Hai să-ți spun o poveste

Standard

Căutam zilele trecute legenda babei Dochia, așa cum mi-o povestise bunica într-o zi de primăvară în care soarele strălucea cu dinți iar eu mă chinuiam să-i număr.
N-am găsit-o.

Pentru că legende sunt multe, dar eu voiam să ascult doar una: pe cea fermecată.
Pentru că doar cele fermecate sunt cele adevărate.

– Spune-mi o poveste, buni.
– Nu mai știu, mă privea ea ghidușă punându-mă la încercare mereu.
– Haaai te rooog, din cartea aia maaare cu desene colorate.
– Nu o știu.
– Ba o știi. Scrie pe ea LEGENDELE ROMÂNILOR.
– Dacă știi să citești, de ce nu o citești tu?
Pe la 5 ani, știam să citesc doar majusculele.
– Și ce legendă vrei să asculți? se îndura bunica văzându-mă în impas.
Dacă toate literele ar fi fost scrise cu majuscule…
– Una frumosă. Ca primăvara!
– În cazul ăsta, deschidea ea cartea stăruind câteva momente pe fiecare pagină, am să-ți citesc o legendă, începea ea misterioasă, folosind vocea șoptită de spus povești care mereu îmi făcea ochii mari.
O legendă fermecată. Pentru că doar cele fermecate sunt cele adevărate.

– Dar să nu întrerupi povestitorul, mă avertiza ea, altfel vraja se va spulbera.
– Bine bunico, îi răspundeam eu, luându-mi locul pe scăunelul de grădinitză din balcon.
Bunica zâmbea resemnată: niciodată nu fusesem în stare să-mi onorez acea promisiune.
– Buni? se anunța începutul șirului de întrebări.
Bunica mă privea răbdătoare de dincolo de ochelari.
– Ce e o legendă?

Babele

Povestea spune ca ar fi fost o singură babă pe care o chema Dochia.

– Aaalta, buuuni!, mă foiam eu în scaunel dezamagită de prima frază.
– Bineee, atunci să trecem la Baba Novac dacă nu vrei să afli povestea fetei de împărat, își potrivea bunica strategic ochelarii pe nas. După cum spuneam…
– Bunico, ce s-a întâmplat cu fata de împărat?
– S-a preschimbat într-o babă, si acum dacă tot ți-am spus sfârșitul să trecem la altă poveste.
– Nuu bunicoo. Zi de ce s-a preschimbat fata de împărat în babă!

Aș fi putut să continui cu întrebările foarte bine până a doua zi, iar bunica știa asta. 😀

– Toate ca toate au un început, mă privea ea cu ochelarii în vârful nasului. Dacă nu ai răbdare să asculți nu pot să prevăd ce se va întampla.
Mă foiam în continuare pe scăunel dar de data asta motivele erau altele.
Soarele rotund și palid/ se prevede printre nori/ ca un vis de tinerețe/ printre anii trecători! o provocam eu.

Bunica mereu se întreba dacă eu chiar înțelegeam ce voia să spună Alecsandri în poezie. Intuiția ei era corectă. Nu pricepeam nimic. Mă jucam doar cu sunetul rimelor.

”Adică babă nu era ea, ci era fiica unui vestit împărat.”

– Care se numea Vestit Împărat, adăugam și eu.

”Și era asa frumoasă că veneau păsări călătoare din țările calde să-și pună cuibul sub geamul ei.
Și pe cât era de frumoasă, pe-atât era de bună și de dreaptă. Însă nici cu cei care călcau strâmb nu era mai puțin aprigă. Așa i s-a întamplat feciorului din împărația vecină, care venise cu oaste mare până la hotarele lui Vestit Împărat trecând prin foc si sabie tot ce întâlnea în cale.”

– De ce era așa de rău feciorul de împărat?
– Nu era rău, doar că așa sunt feciorii de împărat când nu înțeleg ce înseamnă NU.
– Nici eu nu înțeleg, bunico.
– Păi vezi dacă nu asculți?

”Cum spuneam, Dochia era așa de minunată, încât râurile se ridicau din vadurile lor și se turnau singure în potirul ei, în timp ce soarele își trimitea în fiecare dimineață două raze pe care ea și le împletea între cosițe. Frumusețea ei întrecea hotarele împărăției și mulți fii de împărați din împărățiile vecine veniră să o pețească.”

– Să o pețească?
– Adică să o ceară de nevastă și să facă o nuntă de 3 zile și 3 nopți.
– Cum a cerut-o Ionuț pe Cristina?
– Dar, îți mai aduci tu aminte de asta, copilule? Abia dacă știai să mergi în picioare, rosti bunica zâmbind la o amintire.
– Îmi aduc, bunico. Îmi aduc aminte și cum stăteam în burtă la mama, așa cum stă acum surioara mea.

La asta bunica mă pedepsi cu o sprânceană ridicată.

Cum de știam că urma să am o soră nu îmi este cu totul clar. De fapt, mai mult decât știință era o dorință. Doar eu voiam o soră. Și Barza, nu știu de ce, m-a ascultat în anul acela pe mine.

– Da, copilaș, așa cum a cerut-o Ionuț pe Cristina și așa cum s-au nuntit ei.

”Dar prințesa cea sfidătoare îi alunga pe toți de la ușile palatului. Ea privea în zare la mândrele stele și la Luna plină și voia altceva.”

– O înțeleg, bunico.
– Serios? mă întreba ea surprinsă.
– Cine ar vrea o nuntă așa de urâtă și plicticoasă și luuungăăă cum a fost nunta lui Ionuț?

N-avuseseră nici măcar clowni cu baloane colorate.

Bunica își stăpâni râsul privind la fetița cu breton și cozi împletite care se chinuia sa facă o bărcuță dintr-o bucată de hârtie colorată.
Glasul povestitorului se drese făcându-mă să încetez cu foșnăiala.

– După cum povesteam, înainte să fiu întreruptă din nou, ” Dochia visa la alte lumi și din această cauză , necunoscută pentru ceilați, refuza cererile tuturor fiilor de imparați care îndrăzneau să se apropie de împărăție.
Curând, o nemulțumire generală începu să-și facă loc în sufletele vecinilor : Adică ce? Cu ce era ea mai cu moț decât restul fetelor din împărăție? Sigur n-o lăsa ta-su. Că doar Vestit Împărat era dintre cei mai mândri împărați.
Vești de o răzmeriță pusă la cale de inamicii împăratului îi tulburau acestuia liniștea somnului.

– Fata mea, îi spuse acesta într-o zi. De ce nu vrei să te însoțești cu niciun fecior? Unul este mai viteaz decât altul, mai chipeș și mai priceput la războaie decât altul.
– Război, război, război! suspina ea căscând și rotindu-și ochii. Numai despre asta știu ei, tată. Eu vreau o lume în care nimeni să nu ducă război cu nimeni. De ce nu putem trăi cu toții în pace?
– Păi vezi, fata mea, pacea am putea să o avem doar dacă accepți propunerea unuia dintre ei. Eu sunt bătrân și bolnav. Brațul meu, ce ținea cândva paloșul drept, e slab acum. Și nu am feciori care să-l poată ridica în numele meu. Datoria pentru țară, fata mea, vine înainte de datoria pentru inimă.”

– Ce datorie pentru inimă, bunico? Era Dochia bolnavă?
– Datorie, nu doctorie, măi.
– Ce e datoria de țară, bunico?
Bunica încerca să caute răspunsul în albastrul cerului.
– E atunci când iubești, respecți și cauți să aduni și să îmbunătățești tărâmurile și oamenii ( citat din memorie de N. Iorga).

– ”Pentru că Dochia iubea fiecare fir de iarbă, fiecare mugur care înflorea primăvara, râul, ramul, locuitorii cei veseli care cântau și râdeau în fiecare zi. Acum inamicii voiau să treacă totul prin foc și sabie.”

– Cineva trebuia să-i oprească! întăream eu cu spada mea imaginară, țopăind pe scăunel.

– ”Așa că fata se învoi să accepte propunerea primului pețitor care ar fi ajuns în fața porții. Vestea se răspândi în cele patru zări, iar feciorii de împărat se pregătiră să meargă la oaste. De data aceasta nu luptau împotriva împărăției lui Vestit Împărat, ci se războiau între ei.
Călcară în picioare hotarele, pustiiră în calea lor ogoarele și casele oamenilor, otrăviră fântânile și doborâră păsările în zborul lor.

Prințul Făt-Frumos, cel care decimase oștiri întregi și împărțise pământ în gura inamicilor se întrecea acum în plecăciuni în fața porții lui Vestit Împărat.

– Vino fata mea, striga împăratul cel bătrân și obosit, ți-a sosit pețitorul!

Când Dochia îl zări, înlemni de uimire. Mâinile începură să-i tremure de mânie. Căci prințul părea că-l aduce cu sine pe ultimul călăreț, cel care seamănă moartea pe glie.

– Lumea noastră e pașnică, începu Dochia, cu vocea tremurândă. Albinele nu ne înțeapă cănd le cerem mierea. Lupii și căprioarele viețuiesc în armonie, iar copacii și florile ne umplu sufletele de cântec.
Și TU vii astfel pe meleagurile noastre? Să ne ucizi căprioarele? Să ne otrăvești apele în fântâni? Și-apoi ne ceri iubirea? Mai bine moartea! tuna ea.

– Fie! se învoi prințul și întorcându-se furibund în șa o porni în galop către oștirea care se ascundea în pădure. Pădure ce înconjura cetatea lui Vestit Împărat.

Nori întunecați se apropiau de palat tunând și fulgerând. Ploua mărunt cu cenușă. Căprioarele, vulpile și lupii fugeau din calea prăpădului.

– Lasă-i să vină, tată, spunea Dochia încruntându-se în zare. Au mai venit și alții și brazii noștri stau la fel de drept. Lasă-i să vină. Noi suntem prieteni și cu râul și cu ramul. Lasă-i să dea tot ce au mai rău din ei. Noi vom da tot ce avem mai bun.”

– Stai , bunico! Merg sa beau repede apă! Să nu continui fără mine. Pune semnul de carte la rîndul unde-ai rămas.

Dar bunica nu mai citea demult. Cam de la prima frază. Se deșteptă ca dintr-un vis privind cum o o pereche de picioare zgâriate o lua la goană.
Aceeași pereche aștepta acum cuminte să continue povestea.

– Unde-am rămas? mă întreba ea punându-mă ca de-obicei la încercare.
– La război, bunico!
– Mă tem , fetița mea, rosti ea cu o undă de tristețe în glas, că această legendă nu se va încheia ca un basm, cu ”Au trăit fericiți”.

”Cetatea era înconjurată. Fără cale de scăpare, iar oastea era răsfirată. Prilej mai bun pentru un inamic decât să găsească o oaste dezbinată nu poate exista.
Se luptară zile și nopți. Până și femeile aruncau pietre de pe metereze în locul arcașilor răpuși. Cetatea rezista. Nu era chip să treacă cineva de ea. Locuitorii ei, însă, erau din ce în ce mai slăbiți și mai obosiți. Rafalele neîntrerupte de sulițe ,pe care le trimitea oștirea prințului Făt-Frumos, păreau neobosite.”

– Dar bunico, nu se poate trece de un zid de netrecut, așa-i?

– ”În cetate”, ridică bunica dintr-o sprânceană avertizându-mă că iar vorbeam aiurea și mult, ”merindele erau pe terminate. Toți cei ce se strecurau în afara ei pentru a obține de-ale gurii erau prinși și schingiuiți pentru a dezvălui intrarea secretă. Nimeni nu spunea nimic. Se auzeau totuși zvonuri că cineva vorbise. Cineva cedase.

– Trebuie să plecăm, domniță, o sfătuiau sfetnicii pe Dochia, văzând cum Vestit Împărat, zăcea pe patul de agonie răpus de supărare. Dușmanii vor intra în curând în cetate și vor trece totul prin foc și spadă.
– Niciodată, se încăpățâna ea la căpătâiul tatălui ei, voi muri cu poporul meu!
– Poporul încă trăește. În munți. Mai sunt și alții. Li se spune haiduci. Împreună avem o șansă.
– Și să las dușmanul să câștige?
– E doar o bătălie, domniță. Războiul însă e departe de-a se fi încheiat. Noi avem de partea noastră codri și munții, copacii și păsările cerului.”

Bunica făcu o pauză privindu-mă întens. Pricepusem eu ceva din ce încerca să-mi spună?

”Unii spun că a fugit de frică.”

– Dochia nu era o fricoasă! izbeam eu cu cuvintele în podea

” Unii spun că s-a pus pe păstorit oile transformată de către o vrăjitoare într-o baba slută, pentru a scăpa de iscoadele noului împărat.”
– Povestea se termină așa?
– Legendele, sublinia bunica, nu se termină. Ele rămân cantate din părinți în copii. Sunt flăcări care nu se sting.

” Se povestește că într-o iarnă, a plecat Dochia înspre pădure îmbrăcată cu 9 cojoace. În prima zi călduroasă de martie, fata preschimbată în babă își lepădă unul din cojoace. A doua zi, căldura se înteți, iar Dochia își mai lepădă un cojoc. Și tot așa până în ziua a noua când și-a lăsat în plimbările sale și cel din urmă cojoc. Zilele de primăvară sunt capricioase și înșelătoare așa că în a zecea zi se porni din nimic un crivăț și un ger.”

– Și a înghețat?

– Unii spun că da, închise ea cartea, alții spun că și acesta fusese un nou vicleșug pentru a scăpa din nou de iscoadele împăratului. Ceea ce se știe este că după un timp împăratul se porni înapoi în țara lui.

– L-au alungat albinele, bunico.

Bunica zâmbi arțarilor înmuguriți din fața blocului.

– Au rămas în schimb zilele de primăvară și credința că primele 9 zile ale lui martie sunt zilele Dochiei.

– Eu aș fi făcut altfel, bunico.
– Ia zi.
– I-aș fi zis vrăjitoarei să-l transforme pe împăratul cel rău într-o broască urâtă și râioasă.
– Și-apoi?
– Mi-aș fi luat bărcuța ( pe care între timp o terminasem) și aș fi dat cu ea un ocol în jurul Pământului, ca în povestea pe care mi-ai zis-o ieri.

După ultima zi a babei, frigul nu mai are putere iar oamenii nu mai au nevoie de foc. În acea zi, oamenii își curăță grădinile, strâng gunoiul la un loc și-i dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume și să fie feriți de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard odată cu gunoiul. ( citat din Legendele Romanilor, autor necunoscut)

Și-am încălecat pe-o șa…

Anunțuri

Un răspuns »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s