MOMENTE

Standard

Spun: vreau să lupt!
Mă întreabă: pentru ce?
Spun: vreau libertate!
Mă întreabă: pentru ce?

De multe ori aceste întrebări mă pun în dificultate.
Pentru că nu sunt întrebări.
Sunt răspunsuri.
Resemnate.
E poporul meu de capete plecate. Poporul care tace şi rabdă,
care tolerează şi înghite, care întoarce şi celălalt obraz. Suntem cu siguranţă un popor paşnic. Prea paşnic pentru alţii. Nu e ciudat că istoria uită să-i menţioneze pe cei paşnici? Nu e ciudat că istoria e plină de exemple negative pe care toată lumea are tendinţa de-a le lăuda? Nu-i aşa că uneori lumea pare sucită?

Întreb: Dacă lumea e sucită?
Îmi răspunde: cui îi pasă?

De multe ori ne gândim că nimănui.
Şi de aceea nu ne pasă nici nouă.
De multe ori ne gândim că suntem nesemnificativi în ochii celor din jur.
Şi de aceea cei din jurul nostru încep să devină nesemnificativi în ochii noştri.
Ne gândim că dacă lumea nu ne-a oferit nimic de ce să ne găsim noi să luptăm cu morile de vânt pentru ea?

Îmi răspunde: Suntem un popor mioritic şi turmele nu luptă.

De fapt ne-au minţit. Povestea e incompletă.

Ciobănaşul avea tupeu, încredere, optimism, umor, sarcasm.
Adevărul este că l-au încarcerat.
I-au luat păşunile, mioriţa şi libertatea. L-au închis în fundul unei peşteri întunecoase şi au început să-l lovească mereu cu propriul toiag peste frunte de câte ori încerca să privească deasupra orizontului.

Curând peştera s-a umplut: şi de ungurean şi de vrâncean.
Noi suntem urmaşii umbrei ciobănaşului. Suntem copiii ungureanului şi vrânceanului născuţi în întuneric.
N-am fost loviţi cu toiagul pentru că nimeni nu ne-a arătat un orizont înspre care să privim: Părinţii noştri erau orbi când ne-au scos la lumină.
Aşa că i-am părăsit.
I-am lăsat în spate urmând lumina ce ne colora lumea.
Am plecat în lumea largă urmărind Soarele care ne zugravea lucrurile atât de viu.
Şi lupul transformat în mioriţă ne-a luat de mână.
Ce contează?
Părinţii noştri oricum sunt orbi.
De-acum înainte Soarele răsare din vest.
De unde să ştim noi că lumea e sucită? Ar însemna să bănuim că ceva e în neregulă. Ar însemna să ne pierdem vederea ca să învăţăm s-o preţuim.

Întreb: Oare este Soarele cel pe care-l vedem înspre vest sau e doar un nou toiag artificial şi strălucitor, menit să ne orbească asemeni parinţilor noştri?
Oare am ieşit într-adevăr din peştera în care ne-am pierdut unii de alţii?

Îmi răspunde: nu mai e nimic de salvat.

Întreb: Şi momentul?
Mă întreabă: Care moment?

Răspund:
Momentul în care plângi şi te ţin în braţe pentru că îţi simt durerea;
Momentul în care plec privirea si tu mă obligi să privesc inainte;
Momentul în care zâmbetul meu se reflectă pe fața ta;
Momentul când mă surprinzi;
Momentul în care îmi împrumuti marker-ul ca să colorez o lozincă;
Momentul în care aș bate pe oricine ar îndrăzni să-ti facă rău;
Momentul în care mă respecti chiar dacă merg pe stradă în costum de clown;
Momentul în care ești alături de mine chiar dacă împărtășesti o opinie diferită de a mea;
Momentul în care mă ierți;
Momentul în care ai început să mă numești prietenă.

Viața noastră e plină de astfel de momente: sunt eșantioanele înguste dintr-un șir continuu de întâmplări.

Ciudat că îmi voi aminti întotdeauna numai de ele…
Ciudat că de fiecare dată când dau primesc mai mult…
Asta mă face bogată.

Sunteți bogățiile mele denumite prieteni.

Întreb: E un motiv suficient pentru ca lumea să fie salvată?

Anunțuri

Un răspuns »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s