CUBURI (1)

Standard

”Luna este roșie in seara asta”, observa pescarul strângând năvodul.
”În acest loc în care ne purtăm zilele suferim de o lehamite generală”, gândea tânărul.
”Lumea suferă de o lehamite generală”, scria poeta.
”Universul suferă de o lehamite generală”, se indigna femeia de afaceri.

”Fiecare problemă din viețile noastre mărunte e o problemă generală”, filosofa tânărul oprindu-se lângă prima bancă din parc.
”Are lumea prea puțin?” întreba pescarul Luna.
”Întotdeauna avem prea putin”, se indigna și mai mult femeia de afaceri aprinzându-și o țigară înainte de-a se urca în mașină.

”Prea puțina voință.
Prea puțin timp.
Prea puțină înțelegere.
Prea puțin aer.
Am ajuns să respirăm aerul din plămânii celorlalți”, rostea poeta pășind pe aleea care coboara înspre mare, privind luna roșie care începea să se înalțe.

– Am o piatră pe inimă, vrei să o vezi?
Tânărul tresări, ridicând sprâncenele mirat la vederea pescarului din fața lui. Se așezase de ceva vreme pe una din băncile singurului parc de pe malul mării. Spera să fie lăsat în pace. Creasta colorată, cerceii din sprâncene, nas, respectiv buze și urechi indicau asta fără nicio îndoială.
– Am o piatră pe inimă, repetă pescarul. Avea fața arsă de Soare și râdea cu toată ființa ca și cum ar fi făcut o descoperire epocală.
– Toți avem, îl privi tânărul și dacă n-ar fi avut obrajii acoperiți de boabe metalice, pescarul ar fi deslușit un zâmbet subtil.
– Și tu ai una? se minuna pescarul luând loc pe bancă alături de el, bătându-l pe unul din umeri ca și cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna.
– TOȚI avem una, își încruntă sprâncenele tânărul, retrâgându-se în jacheta neagră ca într-o carapace.
– Nu vorbesc despre CUBURI, băiatule, îl privi blând pescarul înainte să-și scufunde privirea din nou în marea de unde răsărise Luna roșie. Apoi zâmbind larg: – Aș putea să stau o veșnicie, indica el cu bărbia, și tot nu m-aș sătura să văd cum răsare Luna din mare. Azi Luna e roșie. Azi Marea sângerează.

Tânărul îl cercetă o clipă. Pescarul părea dus. Zâmbi pentru sine: ”un pescar dus cu pluta”. Dar Luna era într-adevăr roșie. Era prima dată când o vedea așa. De fapt, rareroi o privea. În așa fel încât să o și vadă. Nu era complet roșie. Era mai degrabă o umbră roșiatică.

– Luna nu e roșie, începu el, are doar o umbră proiectată pe suprafața ei, e o eclipsă.
Luând tăcerea pescarului și privirea lui îndepărtată ca îndemn, tânărul continuă explicația:
– Câteodată Pământul se interpune ,în orbita lui, între Lună și Soare așa că ce vedem e propria noastră reflexie, umbră.
– O Oglindă…
Tânărul privi din nou pescarul de lângă el. Era dus cu pluta.
– Asta pățesc când vorbesc cu lunatici…
– Am o piatră pe inimă…
– Iar începi, se ridică tânărul să plece.
– Și e doar a mea.
Tânărul se întoarse brusc, privind în jurul lui îngrijorat.
– Taci, nu vorbi. Nu stii că aici totul are urechi? Vrei să vină poliția pe capul nostru?
– Să vină! Mereu am spus ce am avut de spus. Și asta am avut acum de spus. Spun ce vreau. Fac ce vreau!
Tânărul își trecu mâinile prin creastă, vizibil tulburat. Pescarul putea suferi de un fel de psihoză care îl făcea să distorsioneze realitatea, lucru ușor de înțeles în cazul pescarilor, care petreceau săptămâni, luni, înconjurați de liniște absolută. Și uneori liniștea e dăunătoare. Gândurile încep să-ți vorbească cu glasuri străine și ai impresia că ceea ce sunt reflexii ale subconștientului tău sunt voci reale. Uneori le alungi dar ele se întorc și se încăpățânează să-ți vorbească.
Și acum ce se va întâmpla? Sigur cineva i-a auzit. Sigur cineva era la pândă așteptând ocazia.
– Taci nebunule! Nimeni nu spune ce vrea! Nimeni nu face ce vrea!

*

– Nimeni nu face ce vrea în lumea asta, clar? Îți este clar? Te întreb dacă îți este clar, Paul. Da? Mâine reuniune de urgență pentru tot departamentul, da? Fără pretexte! Nu-mi spune asta Paul! Păi să se poată! N-o să pierdem noi comanda din cauza Luciei, da? Și ce are, Măria-Sa, așa de important de rezolvat încât să nu poată veni? La spital? Dacă e la spital atunci vreau motivare! Să aducă de unde nu are! Dacă nu, atunci reuniune de urgență la spital cu Lucia! Incredibil așa ceva! Stai că mă sună cineva pe altă linie…
Da? Cine? Da sunt eu. Da, este tatăl meu.

*

Poeta înainta pe alee cu buzunarele înfipte în pantaloni. Cu mâinile înfipte în buzunare. Se gândea la viață? Se gândea la vreo iubire pierdută? La ce se gândesc poeții în general?
”Niciodată nu poți avea prea multe cămăși” gândea ea.
”Este un lucru cert. Pentru interviul de mâine voi purta cămasa albă – cămasa Vreau-sa-fiu-la-fel-de-sobră-ca-un-adult-responsabil.
Sper să nu-și dea seama că port o inimă roșie sub ea.
Voi ști tot ce e de știut. Voi învăța tot ce e de învățat. Și-apoi, când voi pricepe regulile jocului voi pleca. Voi elibera piatra din CUB. Cui îi trebuie CUBURI? Toate la fel. Toate de aceeași dimensiune. Și-apoi, după ce lumea mă va huli pentru că am făcut asta, mă voi retrage. În creierii munților, lângă liniștea codrilor și susurul izvoarelor.”
Deocamdată se afla în parcul exotic, întreținut artificial – inimă conectată la aparate. De ce se chinuia primăria să crească platani într-o zonă de palmieri, nu înțelegea. Dar se bucura. Era o conexiune cu acasă. Poeta se putea pierde ore întregi pe una dintre băncile parcului, privind marea de unde Luna răsărea mereu. Și azi Luna era roșie.

Se opri din gânduri când o mașină frână brusc pe strada care înconjura parcul, iar o femeie cu tocuri înalte ieși gesticulând ca o nebună, trecând grăbită pe lângă ea. Poeta observă rapid că vorbea la un hands-free și mirosea a lăcrămioare.

”Adulții-copii. Așa de rigizi. Așa de serioși. Cu listele lor de materiale. Cu codificarea componentelor, cu strategiile lor de marketing.”

Își continuă plimbarea privind forma dalelor ce desenau drumul. Le știa pe de rost. Știa unde va apărea următoarea iregularitate în desen. Unde se vor termina pietrele și va începe iarba.

”Joaca de-a adulții”, privea ea ramurile copacilor, ” în fond totul râmâne la fel.
Doar că măștile nu le lăsăm deoparte, odată jocul terminat.
Pentru că jocul nu se termină, așa-i?
Niciodată nu se termină.
Învinge cine rezistă cel mai mult.
Și toți se vor învingători.
Ne jucăm de-a adulții responsabili care controlează tot.
Măștile și scuturile.
Scuturile noastre de hârtie.
Putem controla răsăritul Soarelui?
Prea dificil?
Atunci ceva mai simplu: Ne putem controla propriile vieți? ”

*

-Dar nu vezi că totul este o capcană? continua pescarul ca și cum ar fi explicat o problemă de geometrie
-Nu! Nu-mi dau seama despre ce vorbești. De fap nici nu vreau să aud despre ce vorbești. Ești nebun. Îți duci zilele în bătaia Soarelui, la mila vântului. Așa că te-a bătut Soarele-n cap.
– Am o piatra pe inimă…
– Ai un cub pe inimă, încercă tânărul din nou.
– Legenda spune că în fiecare cub se află o piatră. Unică. De o culoare nemărginită.
– Legenda…
Tânărul începu să râdă nervos privind pescarul din fața lui, care în ultimele zece minute îl înnebunise la cap cu piatra din inima lui.
Se ridică de pe bancă hotărât să urmeze aleea până la sfârșit. La urma urmei asta venise să facă. Și nimeni nu avea să-l oprească.
Asta era tot? ”Ultima conversație cu un pescar nebun”.
Se întoarse hotârât sa mai spună ceva. O replică finală și-apoi ieșirea teatrală ar fi fost doar pentru el. Cortina ar cădea frumos ca un soare când apune.
Înlemni fără să poată articula vreun cuvânt.

Ceea ce ținea pescarul în palma ridicată nu era posibil.
– Imposibil, se minuna tânărul apropiindu-se.
– Nimic nu e, zâmbea pescarul cu ochii strălucind în întunericul ce începea să se lase în jur.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s