Arhivele lunare: Februarie 2012

Hai să-ți spun o poveste

Standard

Căutam zilele trecute legenda babei Dochia, așa cum mi-o povestise bunica într-o zi de primăvară în care soarele strălucea cu dinți iar eu mă chinuiam să-i număr.
N-am găsit-o.

Pentru că legende sunt multe, dar eu voiam să ascult doar una: pe cea fermecată.
Pentru că doar cele fermecate sunt cele adevărate.

– Spune-mi o poveste, buni.
– Nu mai știu, mă privea ea ghidușă punându-mă la încercare mereu.
– Haaai te rooog, din cartea aia maaare cu desene colorate.
– Nu o știu.
– Ba o știi. Scrie pe ea LEGENDELE ROMÂNILOR.
– Dacă știi să citești, de ce nu o citești tu?
Pe la 5 ani, știam să citesc doar majusculele.
– Și ce legendă vrei să asculți? se îndura bunica văzându-mă în impas.
Dacă toate literele ar fi fost scrise cu majuscule…
– Una frumosă. Ca primăvara!
– În cazul ăsta, deschidea ea cartea stăruind câteva momente pe fiecare pagină, am să-ți citesc o legendă, începea ea misterioasă, folosind vocea șoptită de spus povești care mereu îmi făcea ochii mari.
O legendă fermecată. Pentru că doar cele fermecate sunt cele adevărate.

– Dar să nu întrerupi povestitorul, mă avertiza ea, altfel vraja se va spulbera.
– Bine bunico, îi răspundeam eu, luându-mi locul pe scăunelul de grădinitză din balcon.
Bunica zâmbea resemnată: niciodată nu fusesem în stare să-mi onorez acea promisiune.
– Buni? se anunța începutul șirului de întrebări.
Bunica mă privea răbdătoare de dincolo de ochelari.
– Ce e o legendă?

Babele

Povestea spune ca ar fi fost o singură babă pe care o chema Dochia.

– Aaalta, buuuni!, mă foiam eu în scaunel dezamagită de prima frază.
– Bineee, atunci să trecem la Baba Novac dacă nu vrei să afli povestea fetei de împărat, își potrivea bunica strategic ochelarii pe nas. După cum spuneam…
– Bunico, ce s-a întâmplat cu fata de împărat?
– S-a preschimbat într-o babă, si acum dacă tot ți-am spus sfârșitul să trecem la altă poveste.
– Nuu bunicoo. Zi de ce s-a preschimbat fata de împărat în babă!

Aș fi putut să continui cu întrebările foarte bine până a doua zi, iar bunica știa asta. 😀

– Toate ca toate au un început, mă privea ea cu ochelarii în vârful nasului. Dacă nu ai răbdare să asculți nu pot să prevăd ce se va întampla.
Mă foiam în continuare pe scăunel dar de data asta motivele erau altele.
Soarele rotund și palid/ se prevede printre nori/ ca un vis de tinerețe/ printre anii trecători! o provocam eu.

Bunica mereu se întreba dacă eu chiar înțelegeam ce voia să spună Alecsandri în poezie. Intuiția ei era corectă. Nu pricepeam nimic. Mă jucam doar cu sunetul rimelor.

”Adică babă nu era ea, ci era fiica unui vestit împărat.”

– Care se numea Vestit Împărat, adăugam și eu.

”Și era asa frumoasă că veneau păsări călătoare din țările calde să-și pună cuibul sub geamul ei.
Și pe cât era de frumoasă, pe-atât era de bună și de dreaptă. Însă nici cu cei care călcau strâmb nu era mai puțin aprigă. Așa i s-a întamplat feciorului din împărația vecină, care venise cu oaste mare până la hotarele lui Vestit Împărat trecând prin foc si sabie tot ce întâlnea în cale.”

– De ce era așa de rău feciorul de împărat?
– Nu era rău, doar că așa sunt feciorii de împărat când nu înțeleg ce înseamnă NU.
– Nici eu nu înțeleg, bunico.
– Păi vezi dacă nu asculți?

”Cum spuneam, Dochia era așa de minunată, încât râurile se ridicau din vadurile lor și se turnau singure în potirul ei, în timp ce soarele își trimitea în fiecare dimineață două raze pe care ea și le împletea între cosițe. Frumusețea ei întrecea hotarele împărăției și mulți fii de împărați din împărățiile vecine veniră să o pețească.”

– Să o pețească?
– Adică să o ceară de nevastă și să facă o nuntă de 3 zile și 3 nopți.
– Cum a cerut-o Ionuț pe Cristina?
– Dar, îți mai aduci tu aminte de asta, copilule? Abia dacă știai să mergi în picioare, rosti bunica zâmbind la o amintire.
– Îmi aduc, bunico. Îmi aduc aminte și cum stăteam în burtă la mama, așa cum stă acum surioara mea.

La asta bunica mă pedepsi cu o sprânceană ridicată.

Cum de știam că urma să am o soră nu îmi este cu totul clar. De fapt, mai mult decât știință era o dorință. Doar eu voiam o soră. Și Barza, nu știu de ce, m-a ascultat în anul acela pe mine.

– Da, copilaș, așa cum a cerut-o Ionuț pe Cristina și așa cum s-au nuntit ei.

”Dar prințesa cea sfidătoare îi alunga pe toți de la ușile palatului. Ea privea în zare la mândrele stele și la Luna plină și voia altceva.”

– O înțeleg, bunico.
– Serios? mă întreba ea surprinsă.
– Cine ar vrea o nuntă așa de urâtă și plicticoasă și luuungăăă cum a fost nunta lui Ionuț?

N-avuseseră nici măcar clowni cu baloane colorate.

Bunica își stăpâni râsul privind la fetița cu breton și cozi împletite care se chinuia sa facă o bărcuță dintr-o bucată de hârtie colorată.
Glasul povestitorului se drese făcându-mă să încetez cu foșnăiala.

– După cum povesteam, înainte să fiu întreruptă din nou, ” Dochia visa la alte lumi și din această cauză , necunoscută pentru ceilați, refuza cererile tuturor fiilor de imparați care îndrăzneau să se apropie de împărăție.
Curând, o nemulțumire generală începu să-și facă loc în sufletele vecinilor : Adică ce? Cu ce era ea mai cu moț decât restul fetelor din împărăție? Sigur n-o lăsa ta-su. Că doar Vestit Împărat era dintre cei mai mândri împărați.
Vești de o răzmeriță pusă la cale de inamicii împăratului îi tulburau acestuia liniștea somnului.

– Fata mea, îi spuse acesta într-o zi. De ce nu vrei să te însoțești cu niciun fecior? Unul este mai viteaz decât altul, mai chipeș și mai priceput la războaie decât altul.
– Război, război, război! suspina ea căscând și rotindu-și ochii. Numai despre asta știu ei, tată. Eu vreau o lume în care nimeni să nu ducă război cu nimeni. De ce nu putem trăi cu toții în pace?
– Păi vezi, fata mea, pacea am putea să o avem doar dacă accepți propunerea unuia dintre ei. Eu sunt bătrân și bolnav. Brațul meu, ce ținea cândva paloșul drept, e slab acum. Și nu am feciori care să-l poată ridica în numele meu. Datoria pentru țară, fata mea, vine înainte de datoria pentru inimă.”

– Ce datorie pentru inimă, bunico? Era Dochia bolnavă?
– Datorie, nu doctorie, măi.
– Ce e datoria de țară, bunico?
Bunica încerca să caute răspunsul în albastrul cerului.
– E atunci când iubești, respecți și cauți să aduni și să îmbunătățești tărâmurile și oamenii ( citat din memorie de N. Iorga).

– ”Pentru că Dochia iubea fiecare fir de iarbă, fiecare mugur care înflorea primăvara, râul, ramul, locuitorii cei veseli care cântau și râdeau în fiecare zi. Acum inamicii voiau să treacă totul prin foc și sabie.”

– Cineva trebuia să-i oprească! întăream eu cu spada mea imaginară, țopăind pe scăunel.

– ”Așa că fata se învoi să accepte propunerea primului pețitor care ar fi ajuns în fața porții. Vestea se răspândi în cele patru zări, iar feciorii de împărat se pregătiră să meargă la oaste. De data aceasta nu luptau împotriva împărăției lui Vestit Împărat, ci se războiau între ei.
Călcară în picioare hotarele, pustiiră în calea lor ogoarele și casele oamenilor, otrăviră fântânile și doborâră păsările în zborul lor.

Prințul Făt-Frumos, cel care decimase oștiri întregi și împărțise pământ în gura inamicilor se întrecea acum în plecăciuni în fața porții lui Vestit Împărat.

– Vino fata mea, striga împăratul cel bătrân și obosit, ți-a sosit pețitorul!

Când Dochia îl zări, înlemni de uimire. Mâinile începură să-i tremure de mânie. Căci prințul părea că-l aduce cu sine pe ultimul călăreț, cel care seamănă moartea pe glie.

– Lumea noastră e pașnică, începu Dochia, cu vocea tremurândă. Albinele nu ne înțeapă cănd le cerem mierea. Lupii și căprioarele viețuiesc în armonie, iar copacii și florile ne umplu sufletele de cântec.
Și TU vii astfel pe meleagurile noastre? Să ne ucizi căprioarele? Să ne otrăvești apele în fântâni? Și-apoi ne ceri iubirea? Mai bine moartea! tuna ea.

– Fie! se învoi prințul și întorcându-se furibund în șa o porni în galop către oștirea care se ascundea în pădure. Pădure ce înconjura cetatea lui Vestit Împărat.

Nori întunecați se apropiau de palat tunând și fulgerând. Ploua mărunt cu cenușă. Căprioarele, vulpile și lupii fugeau din calea prăpădului.

– Lasă-i să vină, tată, spunea Dochia încruntându-se în zare. Au mai venit și alții și brazii noștri stau la fel de drept. Lasă-i să vină. Noi suntem prieteni și cu râul și cu ramul. Lasă-i să dea tot ce au mai rău din ei. Noi vom da tot ce avem mai bun.”

– Stai , bunico! Merg sa beau repede apă! Să nu continui fără mine. Pune semnul de carte la rîndul unde-ai rămas.

Dar bunica nu mai citea demult. Cam de la prima frază. Se deșteptă ca dintr-un vis privind cum o o pereche de picioare zgâriate o lua la goană.
Aceeași pereche aștepta acum cuminte să continue povestea.

– Unde-am rămas? mă întreba ea punându-mă ca de-obicei la încercare.
– La război, bunico!
– Mă tem , fetița mea, rosti ea cu o undă de tristețe în glas, că această legendă nu se va încheia ca un basm, cu ”Au trăit fericiți”.

”Cetatea era înconjurată. Fără cale de scăpare, iar oastea era răsfirată. Prilej mai bun pentru un inamic decât să găsească o oaste dezbinată nu poate exista.
Se luptară zile și nopți. Până și femeile aruncau pietre de pe metereze în locul arcașilor răpuși. Cetatea rezista. Nu era chip să treacă cineva de ea. Locuitorii ei, însă, erau din ce în ce mai slăbiți și mai obosiți. Rafalele neîntrerupte de sulițe ,pe care le trimitea oștirea prințului Făt-Frumos, păreau neobosite.”

– Dar bunico, nu se poate trece de un zid de netrecut, așa-i?

– ”În cetate”, ridică bunica dintr-o sprânceană avertizându-mă că iar vorbeam aiurea și mult, ”merindele erau pe terminate. Toți cei ce se strecurau în afara ei pentru a obține de-ale gurii erau prinși și schingiuiți pentru a dezvălui intrarea secretă. Nimeni nu spunea nimic. Se auzeau totuși zvonuri că cineva vorbise. Cineva cedase.

– Trebuie să plecăm, domniță, o sfătuiau sfetnicii pe Dochia, văzând cum Vestit Împărat, zăcea pe patul de agonie răpus de supărare. Dușmanii vor intra în curând în cetate și vor trece totul prin foc și spadă.
– Niciodată, se încăpățâna ea la căpătâiul tatălui ei, voi muri cu poporul meu!
– Poporul încă trăește. În munți. Mai sunt și alții. Li se spune haiduci. Împreună avem o șansă.
– Și să las dușmanul să câștige?
– E doar o bătălie, domniță. Războiul însă e departe de-a se fi încheiat. Noi avem de partea noastră codri și munții, copacii și păsările cerului.”

Bunica făcu o pauză privindu-mă întens. Pricepusem eu ceva din ce încerca să-mi spună?

”Unii spun că a fugit de frică.”

– Dochia nu era o fricoasă! izbeam eu cu cuvintele în podea

” Unii spun că s-a pus pe păstorit oile transformată de către o vrăjitoare într-o baba slută, pentru a scăpa de iscoadele noului împărat.”
– Povestea se termină așa?
– Legendele, sublinia bunica, nu se termină. Ele rămân cantate din părinți în copii. Sunt flăcări care nu se sting.

” Se povestește că într-o iarnă, a plecat Dochia înspre pădure îmbrăcată cu 9 cojoace. În prima zi călduroasă de martie, fata preschimbată în babă își lepădă unul din cojoace. A doua zi, căldura se înteți, iar Dochia își mai lepădă un cojoc. Și tot așa până în ziua a noua când și-a lăsat în plimbările sale și cel din urmă cojoc. Zilele de primăvară sunt capricioase și înșelătoare așa că în a zecea zi se porni din nimic un crivăț și un ger.”

– Și a înghețat?

– Unii spun că da, închise ea cartea, alții spun că și acesta fusese un nou vicleșug pentru a scăpa din nou de iscoadele împăratului. Ceea ce se știe este că după un timp împăratul se porni înapoi în țara lui.

– L-au alungat albinele, bunico.

Bunica zâmbi arțarilor înmuguriți din fața blocului.

– Au rămas în schimb zilele de primăvară și credința că primele 9 zile ale lui martie sunt zilele Dochiei.

– Eu aș fi făcut altfel, bunico.
– Ia zi.
– I-aș fi zis vrăjitoarei să-l transforme pe împăratul cel rău într-o broască urâtă și râioasă.
– Și-apoi?
– Mi-aș fi luat bărcuța ( pe care între timp o terminasem) și aș fi dat cu ea un ocol în jurul Pământului, ca în povestea pe care mi-ai zis-o ieri.

După ultima zi a babei, frigul nu mai are putere iar oamenii nu mai au nevoie de foc. În acea zi, oamenii își curăță grădinile, strâng gunoiul la un loc și-i dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume și să fie feriți de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard odată cu gunoiul. ( citat din Legendele Romanilor, autor necunoscut)

Și-am încălecat pe-o șa…

Lumină

Standard

N-am deschis azi pleoapele când m-am trezit.
Aveam încă părul încâlcit în nori
și Soarele îmi torcea alene pe piept
raze de lumină.

-Scoală, îmi surâde cineva.
Și deschid ochii la Întunericul din cameră:
Întunericul meu,
pe care ochi din altă lume
îl visau Lumină.

Dragobete

Standard

Pe la 9 ani, o prietenă de aceeași vârstă cu mine îmi povestea entuziasmată:

– S. mi-a cerut ieri prieteniaaa!
– Da? mă prefăceam eu interesată de subiect în timp ce terminam de croit cea mai frumoasă bluză albastră, păpușii mele, Adelina.
S. era ¨mult mai mare¨ ca noi. Avea 10 ani ,un vârtej în breton și un Pegas roșu cu care defila mândru în fiecare zi prin fața blocului nostru.

– Și m-a plimbat pe bicicleta lui până la aprozaaar…
– ?…, îi zâmbeam eu fără să fiu în stare să îmi dau seama de ce e așa de exaltată.
Mare branză nu mi se părea. S. avea un Pegas roșu. Pegasul meu galben era mai frumos, iar prietena D. avea unul gri la fel de dragutz.

– N-auzi? mă zgâlțâia ea îmbujorată.
– Ei și?
Dacă nu vindea vată de zahăr, aprozarul mă lăsa rece.
– Nu înțelegi?
– Cee?!
– S. mi-a cerut prietenia. Adică suntem prieteni. Acum TOTUL s-a schimbat.
– Care TOT? întrebam eu deja exasperată că nu reușeam să înțeleg acea nouă dimensiune în care părea scufundată prietena mea.

D. mă privea cu ochii mari, apoi frunzele copacilor, apoi contrastul dintre albul norilor și albastrul fierbinte al cerului…

– Începe Sandy Belle! Vii?
– Mai încolo, îmi șopti ea.

O lună întreagă irosită din vacanța de vară!
O lună întreagă rezemată cu coatele pe balustrada balconului.
D. și luna întreagă, amândouă privind melancolic în zare.

Credeam ca D. e suparată, prin urmare m-am supărat și eu.
După mine și celelalte prietene de aceeași vârstă care locuiau în același bloc.
Când jucam rațele și vânătorii sau când săream coarda, ne purtam jocul până în dreptul balconului în care știam că oftează ea. Când mergeam în expediția din poiana fermecată în căutarea lăcrimioarelor secrete, o ignoram complet. Cand ne jucam de-a bărcile și pirații în vârful duzilor ce creșteau cândva pe drumul Buziașului, ne aminteam în treacăt de ea și de cât de plictisitoare poate să fie o vacanță de vară într-un balcon de bloc.

Binențeles că acesta urma să fie doar începutul…
Rând pe rând, prietenele mele cădeau secerate în aceeași poziție: cap ridicat la 45º și privire înlăcrimată către cerul, care se întrezărea prin frunzele arțarilor din fața blocului.

Ce molimă trecuse în vara aceea peste blocul 9 îmi este și-acum greu să-mi explic. Și lor le era ,parcă, greu să se explice. Ce era? Ce anume provoaca? Prietenele mele tăceau, îngropând cuvintele în cel mai secretos mister (sau misterios secret) pe care voiam să-l elucidez. Dintr-un motiv straniu, doar eu păream imună în fața bolii.

Molima făcuse și primele victime:
Undeva, pe rafturi prăfuite, păpuși triste ședeau uitate în rochițe vechi de o săptămână. Mingi dezumflate se sprijineau neputincioase de pereții uscătoriei de la parter. Corzi se încolăceau pedepsite în colțurile balcoanelor, ce săltau în suspine.
Și eu mă simțeam înciudată. Această boală pe mine nu mă va doborî niciodată! Ce se întâmplase cu pactul secret împotriva băieților? Ce se alesese de trupa fetelor? Adio rațele și vânătorii, adio sărituri de coardă și expediții prin pădure. ”Suntem mari acum și lui S nu îi place să…sau să…sau să… ”.
Și dintr-o ceată de voinici, rămăsesem eu și ”puștimea” de 8 ani.
Dacă TOTUL începea să se schimbe, atunci eu voiam să stea pe loc! 1,2,3 la perete stop!

De fapt, puteam să spun că și eu eram prietenă cu un N ( colegă cu el de la grădiniță) dar nu era ceva cu care să-mi stresez prietenele și în niciun caz cineva care să mă determine să renunț la cățăratul în duzi. Trecea aproape săptămânal prin cartier și jucam fotbal până când ne rupeam picioarele sau până îl zogonea bunicul. Una din cicatricile de pe genunchi i-o datorez lui. 😀

Până când într-o zi, TOTUL s-a schimbat:

– Ceau.
– Ceau.
– În ultima vreme vii des la fotbal, începe el roșindu-se până în vârful urechilor
– Păi n-am cu cine să mă joc, mă plâng eu, oarbă ca un liliac.
– Si D?
– Cu S.
– Si L?
– Cu I.
– Și G?
– Cu P.
– Și A?
– Cu V.
– Azi e dragobetele, continuă el îngropându-și și mai adânc mâinile în buzunare.
– Să fie! Și la urma urmei ce-i cu dragobetele ăsta? Mutre pleoștite de viței duși la tăiere! Zic pas!
– Da, da…și eu…mi-am luat și eu un Pegas…
– Ce culoare?
– Verde…
– Galben e mai frumos.
– Da…galben e…uite…
Mutră pleoștită de vițel dus la tăiere…
Îmi lasă în mâini o inimă de lemn colorată în roșu, lucrată la traforaj. Privesc cu groază cum molima imi dă târcoale.
– Ce? întreabă N încruntându-se.
Și stăruie în aer un soi de apăsare în care nu mă simt confortabil.
– Putem să mergem la fotbal acum?
– Credeam că nu mai întrebi, răsuflu ușurată.

Ultima pereche bună de șosete a bunicii răsufla și ea ușurată la gândul că nu va fi transformată în ultima bluză la modă pentru Adelina.

Lumea Cătălinelor

Standard

Ca să cobori în lumea din mine
Îți trebuie o umbră
ca să te văd.
Îți trebuie culoare
ca să exiști.
Îti trebuie lumină
ca să devii culoare.
Războiul dintre culori si non-culori e lumea mea.

Ca să cobor în lumea din tine
trebuie să-mi părăsesc umbrele
ca să mă vezi,
trebuie să mă fac lumină
ca să exist,
trebuie să-mi caut culorile
ca să devin lumină.

Înger stupid cu aripi imaculate
Nimeni nu te vede,
nimeni nu te simte.
Cu toții suntem orbi aici în lumea din mine.

Te provoc:
Aruncă-te în prăpastia din mine.
Ar dura mii de ani ca să ma atingi.
Te provoc:
Aruncă-te în mare pentru mine.
Te provoc să mori ca să-mi dovedești că ai trăit.

Voi fi cea care a pus piatra peste mormântul Demiurgului.
Cea care a rupt echilibrul.
Cea care a distrus lumea
dintr-o provocare.

Provoacă-mă:
Să-ți smulg aripile
și să-mi fac din ele trofeu de război.
Provoacă-mă:
Să conduc un car de foc
și să pârjolesc lumea, târându-te legat în urma mea.

Înger stupid cu aripi imaculate…
cine te vede acum? cine te simte?

Când va veni sfârșitul tău,
când soarele va arde atmosfera,
voi rămâne în lumea vulcanică din mine
privind în jos cu dispreț la cerul lumii tale,
la culorile care te compun,
în râul de lavă ce-mi stinge setea după echilibru,
aici, in lumea Cătălinelor.

Schitze si Mitze (3)

Standard

Nu știu alții cum sunt dar eu în situații limită mă simt cel mai bine 😀
Gândurile mi se limpezesc și încep să gândesc productiv. Câteodată nu pot gândi bine decât în astfel de situații.

Eugen mă privește sub sprâncene așteptând o reacție.
– Din câte văd, încerc pe cale rațională, această fițuică pe care trebuie sa o completez cu datele soră-mii, nu necesită semnătura mea.
– Nu…
– Atunci nu aș putea să merg acasă și să vă trimit datele pe mail? Dumneavostră demarați procedura și eu nu mai fac încă un drum.
Eugen dă din cap într-o parte și alta.
– Nu se poate.
– De ce nu?
– Cum știu eu că dumneavoastră îmi trimiteți datele corecte?
– Dar cum știți, dumneavoastră că vă dau datele corecte în acest moment? E doar o fițuică, un sfert de pagină A4, pe care nici nu trebuie să o semnez.

Mă amuză stilul formal al conversației cu cineva care e doar la câțiva ani mai în sus de mine. Fără să vreau , zâmbesc. Eugen înterpretează gestul greșit.

– Domnișoară, nu înțelegeți că NU se poate? Regulile sunt așa. Dacă nu aveți datele aici, mergeți înapoi (300Km) și vă întoarceți când le aveți pe toate.
– Bun, răspund mai mult pentru mine decât pentru el. Fac stânga-mprejur și mă mut cu toate bagajele la o masă izolată unde nu era nimeni.
Formez numărul maică-mii. Sună și sună și sună și nimic.

Ardeleanul cel roșcovan tocmai terminase de vorbit la ghișeu și se îndrepta cu pași iuți înspre baie.

Închid și formez numărul lui taică-miu. Sună și sună și sună si iar nimic.
Bateria cărămizii mele se luptă să-și păstreze vizibile două liniuțe. Caut în jos, în agendă si dau de Anthony. Îl sun.
– Si?
– Anthony! Que bien que me lo has cojido. Estais en el almuerzo?

Două secunde..
– X?
– Si!
– Hola que tal? Como van las cosas? Has podido arreglar tus papeles?
– Necesito un dato de mi hermana pero no lo puedo conseguir, porque no tengo su numero de telefono.
– Como que no tienes el numero de tu hermana?
– Pues, es que ella lo cambia cada dos por tres…
– Quieres hablar con tu padre?
– Si, por favor.

Îmi spun în sinea mea că la întoarcere am să-i dau o ladă de bere lui Anthony. Fără alcool ,că doar e musulman, dar în fine…gestul contează :D.
L-am cunoscut prima dată în 2005. El negro -un pic mai înalt ca mine – mă obligă mereu să zâmbesc. Asta pentru că îmi zâmbește mereu cu toată ființa. Vorbește spaniolă cu accent franțuzesc și râde la fiecare prostie pe care o scot din gură ( și nu sunt puține 😀 ).
Venisem în acea vară pentru prima dată în Spania și îmi completam carnețelul de practică în aceeași fabrică în care lucrau și el și tata. M-a văzut în papuci de plajă și m-a urmărit prin toată hala până cand i-am schimbat cu niște pantofi de lucru obligatorii pentru cei ce lucrează în fabrici unde se prelucrează metal. Faptul că erau cu 4 mărimi mai mari decât mărimea mea ( și mă împiedicam în ei de câte ori voiam să alerg dintr-o parte în alta) era irelevant. El era liniștit: putea să cadă peste mine și o macara, degetzelele mele erau în siguranță. 😀

-Na, ai rezolvat?, aud o voce gravă
-Tata, ascultă-mă bine. Îmi cer datele lui Y (sora-mea)..
-La ce le trebuie?
-Cică buletinul nu mi-l trimit aici, trebuie să mi-l scoată cineva în țară.
Îl simt pe tata cum își rotește privirea prin telefon.
-Și tu de ce nu știai asta?
-…
-Bine că doar ție ți se întâmplă mereu așa ceva!
-…
-Tu ce-ai în capul ăla? Ești o iresponsabilă!

Simt cum începe să mi se coboare o umbră întunecată peste tâmple. Mă lupt cu ea. Dacă umbra învinge, eu am pierdut.

– Tata, poți să mă cerți cât vrei tu peste o oră, dar acum n-am nevoie de așa ceva. Am nevoie de datele lui Y.
– Și eu de unde să ți le dau? Vino înapoi, sun-o pe soră-ta și-apoi te întorci…
– Nici moartă!
– Iar ești încăpățânată?
– Ascultă aici. Încerc să o sun pe mama dar nu-mi răspunde. Ea are o copie de pe pașaportul lui Y.
– Na închide că încerc să dau io de ea.

După 10 minute infernale, timp în care numărasem toată gresia din viceconsulat și observasem că tocmai ajunsese o nouă figură în biroul lui Eugen, determinându-l pe acesta să-și îndrepte cămașa, mă sună mama.

– Ai cu ce să notezi?
– Da. Zi!
Notez și notez tot ce trebuie să scrie pe pașaport. Întreb apoi într-o doară când expiră.
– Anul trecut…, răspunde mama și o simt cum caută un scaun pe care să se așeze.
– Bun, îi răspund pe cel mai neutru ton. Ai numărul lui Y?

Românca și mai vreo două persoane recent trecute pe la ghișeul lui Eugen se îndreaptă grăbiți spre baia de care voi avea și eu nevoie în curând.

Îmi notez numărul soră-mii și închid, încercând să-mi desprind mintea de la imaginile apocaliptice care o invadau.
Decid să stau și să mă gandesc.

Îmi alunecă privirea pe un bust proeminent ascuns sumar în spatele unei bluze galbene.
– Doamna X? , mă întreabă bustul și pentru că e la 5cm de nasul meu – zona rezervată prietenilor intimi – fac involuntar un pas înapoi.
– Da, răspund mecanic privind o mască perfect retușată și o coafură blondă impecabilă.

Cum de își pierde lumea din orele de somn ca să-și lase fiecare fir de păr aliniat la perfecție cu celălalt, în timp ce machiajul rivalizează în detaliu cu un tablou de Klimt, trece de puterea mea de înțelegere. Poate pentru că sunt și o leneșă fără pereche din categoria : ma trezesc la fără 10 ( după ce sună ceasul de 10 ori) și ies pe ușă la fără 5. Culmea e că niciodată nu întârzii.

– Ați reușit să ajungeți până la urmă…
Îmi dau seama că vorbesc cu doamna viceconsul…
– Mda…am reușit sa-mi iau o zi liberă…
– V-au rezolvat colegii, așa-i? mă întreabă ea privind la un Eugen, a cărui figură trăda cea mai profundă seriozitate si cel mai adânc profesionalism.
– Încă nu…îmi lipsesc datele surorii mele…
– Păi vedeți dacă nu vă informați…nu știu cum am putea rezolva…
– Nu face nimic, îi răspund. Urmează să o sun și să aflu datele.
– Cum doriți, se retrage ea, lăsând în urmă un parfum dulceag care-mi displace instantaneu.

Sun.
– Ce?
– Y sunt X. Zi-mi numărul tău de buletin.
– Ce?
– Măi, nu mă ține la povești și zii aici numărul.
Două secunde…
– X?
– Nu, maica tereza…Am nevoie de numărul tău de buletin, urgent. Vorbim mai încolo pe mess și îți explic.

După încă două secunde kilometrice aflu numărul cel norocos, completez fitzuica și predau documentația conpletă lui Eugen, care o răsfoiește ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată, verifică din nou toate datele și pune ștampila de OK. Plătesc taxele și în schimbul lor primesc un dosar frumos legat, cu toate documentele pe care le-am predat eu + ștampila viceconsulatului pe o foaie de hârtie valabilă pentru o lună cu rol de document de identitate provizoriu.

– Ridic ochii mari în ochii cei înfundați ai lui Eugen.
– Vă mai pot ajuta cu ceva?

Aproape că mă pufnește râsul după această întrebare.

– De ce îmi predați mie toate documentele pe care vi le-am predat eu?
– Păi trebuie să le trimiteți dumneavoastră acasă la sora, iar ea să meargă la poliția din Lugoj și să depună dosarul.
– De ce nu le trimiteți dumneavoastră direct la poliția din Lugoj?
– Nu ne luam angajamentul că vor ajunge în siguranță la destinație.
– Dar nu văd cum aș putea ajunge la timp. Dacă trimit azi, dosarul ajunge în două săptămâni, timp după care poliția din Lugoj întră în concediu pentru altele două, iar titlul meu de călătorie valabil pentru o lună va expira.
– Păi atunci grăbiți-vă și trimiteți cu o recomandată care ajunge în 3 zile, îmi dă Eugen prima soluție reală din acea zi.

Îi multumesc și îl întreb dacă pot folosi baia de după colț.

– Dar nu avem aici nicio baie, îmi răspunde râzând. Dacă vreți baie, la barul de vis-a-vis.

Convinsă că sunt luată la mișto, mă apropii de colțul cu pricina pe unde se perindaseră ardeleanul, românca și prietenul spaniol și o groază de alții care intrau în viceconsulat ca la ei acasă. Am ajuns la timp ca să văd că de fapt fusesem luată la mișto în tot acest timp: Plicuri, sacoșe și alte pachețele frumos învelite, ordonate cu gust pe o masă oficială.

Rămân uluită, ca în finalul primului film din seria Saw ( atunci când criminalul căutat se dovedește a fi mortul din încăpere, cu tot cu viorile alea tragice din final ) și las umbra neagră să curgă șiroaie pe tâmplele mele. Doar pentru o secundă. Plec cu un gust amar. Am de condus 3 ore și stresul la volan e echivalent cu o sticlă de vin bauta pe stomacul gol.

– Ai rezolvat? mă intreabă mama la telefon după 3:30 ore
– Voiau șpagă de la început.
– Normal că voiau, beep în gura lor de beep.
– Nu vorbi urât.
– N-am chef. Ai mancat ceva azi?
– O salată…
– Asta nu-i mâncare. Treci pe la noi că am făcut o ciorbă.
– Am mâncat una pe ziua de azi, mulțumesc.
– Ei lasă că așa te înveți minte. Lumea e așa.

Schitze si Mitze (1)

Schitze si Mitze (2)

Lumea oamenilor mari

Standard

Deci…așa arată lumea oamenilor mari:
Toți sunt experți în ceva,
dețin ceva,
își planifică ceva,
economisesc ceva…

În lumea oamenilor mari mi se face greață.
Ca-ntr-o mașină închisă
în care aerul circulă filtrat:
fără miros de ploaie,
făra parfum de primăvară.
Și când deschid geamul,
ploaia mă izbește violent,
vântul îmi smulge părul
și-mi întunecă privirea:
Căci timpul curge mult prea repede în lumea oamenilor mari.

Ține-ți lumea asta ție.
Coloreaz-o în tine,
croiește-o după asemănarea ta,
încalț-o, apoi, dacă poți…

Eu vreau una în care timpul se măsoară în trunchiuri de copaci…

Taie-mă în două
și caută inelele ce mă ascund și mă dezvelesc:

vreau să văd cât timp a trecut de fapt peste mine.

Horoscop la 16 ani

Standard

Nu obișnuiesc să-mi citesc horoscopul. O fi pentru că mai niciodată nu mi se potriveste :D. Și-apoi când îl citesc, obligată de bunică-mea, de a cărei imaginație și sete de misticism oricum nu scap, are loc un transfer între ce scrie acolo și ce simt eu.
Chiar îmi vine să-mi spun (sprijinindu-mi filosofic arătătorul de partea inferioară a obrazului): Asta așa e. …

Nu e așa! E fals totul! Și întotdeauna mă revolt că iar mi s-au plantat în minte noțiuni generale pe care le iau ca particulare.
Ca și cum as merge la magazinul din colț si aș alege din raftul de blugi o pereche:

– Ce literă ești? mă întreabă vânzătoarea.
– S , îi răspund.
– Aaa, uite aici, îmi arată ea, această pereche e croită pentru tine.

Eu zâmbesc și mă las cucerită de replica strategică de vânzare. Știu că nu e asa, dar…whata heck?

Apoi,

Nu-mi place horoscopul pentru că nu-mi plac etichetele. Nu îmi plac si pace. Se zice că sunt Berbec.
Apăi să te ferească sfântu´ să fii Berbec și să ai un părinte Capricorn. Ține-te ceartă în lanț. Fără argumente. Doar replici de genul:
– Păi da! esti încăpățânată și faci doar ce vrei tu ( chestie falsă și pot să aduc probe solide ale faptului că toată viața am fost un copil înțelegător și deschis la orice dezbatere 😀 ).
– Păi da, tot tu cu replica finală, că doar ești încăpățânată ca un Berbec și te arunci cu capul înainte în tot.

Rămân perplexă, blocată între enervare (care tinde să crească atunci când mă simt analizată superficial) și aspirația mea seculară, milenară, multimilenară, răsărită odată cu Big Bang-ul, de-a veni cu un argument pertinent.
În schimb mă prind în joc:

– Da? Și despre tine, care ești Capricorn, ce să mai zic? Tu? Trebuie tu să fii șeful în toate. Să le guvernezi și să le administrezi pe toate.
– Dacă n-aș fi eu așa, cine știe ce-ar fi de capul tău? Cine te-ar mai pune pe șinele vieții?
– Nu sunt un tren!
– Păi da! Că esti berbec. Vezi că excesul de zel poate deveni dăunător.

Mă las învinsă și fac ce știu eu cel mai bine: Plec trântind ușa în urma mea. 😀
– Și nu trânti ușa când pleci, că doar nu ești pe câmp, aud în urmă. Cum or fi ușile pe câmp, îmi scapă.

Să te ferească sfântu´să fii Berbec și să ai alt părinte în Gemeni:

– Iar te-ai ciondănit cu taică-tu?
– Nu.
– De ce minți?
– ??
– Te miri că știu? Eu știu tot. Dacă ești Berbec și nu știi să minți…

Trântesc o altă ușă în urma mea.

Toate ca toate, dar cel mai mult, să te ferească sfântu´ să fii Berbec și să ai o bunică Balanță.
Sunt cele mai groaznice. Aparent iubitoare de pace și de armonie, par tot timpul inconjurate de o aură divină.

– S-a întâmplat ceva? mă intreabă ea candidă
– Nu.
– Hai, știi că mie poți să-mi spui orice.

Și fac greșeala și îi spun. Mă ascultă atent. Asta e așa: când Balanțele nu sunt absorbite de propriile lor persoane știu să asculte foarte bine. Și îi spun câtă iarbă-i pe planetă și despre cum mă persecută tata. Și de ce trebuie să fac lucrurile cum vrea el, că io vreau să le fac așa cum vreau io.

– Și cum vrei să le faci? continuă ea pe acelasi ton blând.
– In orice caz nu cum vrea el!
– Lasă , kislányom ( aka fetița mea, în maghiară) , că îți vrea doar binele.
– Da, da…cine nu e ca el , e împotriva lui, zic eu mai cu năduf.

Pentru oricine ar privi de pe margine, discuțiile dintre mine și bunica mea par codate. Ea – întrebând în ungurește, io răspunzând în românește. Și răspund în românește pentru că nu știu o boabă ungurește, dar nu se știe cum, o înțeleg la perfecție, așa cum Harry Potter întelege limba reptilelor fără să o fi învățat vreodată.

Apoi discuția alunecă înspre stele, constelații, extraterești, piramidele Maya și legătura lor cu piramidele din Egipt etc.

După un timp sună la ușa de la intrare tata:

– E aici? o întreabă el pe bunica
– Da..răspunde ea pe un ton dulce, privindu-l cu ochii ei azurii din spatele ochelarilor.
– Iar a plecat trântind ușa, începe el să-i povestească.
– Lasă, kis fiam ( aka baiețelul meu, în maghiară), că așa sunt Berbecii.