Arhivele lunare: Martie 2012

LA GRAN HUELGA ESPAÑOLA

Standard

O petrec în sinea mea. La birou. :/
Și mi-e silă când mă gândesc la ambele părți: los sindicados y la patronal.
La lumea împărțită, catalogată, etichetată în două. Din nou. De ce ne lăsăm prostiți așa de ușor nu înțeleg. Azi, în Spania, se joacă un teatru ieftin pentru care n-am de gând să plătesc bilet.
Am ieșit în stradă pentru ACTA, am ieșit pentru copiii bruscați de către ”autoritățile” mercenare din Valencia, mi-am arătat dezaprobarea pentru initiativa Greciei de-a construi din fonduri europene inchisori pentru imigranții ilegali, dar ce se întamplă azi mi se pare o parodie ieftină, un zgomot fără fond, dansul ploii sau încă un motiv de-a înălța un zid, în spatele căruia să stăm și să răsuflăm cu ură printre dinți înspre tabăra adversă.

Măcar de-ar ploua.
Ploaia mi se pare cel mai puternic fenomen al naturii din câte există. Pentru că apa găsește o cale întotdeauna. Și cataloghează oamenii cu mult mai multă profunzime decât o facem noi – veșnic ancorați într-un: cine nu e cu noi, să-l ia naiba.
Doar dacă ar ploua m-aș îndura eu să ies. Nu te poți ascunde în ploaie. Și s-ar uda și halatul ăsta de lucru și nu s-ar mai vedea că fac parte din tabăra opusă celor care protestează. Protestează și nici măcar nu au habar de ce. Scoși în stradă cu un banner în brațe, strigând din toți rărunchii, orbi în fața demagogiei cu care îi adorm liderii lor sindicali.

Pentru mine, această huelga española e o glumă de prost gust, întocmită prea târziu, pentru a mima o democrație care începe să ne strângă. Până acum, cei care trebuiau să spună ceva, au tăcut mâlc în păpușoi, închizând cu nerușinare ochii în fața prostiilor guvernului precedent. Au ieșit LOS INDIGNADOS în timp ce ei continuau să tacă mâlc în același păpușoi copt. Așa că grevei lor n-am de gând să mă alătur. În ochii mei nu au credibilitate. Prefer să fiu o indignada și să scuip pe rolex-ul celui mai sărac și mai cinstit muritor de foame care protestează acum la Madrid, la Puerta del Sol.
De ce există azi sindicatele? Pentru popor, ați spune. Pentru a apăra drepturile muncitorimii în fața patronatelor. Frumos pe hârtie, ușor diferit în practică. De fapt, oricare empresa își are anumiți municitori în anumite sindicate.
”Mincitori” aleși pe sprânceană…
…după următorul sistem de vot:
Se ia o foaie si se încolonează pe ea primele 10 nume din firmă. Adică șefii din 10 departamente, aflați în funcții de ani de zile, rotofei și zâmbitori. Se mimează un proces al votului, în sensul că dacă ești de-acord cu lista spui OK și dacă nu, spui NO – caz în care votul se anulează fiind considerat (nici acum nu înțeleg după ce criterii) nevalid (invalido în spaniolă, invalid la fel ca și sistemul de vot). Pe urmă, cei ”votați” merg la ”marea grevă” ca să ne reprezinte, cică, pe noi. Și, cică, se iau la sfadă cu politicienii pe teribila nouă lege a muncii.

– Asta s-a votat! răcnește guvernul.
– Nu asta s-a votat! răcnesc ”cetățenii indignați”.

Guvernul are însă majoritate în parlament și ministrul de finanțe afirmă liniștit și senin că, indiferent de amploarea grevei, ”marea reformă” va merge înainte. Cu alte cuvinte: îl doare-n pix de greva lor.
Și me indigna.
Și nu sunt expertă în finațe sau politică, dar atunci când mi se spune că: ”reformele vor da roade pentru că așa spun Franța si Germania” mă pufnește ceva. Cel puțin niște sprâncene ridicate în sus și o încercare inutilă de-a depista o logică dincolo de toată această afirmație ridicol de superficială.
Și me indigna firmele care se uită urât la tine dacă vrei să ieși în stradă. Așa de urât că la viitoarea remaniere ești în Top ten. Și me indigna greviștii care se uită urât la tine din greva lor cea politically correct, atunci când ieși în pauza de cafea cu halatul roșu pe care scrie cum te cheamă. Și te cheamă SDFGH S.L. Și ești câh! Și huo!

În ziua următoare, marii luptători revin la lucru ca și cum nici usturoi n-au mâncat, iar gura le miroase a trandafiri. Guvernul își vede mai departe de reforme, iar patronatele de exploatarea noilor piețe indiene. De fapt între ei și politicieni există următoarea poveste de iubire: Noi ne prefacem că strigăm , voi vă prefaceți că ne ascultați și vă pasă, iar la sfarșitul zilei ieșim cu toții la o bere.

Mult zgomot pentru nimic.
Apai e mult zgomot în mine acum:

Lumină și Întuneric

Standard

De la o ființă superioară, aflată dincolo de spațiul și timpul în care trăim, nu putem avea exigența vreunei empatii. Nu putem spune că ne cunoaște bucuriile și suferințele. Ar fi o străină pentru noi. Ne-ar vedea lacrimile și ar rămâne de piatră. Ne-ar vedea emoțiile și ne-ar considera patetici. Ne-ar analiza fiecare armăsar, ajungând la concluzia că e doar amprenta unui țînțar. Ne-ar judeca din lumea ei rece și nemuritoare pentru că i-ar fi imposibil să ne înțeleagă cu adevărat.

Ar fi atunci complet lipsit de sens ca să ridic pe un piedestal o asemenea ființă și să aștept o îndrumare divină pentru a-mi rezolva problemele lumești.

Prefer să ridic un pom. Curge mai multă viață într-un cais decât într-o statuie sfântă din oricare biserică de orice fel.

Apoi, îndrumarea vine oricum. Dacă fac liniște și ascult cu inima știu întotdeauna care e răspunsul de care am nevoie. Pentru că simt în mine o conexiune cu lucrurile din jur pe care un preot, închis într-un palat aurit, nu are cum să o simtă.
Simt cum viața îmi năvălește prin fiecare celulă într-o bucurie care de multe ori, la fel ca și tristețea, nu are niciun sens. O simt în sunetul ploii sau în vibrația galbenă a unei flori de câmp sau în zâmbetul cuiva sau într-un cântec.
Și-atunci de ce să caut vreun zeu în exteriorul meu, cocoțat în vârful norilor, când ceea ce contează se află aici, în lumea din jurul meu și în mine?

Dă-ți drumul. Cazi. Spulberă-te în mii de bucăți. Apoi culege-te cu răbdare de pe jos și ia-o de la capăt. Asta fac copacii în fiecare an. Ce te oprește pe tine? Ai mai multe grade de libertate. Oh tu! Goangă aflată în vârful lanțului trofic!

De ce să-mi acopăr ochii și să pierd cerul senin de afară de frica unei ciomăgeli divine din altă dimensiune? De ce-aș avea, în definitv, nevoie de o frică în suflet ca să trăiesc frumos, în armonie cu mine însămi și cu lumea din jur? De ce n-aș putea răspunde cu un ”te iubesc” atunci cand mi se urlă un ”te urăsc” ? N-aș spune-o în numele unui Cuiva anume, doar al meu.
În acest Univers de lumini ce se încăpățânează să străbată ani până la noi, de ce deschidem ochii așa de greu în fața luminii din interiorul nostru?

Necesitatea flirtului

Standard

Surâzi.

O privire alunecă într-un pahar pe jumătate plin
și nu este a mea.
Degete urmăresc un ritm imaginar
și nu sunt ale mele.

Aparțin acestui joc
așa cum pescărușii aparțin de mare:
se hrănesc din ea,
se oglindesc și se scufundă în ea,
depărtându-se doar pentru a reveni mereu la ea
în flirtul care
durează o viață.

De aceea nu sunt mulți
cei care ar îndrăzni să-l joace –
lent și meticulos:
jocul de dragul jocului,
dansul de dragul dansului
flirtul de dragul flirtului.
Fără țelul declarat
de-a finaliza ceva.

Surâzi.

Pentru că ai putea să porți o ploaie de vară –
din acelea în care fulgerul se simte bine printre picături,
iar eu aș putea să port două aripi
și-un pantof.
Cu toc.
Învăluind un picior ce stă peste alt picior.
Și o rochie.
Roșie.
Aruncată pe podea.

Surâzi.

Și porți o privire
ce-mi observă tăcerea atunci când te privesc.

Surâd –

Și jocul începe.

Cernabora

Standard

Când ieși prin lunca Lugojului, înspre Buziaș trebuie să fii atent la semne. Nu știu dacă în prezent au pus vreun panou indicator cu numele pârâului, dar pe vremea când bunicul mergea să ”dea” la pești, doar câțiva aleși puteau desluși de la prima vedere drumul către Cernabora.

-Azi mergi la pești?
-Nu. Azi nu.
-Dar mâine?
-Nici.
-Dar poimâine?
-Nu.

Din aprilie până în iunie, aceeași întrebare (de un metru treizeci și ceva) îl întâmpina pe bunicu în fiecare dimineață.
Câteodată, întrebarea aștepta cuminte pe scăunel, privind afară pe balcon ploile neprevăzute de vară care lăsau însingurată aleea din fața blocului.

-Tună și fulgeră, îi șoptea ea bunicii.

Bunica privea în zare.
Mereu ieșea pe balcon să vadă spectacolul. Mereu Deica o urma ”vitejește”. Când se răsteau tunetele unul la altul, bunica simțea mereu cum o vrăbiuță zgribulită se strecura în palma ei.

-Să nu-ți fie frică, buni, îi spunea Deica în timp ce vrăbiuța se strângea mai tare în palma.

Bunica o privea amuzată:
– Auzi cum șoptește cerul?

Deica auzea, cum să nu, dar nu înțelegea.

-Îl auzim așa de puternic pentru că suntem noi mici, continua ea explicația. Așa ne aud și pe noi furnicile când șoptim.

Apoi cerul se elibera într-un ultim șuvoi de lumină și zgomot, ca în finalul unui joc spectaculos de artificii. Acestea fiind spuse, norii convocați la acea reuniune importantă iși vedeau fiecare de drumul său ca și cum ar fi ajuns la un acord unanim în urma dezbaterii ce tocmai se încheiase.

Când cerul termina de șoptit plantelor, aleea surâdea Soarelui vesel, iar copiii din cartier ieșeau explodând joacă în toate direcțiile:
Bărci de hârtie se lansau pe lacurile proaspăt răsărite, în concursuri la care se înscria toată lumea cu pantalonii suflecați până deasupra genunchilor. Și întotdeauna ”marea” trebuia testată: nimeni nu voia naufragii în bancuri de nisip.

Între timp, în balcoane, mame și bunici oftau resemnate, privind perechile impecabile de pantaloni spălate din nou în bălțile de pe șosea.

Doar în astfel de zile, bunicul ”bunicea” liniștit, sorbindu-și cafeaua în balcon, intervenind din când în când la vreun fault sau offside de-al ”derbedeilor” ce îi stricau mereu somnul jucând fotbal sub geamul lui. Deica îl surpindea, nu de puține ori, zâmbind și încruntându-se rapid când se simțea descoperit.

Cum se limpezea cerul trei zile la rând, întrebările apăreau din nou:
– Mergi la pești?
– Nu încă.
– Dar mâine?
– Nu.
– Poimâine?
– Poate…

Cozile țopăiau de veselie, iar Deica știa că venise vremea marilor pregătiri: găleata de plajă, undița și cârligele de plastic se aflau meticulos aranjate într-o plasă de pânză cusută de bunica.
În a treia zi, bunica o îmbrăca în pantalonii pescărești și maieul alb – identic cu maieul bunicului.

-Când ajungem, să stai liniștită și să faci liniște, bine? îi spunea în zadar bunicul, că sperii peștii…
De ce să se fi speriat peștii? Deica n-avea de gând să le șoptească nimic.

Bunicul suspina zgomotos, așezând ”marele pescar” pe scăunelul din față al bicicletei.
Porneau lin, pe drumul Buziașului, părăsind orașul, îndreptându-se înspre Boldur. Drumul aluneca în paralel cu două șine de tren și, la fel ca în poveste, Deica trebuia să numere trei poduri mici de cale ferată pentru a o simți pe Cernabora la al patrulea.

Pentru că atunci când te apropii se simte mirosul pietrelor umede camuflate în verde.

Situată în valea ( mult spus) dintre două câmpii, Cernabora nu se simțea singură niciodată. O țineau de vorbă coloanele de sălcii pitice pline de mâțișoare, păsările, broaștele, hârciogii, cârtițele și reptilele mici și grăbite.

-Ce culoare au pietrele? o întreba bunicul
-Gri deschis, închis, verde, alb și maro, venea prompt răspunsul din mijlocul pârâului
-Dar Cernabora?
-Verde închis, albastru verzui cu alb, mov, gri, maro și galben.
-Galben? o punea bunicul la încercare.
-Sălcile bunicule, gesticula Deica pe un ton de ”elementar dragul meu Watson”.

Malul pârâului mirosea a pământ reavăn și cozi alunecoase de pește.
Cu toate astea, bunicul n-avea să vadă ”niciun picior” de pește la el în găleată. Nici în ziua aceea și nici în altele în care Deica era prezentă.

Judecata ei era imparțială:
Unii pești erau prea mici, așa că trebuiau aruncați înapoi. Alții erau prea mari, așa că trebuiau aruncați înapoi.
La sprâncenele ridicate ale bunicului, Deica răspundea:
-Cineva trebuie să aibă grijă de cei mici…

După o ploaie zdravănă, Cernabora se umfla cu mândrie, iar Deica se bucura de bucuria peștilor care aveau în acest fel mai mult loc de joacă.
Această bucurie se manifesta prin tumbe și rostogoliri pe malul pârâului, astfel că bunicului îi era imposibil să fie atent la pești. Aceștia îl jefuiau de pâine în cel mai batjocoritor fel, profitând cu nemernicie că bunicul trebuia să vegheze asupra bombei cu ceas.
Bombă cu ceas care ba descoperea un cuib de păsări și chiuia, ba vedea o șopârlă și chiuia, ba niște mormoloci de broască și…chiuia. De fapt și când mușca din sandvich-ul cu brânză și roșii, Deica chiuia.
Peștii…chiuiau și ei fericiți la vederea atâtor bunătăți pe care pescarul-Moș Crăciun le oferea cu atâta generozitate.

-Na, ați prins ceva? îi întreba mereu bunica la întoarcere.

Bunicul bombănea ceva în barbă, îndreptându-se înspre balcon pentru a vedea reluarea meciului ”derbedeilor” care jucau din prost în și mai prost.

-Daaa! sărea Deica, un pește de 10 kilometri!
-10 kilometri? aplauda bunica mirându-se că maieul alb de dimineață era la fel de verde ca pantalonii.
Apoi privindu-l nedumerită pe bunicu.
Acesta își roti privirea indicând în găleată unicul pește lung de-o palmă care scăpase de inspecția Deicăi.
Și acela de plastic.

Cântec de huțuluș

Standard

Îmi vine câteodată în minte
o imagine de-a ta –
o schiță
fără contur.

Sunt doar aceste corzi
ce cântă în tine.
Le acorzi cu migală între ochi
și glezne
și le păstrezi cu grijă pentru că
ele sunt tu.

Și de câte ori cânt la corzile din tine
ridici fruntea și mă privesti.
Și de câte ori mă privești
hârtia mea se șifonează
și zâmbește.

Poate că e o vibrație, acest Univers,
și poate că toți vibrăm în aceleași nuanțe.

Nu imi amintesc niciodată
cum arăți,
dar știu cum ești:
aceste sunete colorate
pe care le cântă degetele mele în tine
îmi plac.

Șoim al patriei

Standard

Când bunica închidea ușa camerei, Deica închidea ochii.

– Încă nu te-ai trezit?? șuiera bunica deschizând ușa din nou.

Deica mormăi ceva sub plapumă.
Ar fi putut să fulgere și să tune în același loc de zece ori că Deica nu s-ar fi îndurat să iasă de sub plapuma caldă. Și camera era încă rece și soarele încă nu răsărise…

– Hai, fetiță…,apoi pe un ton mai aspru, când vin data viitoare să te văd îmbrăcată!

Această speranță era una foarte ambițioasă, până și pentru optimismul încurabil al bunicii.
Când bunica închidea ușa, nu știa că are loc o adevărată bătălie între cele două zâne de care Deica asculta mereu: Zâna aurie si călduroasă se lupta cu Zâna albastră și rece. Cuvintele preferate ale Zânei aurii erau: Pentru încă cinci minute nu se supără nimeni. Doar cinci minute…
Zâna albastră în schimb se răstea pe vocea bunicii: Nu! Nu! Nu! Ești o iresponsabilă și bunica se va încrunta!
Dar Zâna aurie, mereu cu zâmbetul pe buze adăuga:
”Bunica nu se supără niciodată serios, așa-i? După un timp începe să cânte și să spună povești.”

Așa că atunci când bunica închidea ușa, Deica închidea ochii.

Visul se relua cu precizie milimetrică de unde fusese lăsat.
De data asta zbura legată de o batistă galbenă. Era un galben auriu care strălucea pe cerul înfiorător de albastru, iar dealurile, pe care Deica le zărea sub degetele picioarelor goale, erau înverzite ca țara Vrăjitorului din Oz. Un vânt rece, început din senin prinse a răscoli creștetele copacilor.

– Deica! Iar trebuie să stau cu gura pe tine? De câte ori trebuie să te trezesc într-o dimineață??

În acea dimineață, recodul fusese atins: 9 incercări. Vocea blândă, promisiunile sucului de morocovi, până si responsabilitatea păpușii Viviana care știa să se îmbrace singură și să termine micul dejun cu o repeziciune fantastică, funcționau câte o singură dată, ca trei dorințe îndeplinite de către un duh capricios și schimbător. Și ca în orice poveste, o regulă se respecta cu sființenie: duhul nu îndeplinea niciodată dorințe care se repetau. Și bunica știa asta prea bine. Așa că în fiecare zi, trebuia să scoată din adâncul ei o Șeherezadă pentru a convinge cocoloșul ghemuit de somn să se îmbrace pentru grădiniță.

Deica deschidea ochii, privind pe fereastră pentru o clipă. Era întuneric. Va mai rămâne cinci minute.
”Până și Soarele doarme la ora asta”, îi șoptea zâna aurie, ”de ce să te trezești tu?” De ce se trezea lumea așa de devreme?

Însă bunica nu mai putea aștepta. Se încruntă strângând din buze. Această ultimă strategie nu dădea greș niciodată.
Duhul știa că joaca terminase. Consecințe teribile rezultau mereu din cauza sprâncenelor încruntate și Deica se întreba deseori dacă școala ei de păpuși rămânea la fel de impactată atunci când încerca și ea să imite acea privire de gheață fierbinte a bunicii. Efectul era garantat: păpușile rămâneau mute de uimire și Deica zâmbea mulțumită continuând ora de chineză, pe care ”neatentele Magdalena și Iulia” o întrerupeau întotdeauna.

Se smulse cu greutate de sub plapumă așezându-se pe marginea patului, înfrigurându-se la contactul tălpilor goale cu papucii reci.

– Și să nu mai vin încă o dată! Bine? se încruntă bunica din nou.
– Biine…

Când bunica închise ușa, Deica închise ochii.

Batista galbenă voia să scape, dar ea o ținea strâns în pumni. Două vrăbii certărețe porniră să ciripească puternic:

– Serios? Dar chiar serios? În fiecare dimineață?? Acum dormi pe marginea patului?? Uite, prietena ta D de la etajul doi se trezește singură, se îmbracă singură…

Nimic. Bunica încercă să-și amintească dacă mai folosise aceeași strategie în trecutul apropiat. Era foarte posibil ca vinerea trecută să o fi folosit. Nu mai putea să aștepte.
Deica se simți luată de subțiori și așezată cu tălpile pe podea.

Uniforma de șoim începea să prindă contur: cămașa galbenă, șorțul albastru și cravata roșie, prinsă de nasturele superior al cămășii.
Bunica o privi stăpânindu-și râsul: șoimul patriei dormea în pantofi.
Se întâmpla în fiecare dimineață. Până la ușa grădiniței.

Când bunica deschidea ușa, Deica deschidea ochii zâmbind: zânele avuseseră grijă să o îmbrace și să o aducă până la grădiniță.

– Halal șoim al patriei, ofta bunica dându-i un mic brânci înăuntru așa cum trebuia să facă mereu.

Încă una și mă duc

Standard

Dani stă cu coatele rezemate de masă și privirea țintă în monitor. Din când în când se încruntă ușor apăsând câteva taste, oftând preocupat. Dar eu știu că nu face nimic. Detestă o vineri dupa-masă în fața calculatorului. Eu detest o vineri după-masă în fața calculatorului. Și încep să râd înfundat așa cum râd întotdeauna când văd ochi roșii privind atent cel mai interesant logo windows, în timp ce gândurile din spatele acelorași ochi zboară la cerveza de la ora 7.

Dani mă vede și începe să râdă și el pe înfundate: râsul meu îl contagiază. Asta și caricaturile pe care le înșir ad-hoc pe post-it-uri: furnici aflate sub cupole de sticlă, păsări încătușate pe scaune de birou, șefi cu burți proeminente care se laudă că marea lor pasiune e mersul pe bicicletă și alergatul pe plajă, șefi de atelier care știu exact cine a inventat roata, unde și când, genii neînțelese care îmi spun cu toată siguranța că Don Quijote se lupta mort pe un cal și că fac eu confuzie cu El Cid. Iar eu râd pe înfundate. Și Dani, Angel, Andres și Mario după mine.
Definitiv: în ritmul ăsta nu voi câștiga în veci titlul de Angajata Anului.

Ziua mea obișnuită de lucru s-ar putea rezuma asa:

Mail primit de la șef pe 16.03.2012:

Vezi ce cere departamentul de producție mai jos.
Un saludo

Mail-ul departamentului de producție din 06.03.2012:

Bună ziua Antonio,
Grupul electrogen cu numărul de serie HGW12345678 trebuie să iasă pe 16.03.2012 fără nicio întârziere cu alternatorul PXD223344 dintr-o cerință de ultimă oră a clientului. Dacă e nevoie de ceva modificări aveți la dispozitie o săptămână.
Un saludo

Mă zgârii mental pe față după care îmi imaginez că sunt un samurai și cu o spadă kilometrică tai capul celui aflat în diagonala mea, care îmi trimisese mail-ul cu aerul cel mai suav de pe planetă. După care mă descotorosesc de cadavru, aruncându-l pe geam, în timp ce mă transform într-o pasăre și zbor departe de urmăritori.

Această imagine fiind asumată mă ridic de la masa mea dezordonată de lucru (pentru care mereu primesc o mustrare, că doar inginerii ar trebui să fie modele de ordine, gândire structurală și privire încruntată), mă înarmez cu cei 5 metri pe care îi are un metru, îmi iau caietul de schițe, poezii și caricaturi, mânușile de protecție și astfel transformată, ca o eroină dintr-un anime japonez, mă deplasez cu viteza gândului către atelier.

Aici jale mare.
Antonico e cătrănit:
– Ce dracului de proiect e ăsta? ( În spaniolă ar fi ceva de genul: que cojones de motor es este?! Es que nadie sabe nada?! A quien tengo que preguntar?! A la Madre de Dios y a su santa abuela ?! Es que los ingenieruchos – todos los santos dias encerradors delante de sus ordenadores – saben algo alguna vez?!?! Ja? JA? JAAA?

Hey que pasa aqui? Tanto jaleo para nada! Vaya tela! arunc și eu cu niște replici standard pe care le scot mereu ca să potolesc spirite stresate.

Hija mia, estamos hechos un pedazo de mierda blanda. Es que asi no se puede trabajar… își lasă Antonico barba în pâmânt și umerii pleoștiți.

Și îmi pică fisa de ce mă trimisese mi jefe taman pe mine acolo. Are puțin de-a face cu faptul că am două țâțe ( mici e drept) și o groază de bomboane în buzunare. În plus băieții din atelier nu înjură niciodată fete, mai ales dacă fata în cauză apare cu mânuși de lucru și se mai și chinuie să sudeze ceva ( strâmb și tremurător, dar gestul contează).

Ala, Antonico, toma un caramelo hombre! Y calla, que te quejas mas que mi abuela!

Antonico ia surâzând o bomboană de mere și le împarte pe celelalte printre baieții de la montaj. Spiritele se calmează și situația prinde contur. Habar n-am care e soluția. Niciodată nu știu. Mă arunc în probleme și văd apoi ce iasă.

Mă uit pe desene și planurile nu coincid. Nu e prima oară când se vinde un produs complet nou care nu a trecut nici măcar testele de prototip.
De fapt mi-am și pierdut speranța că voi parcurge etapele normale din cum ar trebui să fie un proiect de inginerie: studiu de viabilitate, planificarea resurselor, desenul preliminar, fabricarea prototipului, testarea în condițiile cele mai nefavorabile. Pentru că aici lucrurile se întâmplă amestecat. Și apoi toată lumea se ceartă cu toată lumea, toată lumea ridică tonul în așa hal încât nimeni nu mai aude pe nimeni.

Revin în birou după 3 ore. Hecha polvo. Dar revigorată.
Angel se pune pe râs: Am bluza șifonată, părul vâlvoi, o amprentă de ulei negru de-a lui Antonico pe unul din obraji și praf fin de sudură pe halat. Prima dată când folosesc și eu halatul ca să ies în atelier și mi se întâmplă asta.
– Dacă te vede Marta ai pus-o, s-ar traduce râsul lui Angel. Marta fiind directoarea de la Resursele umane care ne verifică ținuta la milimetru și care e răspunzătoare pentru imaginea firmei.
Îl privesc pe Angel în treacăt și mă îndrept glonț către mi jefe. Motorul trebuie să treacă măcar o probă de 5 ore de funcționare.
– Nu e timp, îmi spune el fără să ridice ochii de pe tastatură, iasă așa cum poate.
Apoi sună un telefon.
– Juani? răspunde el și brusc tonul plictisit i se schimbă într-unul preocupat. Da. E gata. Da. S-a rezolvat. Grupul iasă în jumatate de oră. Pentru nimic, doar știi bine că noi putem scoate orice.

Samuraiul meu tace obosit și nepieptănat.

După ora 7 râdem toți ca proștii după primul rând de cañas. De multe ori vorbim despre ce facem cu viața noastră. La asta, Dani ia întotdeauna o bucată de șervețel pe care o mototolește și o aruncă teatral pe jos.
– În viața viitoare am de gând să fiu un șoim, zic eu printre buzele amorțite.
– Nu, pufnește Angel. În viața viitoare ai să fii o furnică trabajadora care va munci orbește sub pământ.
– Dar suntem deja niște furnici muncitoare care muncesc orbește sub pâmânt! hăhăie Dani indicându-i chelnerului să vină cu încă un rând de cañas.
Acesta vine ca de-obicei, vesel cu niste măsline din partea casei și cu niște povești despre la cidra asturiana.
– Pentru o călătorie în jurul lumii cu un rucsac în spinare! ridic paharul cât pot de sus. La asta toata lumea hăhăie și ciocnește paharele, dar nimeni nu mă ia în serios.
Plecăm, de-obicei, după vreo 3 ore iar eu mă orientez după jumătatea de Lună prinsă undeva deasupra orizontului ca să ajung acasă.

De la stânga la dreapta: Dani, Eu, Mario, Angel