Schitze si Mitze (1)

Standard

– Dar lumea e așa!
…aceeași placă veche din copilărie..
– De ce?
…întrebarea pe care o pun mereu.
Lucrurile rămân apoi levitând în aer ca lumânările fermecate ce luminează salonul mare de la Hogwarts. Până la urmă întrebările reale se transformă în iluzii de Crăciun european: toată lumea știe deja că raspunsurile corespunzătoare sunt minciunele, însă ce mai contează? Suntem cu toții complici în asta.

În viceconsulatul român de la Almeria mă simt captivă. Ca o muscă între două suprafețe. Intru cu un mic zâmbet pe acest mic teritoriu de acasă. Vorbisem în prealabil cu ei pentru o programare specială de vineri, chiar dacă vineri nu se lucrează cu actele, iar orarul e scurt (09:00 – 14:00) .

Mă învăluie o nostalgie. În preajma sărbătorilor mi-e dor de aroma de acasă: coșuri desfundate din care se leagănă fumuri leneșe, scârțâit de zăpadă, peisaj împietrit. E singurul moment din an în care îi spun timpului să stea si el stă. Si nu oricum, ci agățat în bradul gigantic de Crăciun apărut miraculos în casa bunicilor, în ciuda unui rond riguros de noapte efectuat cu maximă concentrare de o fetiță mai mare și una mai mică.
Blocurile din cartierul meu nu au mai mult de 4 etaje. Arțarii strajuiesc o alee pe care ne-am lăsat urmele toți cei care astăzi suntem departe.
Si îmi vine să-i îmbrățișez pe toți.

– Aveți programare? aud o voce zeflemitoare adresându-se bărbatului din fața mea.
Bărbatul răspunde că da.
-Pai și cu cine-ati vorbit?
I se răspunde că a vorbit la telefon cu doamna viceconsul.
-Si eu de unde să știu că e așa cum spuneți?
Brusc văd roșu în fața ochilor. Tipul din spatele sticlei nu pare mai în vârstă de 30 de ani. Se distrează privind arogant la bărbatul din fața lui care caută cu disperare o foaie cu datele care i s-au dat la telefon.
– De ce nu mergeți, dumneavoastră, la masa de-acolo, indică vorbind rar și apăsat ca un batrân al satului, și căutați ce aveți de căutat, dar azi, după cum e afișat pe site ( barbatul ridică mirat din sprâncene) nu se primesc hârtii fără programare.
Bărbatul încearcă să-i spună că are o confirmare telefonică.

– Poftiți, vă rog, mi se adresează mie, punând punct discuției – Ion? Vasile?…Eugen? Decid să mă gândesc la el ca la un Eugen.

Are tonul rece, ca iarna spaniola. Cu ochii mici si rotunzi, ascunși într-un cap plantat greoi pe un gât lung si subțire, Eugen mi se pare că seamănă cu un bâtlan. Genul bâtlanului vedetă printre colegele lui de birou. Si de câte ori spune ceva, colegele chicotesc.

– Aveți programare? mă întreabă cu o sprânceană ridicată.

Mi se face dntr-o dată un soi de rușine și nu îmi dau seama de ce. Îmi privesc chipul reflectat pe sticla ce ne desparte. Am părul vâlvoi de la vântul de-afară și cearcăne de la trezitul devreme. Încă mă dor genunchii de la cele 3 ore de condus.

– Da, îi răspund. Am vorbit cu doamna viceconsul.

Vorbisem cu ea pe mail și în urma unei inspirații divine scosesem la imprimantă toate datele. Pe una din hârtii era și confirmarea programării: vineri dimineață la ora 9.

– Păi știți.., dumneavoastră,…se apleacă Eugen, sprijinindu-și coatele pe ghișeu, azi nu primim documente. Nu știu cu cine ați vorbit…Închide microfonul înainte să-i pot răspunde în timp ce una din colege îi povestește ceva privindu-mă din când în când.
Scot mail-urile si i le lipesc de geam.
– Aveți puțină răbdare, se răstește el, cu toții suntem grăbiți.

Îi zâmbesc politicos încercând sa topesc bucata de gheatză pe care o are ascunsă Eugen sub cămașă. Nici o șansă.

Barbatul de dinainte așteaptă rabdător la o masă. Are gulerul ridicat pana sub nas. Într-un fel simt cum ne unesc aceleași nemulțumiri: Amandoi ne simțim la fel de înfrigurați în viceconsulatul român de la Almeria.

– Dați încoace tot ce aveți, ma trezește Eugen prin microfonul de lângă urechea mea.
Citește mail-urile unde apare o semnătură digitală.
– Păi n-am știut, se rățoiește el la aceeași colegă, pornind să tasteze furibund în fața calculatorului.

După spaima că mă vor trimite înapoi și nu voi rezolva nimic íncep să mă liniștesc. Zâmbesc perechii mixte așezată puțin mai încolo, la masa de la geam. Ea-româncă, el-spaniol. Bărbatul de dinaintea mea începe să i se plângă spaniolului în cel mai dulce grai ardelenesc, iar eu continui să zâmbesc, privind figura amabila a unui străin ,care pare că ascultă chiar dacă nu înțelege nimic.
Îmi trece un gand ca poate până nu demult eram și eu o variantă feminină de-a lui Eugen: arogantă, sarcastică, îmbibată de prejudecăți și mai ales de ideea că noi suntem ăia dăshtepți, confundând politețea cuiva cu un: ”bă, nu vezi că ești prost?”

– Bun. Îmi puteți spune despre ce e vorba?
– Mi s-a furat buletinul (scria negru pe alb și în mail)…

Schitze si Mitze (2)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s