Dragobete

Pe la 9 ani, o prietenă de aceeași vârstă cu mine îmi povestea entuziasmată:

– S. mi-a cerut ieri prieteniaaa!
– Da? mă prefăceam eu interesată de subiect în timp ce terminam de croit cea mai frumoasă bluză albastră, păpușii mele, Adelina.
S. era ¨mult mai mare¨ ca noi. Avea 10 ani ,un vârtej în breton și un Pegas roșu cu care defila mândru în fiecare zi prin fața blocului nostru.

– Și m-a plimbat pe bicicleta lui până la aprozaaar…
– ?…, îi zâmbeam eu fără să fiu în stare să îmi dau seama de ce e așa de exaltată.
Mare branză nu mi se părea. S. avea un Pegas roșu. Pegasul meu galben era mai frumos, iar prietena D. avea unul gri la fel de dragutz.

– N-auzi? mă zgâlțâia ea îmbujorată.
– Ei și?
Dacă nu vindea vată de zahăr, aprozarul mă lăsa rece.
– Nu înțelegi?
– Cee?!
– S. mi-a cerut prietenia. Adică suntem prieteni. Acum TOTUL s-a schimbat.
– Care TOT? întrebam eu deja exasperată că nu reușeam să înțeleg acea nouă dimensiune în care părea scufundată prietena mea.

D. mă privea cu ochii mari, apoi frunzele copacilor, apoi contrastul dintre albul norilor și albastrul fierbinte al cerului…

– Începe Sandy Belle! Vii?
– Mai încolo, îmi șopti ea.

O lună întreagă irosită din vacanța de vară!
O lună întreagă rezemată cu coatele pe balustrada balconului.
D. și luna întreagă, amândouă privind melancolic în zare.

Credeam ca D. e suparată, prin urmare m-am supărat și eu.
După mine și celelalte prietene de aceeași vârstă care locuiau în același bloc.
Când jucam rațele și vânătorii sau când săream coarda, ne purtam jocul până în dreptul balconului în care știam că oftează ea. Când mergeam în expediția din poiana fermecată în căutarea lăcrimioarelor secrete, o ignoram complet. Cand ne jucam de-a bărcile și pirații în vârful duzilor ce creșteau cândva pe drumul Buziașului, ne aminteam în treacăt de ea și de cât de plictisitoare poate să fie o vacanță de vară într-un balcon de bloc.

Binențeles că acesta urma să fie doar începutul…
Rând pe rând, prietenele mele cădeau secerate în aceeași poziție: cap ridicat la 45º și privire înlăcrimată către cerul, care se întrezărea prin frunzele arțarilor din fața blocului.

Ce molimă trecuse în vara aceea peste blocul 9 îmi este și-acum greu să-mi explic. Și lor le era ,parcă, greu să se explice. Ce era? Ce anume provoaca? Prietenele mele tăceau, îngropând cuvintele în cel mai secretos mister (sau misterios secret) pe care voiam să-l elucidez. Dintr-un motiv straniu, doar eu păream imună în fața bolii.

Molima făcuse și primele victime:
Undeva, pe rafturi prăfuite, păpuși triste ședeau uitate în rochițe vechi de o săptămână. Mingi dezumflate se sprijineau neputincioase de pereții uscătoriei de la parter. Corzi se încolăceau pedepsite în colțurile balcoanelor, ce săltau în suspine.
Și eu mă simțeam înciudată. Această boală pe mine nu mă va doborî niciodată! Ce se întâmplase cu pactul secret împotriva băieților? Ce se alesese de trupa fetelor? Adio rațele și vânătorii, adio sărituri de coardă și expediții prin pădure. ”Suntem mari acum și lui S nu îi place să…sau să…sau să… ”.
Și dintr-o ceată de voinici, rămăsesem eu și ”puștimea” de 8 ani.
Dacă TOTUL începea să se schimbe, atunci eu voiam să stea pe loc! 1,2,3 la perete stop!

De fapt, puteam să spun că și eu eram prietenă cu un N ( colegă cu el de la grădiniță) dar nu era ceva cu care să-mi stresez prietenele și în niciun caz cineva care să mă determine să renunț la cățăratul în duzi. Trecea aproape săptămânal prin cartier și jucam fotbal până când ne rupeam picioarele sau până îl zogonea bunicul. Una din cicatricile de pe genunchi i-o datorez lui. 😀

Până când într-o zi, TOTUL s-a schimbat:

– Ceau.
– Ceau.
– În ultima vreme vii des la fotbal, începe el roșindu-se până în vârful urechilor
– Păi n-am cu cine să mă joc, mă plâng eu, oarbă ca un liliac.
– Si D?
– Cu S.
– Si L?
– Cu I.
– Și G?
– Cu P.
– Și A?
– Cu V.
– Azi e dragobetele, continuă el îngropându-și și mai adânc mâinile în buzunare.
– Să fie! Și la urma urmei ce-i cu dragobetele ăsta? Mutre pleoștite de viței duși la tăiere! Zic pas!
– Da, da…și eu…mi-am luat și eu un Pegas…
– Ce culoare?
– Verde…
– Galben e mai frumos.
– Da…galben e…uite…
Mutră pleoștită de vițel dus la tăiere…
Îmi lasă în mâini o inimă de lemn colorată în roșu, lucrată la traforaj. Privesc cu groază cum molima imi dă târcoale.
– Ce? întreabă N încruntându-se.
Și stăruie în aer un soi de apăsare în care nu mă simt confortabil.
– Putem să mergem la fotbal acum?
– Credeam că nu mai întrebi, răsuflu ușurată.

Ultima pereche bună de șosete a bunicii răsufla și ea ușurată la gândul că nu va fi transformată în ultima bluză la modă pentru Adelina.