Corte español

Standard

Mama: – X, vezi că îți fac programare la coafor!
X (adică eu): – Nu, mulțam…
Mama: – Măi, tu nu vezi ce lațe ai, de toate lungimile?
X (adică eu): – Le văd și îmi plac. Nu-mi face programare.Bine?
Mama: – Le vezi și de la spate?

Adevărul era că nu le vedeam. Această abilitate specială a mamei căzuse din desaga moștenirii mele genetice.

Mama: – N-o să se uite nimeni la tine și nici de vorbit n-o să-ți vorbească.
X (adică eu): – Mai bine. Nici eu nu mă uit în cefele oamenilor când vorbesc cu ei sau invers.
Mama: – Oricum te-am programat. Să nu mă faci de rușine și să nu vii.

Sfârșit de bătălie.

Recunosc, cu rușine, că această armă de șantaj sentimental e singura ( dintr-un arsenal stufos) care încă mai are efect asupra mea. Pentru că mă face să gândesc strategic. Rușinea cui?
Dacă aș refuza, scenariul ar fi următorul: Mama ar trebui să dea explicații că de ce nu vrea fiică-sa la coafor când e așaaa coaaadăăă maaare la programări. Frizerița – șefa mamei – s-ar arăta dezamăgită că are pentru o jumătate de oră un scaun liber, mai ales acum , în vreme de criză-shmiză-priză. Ar ridica o sprânceană în fața mamei.
Să ne înțelegem: MAMA MEA!
Ea s-ar face mică, ar zâmbi incomodată, doamnele din frizerie ar începe să șoptească între ele, clienta care a trebuit să aștepte o jumătate de oră din vina mea s-ar arăta nemulțumită. N-ar mai lăsa propina (bacșiș). După exemplul ei, nici celelalte cliente. Șefa ar ridica din sprânceană, și-ar pierde încrederea…pentru că, vorba lui Darcy, încrederea odată pierdută is lost forever, iar mama ar bântui tristă pe străzi la ieșirea de la servici. Între timp un camionagiu, gonind în camion pe aceleași străzi, s-ar întoarce și el de la lucru la fel de trist, după ce șeful ridicase la rândul lui din sprânceană, iar inevitabilul s-ar produce: cea care s-ar rușina tot restul vieții ei, aș fi eu. PUNCT.
Cum nu pot îndura asta, trebuie să reperez onoarea mamei mele!

X (adică eu): – Nu trebuie să vii cu mine, pot să ajung și singură.
Mama: – Doar nu crezi că te las de capul tău, singură printre străini.

Nu credeam. Doar speram, pentru că speranța e ultima care moare. La mine, însă, a murit din start.

Așa că văietându-mă și scoțând din sărite toată săptămâna pe toată lumea de la servici – pe aia normală care merge la frizerie în fiecare săptămână, nu ca mine care ajung, obligată de replici ca cele de sus, odată pe an – mi-am luat inima în dinți.

Precizări:
– Aș fi preferat să montez – de la șasiu până la ultimul șurub – cel mai pretențios grup electrogen, apoi să fac inspecția de calitate și să mă cert cu mine însămi că de ce am uitat priza de 230V.
– Aș fi preferat să asist 6 luni în fiecare zi la ședințe despre workflow și următorul proiect în timp ce, la fiecare două zile, să se schimbe cerințele clientului.
– Aș fi preferat ca în loc de mail să am dosare întregi cu post-it-uri, decât să trec pe la coafor.

Am avut, în schimb, noroc cu susținerea colegilor. Erau cu toții în empatie cu mine. Mai lipsea un banner cu TU SI QUE PUEDES ca să simt ce-a simțit echipa lor de fotbal în 2010.

La coafor:

Mama: – Buenas, Lola. Te presento a mi hija, X.
După care urmează figura aia maternă care mă obliga în copilărie să spun Sărumâna.
X (adică eu): – Hola, que tal? zâmbesc eu în treacăt, întinzând mâna într-un salut autentic românesc.

Mi-am găsit.
Aici până și când mergi la bancă trebuie să te pupe bancherul pe amândoi obraji.
De fapt nu e vorba de un pupat apăsat pe obraji în stilul bunicii. E mai degrabă o ”aproape-atingere-din-vânt” de obraji, lucru care mereu mi s-a părut ridicol (și în România) și cu care – afirm clar și răspicat – n-am să mă obișnuiesc în viața mea!

Lola: – Hola guapa!
( replică strategică, devenită aproape tic verbal, destinată clienților pentru a sparge gheața și a începe negocierile )
La asta, mama pufnește din nas, măsurându-mă.
Mama: – Tal vez! Despues de cortar esa melena.

Sientate aqui, îmi indică Lola și chinul începe.

Iau loc pe scaun încordată. Lola mă lasă în pace câteva minute bune (ani lumină): să mă obișnuiesc cu scaunul 😀

Mama: – Ești o sălbatică. Fii mai deschisă cu lumea, că te crede lumea o încrezută.

Apăi, eu încrezută chiar nu mă consider. Doar că fac față foarte prost la conversații de complezență.
De fapt, mama încercase să mă facă să mă simt în apele mele, obținând un contra-efect.

Și-apoi ține-te cotcodăceală în jurul meu.
Mă scufund cu amândoi ochii într-o revistă ( cu toate simturile și ambele emisfere ale creierului) veche de câteva luni care mă lasă rece. Mimez, de dragul doamnelor din jur, care mă așteaptă ca pe o nouă amică de charlas, că mă interesează ce-au mai făcut Cristina Aguilera sau Belen Esteban. Răsfoind, mă opresc la articolul despre dieta alcalină – care chiar mi se pare interesant.
Târziu.
Compañera din dreapta o ochise deja pe Belen, și, privindu-mă direct în ochi începe o conversație.

De ce am făcut ce-am făcut, nu știu. De ce nu mi-am ținut pur și simplu gura, nu înțeleg. De ce? De ce? De ce? Tocmai eu? Care cred cu tărie că se pot evita războaie dacă lumea și-ar ține gura și PUNCT.

Îndrăznesc să bâgui că habar n-am cine e Belen Esteban.
La asta, toată frizeria își mută privirile înspre mine într-un ”Aaaaahhh!!” general.

Nu îmi amintesc cât a durat. Creierul are abilitatea de-a reprima amintirile traumatice.

Ceea ce mi-a rămas e impresia mea despre la mujer española – mujer española, de vârstă medie (de mediana edad, chiar daca i s-ar potrivi și edad media) care se preumblă aproape zilnic, dacă nu zilnic, la coafor.
Este altruistă, simpatică și empatică. Dispusă la tot ce ar presupune propagarea culturii sale și luminarea celorlalți. Mă gândesc scurt că dacă Inchiziția ar fi trimis în America de Sud misionare în loc de misionari, întregul continent ar fi fost colonizat, convertit și pieptănat la dungă într-o săptămână.
Obiceiul lor cel mai sacru este de-a te lua sub aripa lor mămoasă pentru a te salva din întunericul ignoranței. Și povestesc și povestesc și nu se mai opresc, iar discuția se mută apoi în colțul familiei, copiilor, nepoților. Rezist pe baricade doar pentru că limba lor mi se pare foarte melodioasă și chiar și înjurăturile ( pe care le spun mai ales la volan) mi se par duioase ;;). La un moment dat mă răpune un dor groaznic de tanti Marcela de la alimentara din cartierul lugojan și de superbele noastre conversații monosilabice din jurul pâinii.

Când ajunge Lola și la mine nu mai am puterea să articulez nimic. Să-mi facă ce vrea, nu-mi mai pasă. Sunt stoarsă de vlagă ca o lămâie.
Asta ,poate, era și ideea.
Lola se mișcă rapid cu foarfeca prin părul meu, odată lung. Acum, mai puțin lung. Și viteza timpului începe să crească. 20 de minute mi se par cât două, în acest spațiu straniu al oglinzilor și uscătoarelor de păr și cremelor și balsamurilor.

Mama: – Ei vezi că n-a fost așa de rău? De ce trebuie să stau mereu cu gura pe tine ca să faci ceva?
X (adică eu): – Chiar că nu știu.
Mama: – Uite ce bine ți-a egalat lațele din spate.

Dar lațele mele inegale aveau personalitatea lor, iar eu le lăsam să stea unde aveau chef. Din partea mea, ar fi putut să-mi crească foarte bine și o ferigă în păr, că n-aș fi putut fi mai fericită.
Dintr-o dată începe să se petreacă aceeași schimbare în ADN-ul meu ca anul trecut:
încep să văd palmieri de aceeași înălțime, cu același număr de frunze, cu aceleași nuanțe, ordonate la fel. Adio pescăruș solitar, rătăcind aiurea pe cer. Acum zboară în multipli de 2, iar soarele începe să se dividă în unghiuri de 120º.
Îmi reînnoiesc jurământul de anul trecut: nu mai calc pragul Lolelor cât oi trăi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s