Papagalul verde

Standard

Când zeii cad de pe piedestal
sunt într-un fel sau altul mereu prezentă:
lângă soclurile rupte,
lângă trupurile zdrobite.

Mă uit la ele cu răceală:
Au fost vreodată vii cu-adevărat?

Când zeii cad de pe piedestal nu se întâmplă nimic.
Lumea nu se cutremură.
Apocalipsa nu e aproape.
Asteroizii ne ocolesc planeta fără gând de coliziune.
Rămâne în urmă doar un deget de praf,
alături de senzația că am trăit până atunci
o viață imaginară.
La fel ar simți
și papagalul din colivia de sub geamul meu
dacă zăbrelele din jurul său ar dispărea:

Uimire, teamă, neîncredere…

doar pentru câteva secunde.
Pentru că în următoarele,
aripile s-ar deschide,
gâtlejul s-ar întinde,
iar pătratul acela albastru – lipit undeva sus –
ar deveni culoare universală.
Unica pe care ar zări-o.
Ultima pe care și-ar dori să o vadă.
În care și-ar dori să se scufunde.

Printre soclurile spulberate,
în praful zeilor care au cazut demult,
n-aș mai avea motive să privesc în sus.
Totuși o fac.
Reflex? Nostalgie?
Nicidecum.
Un zâmbet larg îmi deschide lumea:

odată statuile căzute,
pot vedea ce era dincolo de ele:

un cer senin
și un soare care nu are nevoie de o coloană pentru a străluci
desupra mea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s