Schitze si Mitze (2)

Standard

Conținutul mail-ului:

Stimata X ( adică eu) ,

În vederea emiterii unei procuri speciale pentru reînnoirea cărții de identitate, vă putem identifica pe baza unui titlu de călătorie, emis la consulat.
În acest sens, vă veți prezenta, fără programare prealabilă, în orice zi, la intervalul 09:00 – 14:00 (depuneri) si 16:30 -17:00 (eliberări). Să aveți cu dvs pașaportul expirat (pentru că îmi expirase de 2 luni) și denunțul în fața organelor de poliție ( referitor la furtul cărții de identitate).
Taxa aferentă TC-ului este de 65€.
De asemenea e necesar să prezentați 4 poze tip buletin (3/4cm, cu o margine albă de 7mm în partea inferioară.
Taxa pentru procură este de 60€.

Viceconsulatul Romaniei la Almeria.

– Aveți denunțul de la poliție?
Răspund că da. Mă simt bucuroasă. Am toate actele necesare cu mine. Până și pozele. Am întrat pe site și am strâns un mic dosar cu tot ce trebuia. Predau denunțul, care, natural că e în spaniolă.
– Știti că vă costă 50€ tradusul, așa-i?
Nu știam. Știam doar că taxele cele mai mari le iau consulatele românești.
-Nu înțelegeți spaniola? încerc eu o mică ironie cu toate că îmi cam ieșisem din mână.

Nici nu era de mirare că îmi ieșisem din mână. Aici, cuvintele cu dublu sens nu prea merg. Majoritatea oamenilor vorbesc clar si răspicat, uneori prea mult pentru gustul meu, despre câte-n lună și în stele sau despre cum nu se potrivește șurubul de 6 cu piulița de 4. Le place sa aducă argumente despre tot și să dezbată orice. Încearcă mereu să glumească pe seama ”originii” mele vampirești , iar eu mereu le pomenesc despre Inchizitie și despre vărsarea de sânge a taurilor din coride. Dar niciodată nu se prind, așa că ironia a devenit inutilă și frustrantă. Pentru ei, taurii mor în plină luptă glorioasă. Pentru mine, taurii mor inutil.

– Pai nu trebuie să înțeleg eu spaniolă, accentueză Eugen fiecare cuvânt.
Ridic mirată din sprâncene.
– Cei din țară ,care vă vor elibera un buletin nou, trebuie să înteleagă. Denunțul trebuie tradus și legalizat.

Așa. Deci dacă îmi fură cineva geanta în care am toată avuția și depun apoi un denunț la poliția spaniolă, care mă vede așa cum sunt – victimă, trebuie să le platesc alor mei 50€ pentru că m-au furat alții. Absurditatea situației mă blochează ca de fiecare dată. Rămân perplexă, fără nicio replică. Dacă acestea sunt legile în țara mea, atunci nu sunt făcute să mă protejeze. Trebuie să mă ”descurc” mereu. Să găsesc un amendament printre sutele de amendamente pe care le are o lege. Să folosesc combinații și strategii ca să pot înota în siguranță în birocrația românească. Și apoi oamenii. Întotdeauna , în spatele birocrației stau oamenii. Înați, supli, bâtlani-vedete-funcționari platiți de cetațenii în slujba cărora ar trebui să se pună.
Eugen zâmbește triumfător. Plec privirea. În asta constă triumful său.
– Puteți să completați o declarație pe proprie răspundere, cum că v-ați pierdut buletinul, semnați aici, aici și aici, de față cu mine și gata.

Brusc mi-am ”pierdut” buletinul. Brusc hoții au fost lăsați în libertate. Brusc vina îmi aparține. Așa-mi trebuie. Dacă umblu cu capu-n traistă și-mi ”pierd” buletinul în țări străine…

-Păi dumneavoastră faceți cum vreți, mi se spune.
-Păăăăi n-ar trebui să fie așa, raspund fără sa mă pot opri. N-ar trebui să pot să fac ce vreau. Ar trebui să fac ceea ce trebuie în cazul de față. Dar n-am la mine înca 50€.

Așa ca mă pun să completez blestematul de act, în timp ce Eugen mă privește cu un soi de amuzament uimit pe care în acel moment îl interpretasem greșit.
Îl semnez. Plec privirea. Așa-i place lui Eugen. De fapt dacă l-aș privi în ochi n-aș putea să-i ascund scârba care m-a cuprins și , deocamdată, sunt la cheremul lui.

– Acum vă putem face un TC, valabil o lună, după care o procură specială de eliberare a buletinului. Dacă mergeți acasă puteți să vă faceți buletinul direct.

Vorbele i se prăvălesc lui Eugen din gură ca niște pietricele pe coastele dealului. De-abia izbutesc să înțeleg ceva. Am vaga senzație că acești oameni nu vor să mă ajute, ci să mă încurce mai mult.

– O lună…, repet eu absent, încercând să disimulez că totuși pricep ceva.
– Plecați acasă de Craciun? mă întreabă ciudat de amabil Eugen
– Dacă rezolv cu actele da.
– Pai atunci nu vă mai fac procură și rezolvați când ajungeți în țară, îmi zâmbește el subtil, lucru care mă șochează puțin.

În sfârșit, marele Gong îmi sună prima data într-o ureche ( nu mai știu care) și apoi în cealaltă. În sfârșit pricep despre ce vorbește și îmi dau un bobârnac imaginar peste frunte ca pedeapsă pentru lentoarea mea.
”A rezolva” situația în țară înseamnă șpagă.
Cine n-a dat în viața lui șpagă? Acea înțelegere tacită între părți în care continuăm teatrul ieftin: Mă vo preface că m-ai păcălit. Te vei preface că nu m-ai observat. În fond pot să-ți observ reacțiile cu ochii închiși. Dar voi continua să joc. Să-mi torn pe gât licoarea amară și să pretind că îmi place.
Singura șpagă pe care am dat-o în viața mea a fost într-o seară de vineri când mă întorceam cu trenul acasă de la facultate. Mai aveam un leu în buzunarul de la blugi si speram să trec neobservată. Și acum încerc să mă conving că probabil înfațișarea mea de copil de clasa a noua l-a făcut pe naș să se îndure de mine și să ma ducă până la Lugoj. Am predat bancnota cu obrajii roșii, făra să pot articula vreun cuvânt. Poate că si acest semn al stupizeniei contribuise din plin la rezolvarea situației ( îmi repet asta mereu). Nașul a luat-o râzând : – Lumea e așa, mi-a servit atunci replica cea odioasă , ca și cum ar fi vrut să-și ceară scuze.

– Nu cred că voi avea timp să ”rezolv” în țară, raspund mecanic bâtlanului din fața mea, birourile se închid de sărbători, iar eu trebuie să fiu înapoi pe 3 ianuarie.
– Pai atunci vă fac azi TC-ul si procura.
Mă irită la culme felul său de-a începe o frază cu ”Pai”. Iritarea mea crește cu fiecare inflexiune acidă din tonul său. Vrea să pară draguț, dar într-un fel, teatrul nu-l prinde și mă surprinde încă o dată ușurința cu care vad dincolo de straiele cuiva.
Îmi înmânează prin intermediul coșulețului metalic mai multe hârtii: cererea pentru TC și cererile pentru procură.
– Ce trebuie să pun pe fițuica asta? mă trezesc întrebând.
– Pai nu vedeți ce scrie? își țuguie buzele Eugen, ignorându-l complet pe ardeleanul care găsise foile cu datele doveditoare pentru programare.
Scria că trebuie să pun toate datele împuternicitului care îmi va scoate buletinul în țară.
Înlemnesc.
– Credeam că mi se va trimite buletinul aici, reusesc eu să articulez fără sa-mi vină să cred. În țară le mai am pe bunica si pe sora mea.
– Asta e doar la primul buletin.
– Ce tâmpenie, îmi scapă în șoaptă.
Încep să completez datele de pe cererile unde era nevoie semnatura mea.
– Nu am datele surorii mele…baguiesc în șoaptă doar pentru Eugen.
– Pai atunci veniți în altă zi, se pronunță sentința , când le aveți.
Recurs! urlu în sinea mea.

Schitze si Mitze (3)

Schitze si Mitze (1)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s