Voiaj

Standard

Zilele trecute, la întoarcerea acasă am găsit un mesaj de la soră-mea:

– X! Am o veste bombă! Întră pe mess ASAP!

Am intrat cât am putut de repede. Asta după ce mi-am trântit geanta într-un colț, mi-am deschis nasturii de la palton, am ridicat storurile de la geamuri ca să-mi intre Soarele de după-masă, m-am cinstit cu un Mahou și m-am uitat la musca de pe tavan în timp ce îmi relaxam gâtul pe canapea. Musca ținea zor nevoie să intre în becul stins așa că am ieșit ca de-obicei pe balcon să văd cum se stinge cerul și se-aprind stelele.
Rămân ,de-obicei, până când luminile reale se sting în fața celor care nu contează, sau până când se aprind becurile de pe strada mea.

Când am ajuns în fața calculatorului, messengerul fierbea de mesajele repetitive ale soră-mii:
-Ești?
-Ești?
-Ești?!?

– Ce e? scriu într-un final, dă-mi râuri de dramatism, cry me a river etc…
– Îl ma știi pe nenea S din blocul 6?
– Vântul șuiera. Ploua mărunt…
– Nu ploua, măi, că era inghețat bocnă!
– Gheața subțire…continuam eu cu chef de glume.
– Na, îl știi?
De-obicei nu prea știu pe nimeni.
– Ăla, măi…cu taraba ilegală, insista soră-mea adusă pe culmile disperării.
– Nu era tanti N cu taraba ilegala? scriam eu ronțăind niște morcovi.
– Păi el e co-proprietarul!!!

Vecinii noștri aveau o tarabă ilegală de zarzavaturi lângă bloc, iar noi voiam să-i dăm în judecată. Judecată e un fel a spune. Voiam să ne răzbunăm. Pentru că bănuiam că ei erau criminalii de pisici de pe scara blocului. Seria crimelor se încheiase într-o vară cu motanul nostru.
Tanu-Floppy-Mitzu-Mumi-Motzi-Mumifelierul (nume scornite de soră-mea) fusese toată viața lui un motan plictisit de viață și mai ales de soră-mea care l-ar fi purtat toată ziua ca pe un fular în jurul gâtului de-atâta drag. Când a murit, sub soarele torid și cu o ureche mușcată , ca un Van Gogh în fața blocului, eu nu eram prezentă. Dar Y ( adică soră-mea) da. Mi s-a spus că a fost ca în filme: cădere în genunchi și juraminte că această moarte va fi răzbunată.
Vorbe.
Spuse la supărare.
De-atunci tanti N si nenea S rămăseseră suspecții principali ai acelui asasinat, chiar dacă nimeni nu văzuse și nu auzise nimic. Și apoi unde să fi mers? Nu exista nicio instituție gen poliția animalelor pe vremea aia și moartea unui ”motan afurisit” era mai mult motiv de râs. De fapt n-aveam nici o dovadă cum că ei ne-ar fi otrăvit pisoiul, ci doar anumite înjurături și priviri dușmănoase pentru că motanul nostru ( care nu era nici el ușă de biserică ) îl snopise în bătaie pe cățelul lor. Era normal, deci, să ne gândim la ei ca la rudele cele sărace ale lui Hannibal Lecter.
De-atunci țeseam planuri peste planuri și așa cum se întâmplă când faci prea multe planuri, history became legend, legend became myth…și au mai rămas doar refuzul categorit de-a mai da Sărumâna acestor oameni și câte o aluzie înspre legalitatea îndoielnică a tarabei, de fiecare dată când treceam prin apropierea ei.

– Mai ești? Unde ai plecat?
– Aici, prezentă la datorie…
– Îți amintești de el??
– Da…
– Stai jos???
– De ce? A murit?
– Daaaaa! Vaaaaai am rămas șocaată!!

Două secunde și m-a pufnit râsul. Și nu doar că m-a pufnit râsul, ci am și indicat asta pe mess:
-:))))))

Apoi m-au încercat părerile de rău și mustrările de conștiință. Săracul nenea S. Și iar m-a pufnit râsul. Aș fi dorit ca această oscilație de stări să fie una amortizată, însă forțe necunoscute din jur continuau să o amplifice misterios.

– De ce râzi?? mă întreba soră-mea șocată de data asta de atitudinea mea ”ușuristă”.
– Nu râd. Sunt într-o stare de budincă: nici solidă, nici lichidă…Nu știu, serios. Mi se pare cumva absurd.
– De ce?

Încercam din răsputeri să găsesc vreo explicație. Nu-mi venea nimic în minte. Doar anumite senzații pe care nici acum n-am reușit să le decodific pe deplin.

– Poate pentru că după un timp plecăm toți, încerc una, iar între nenea S și Motzi nu văd nicio deosebire.

Asta pentru că dacă e să cred în ceva, atunci cred că suntem egali în naștere și moarte. Venim fără sa avem habar de nimic si probabil că vom pleca fără să știm dacă ar fi trebuit să învățăm ceva . Se spune că primele 8 celule de la concepție le purtăm în noi toata viața, iar când murim cântărim mai puțin. Venim de nu se știe de unde și plecăm acolo de unde nimeni nu se mai întoarce. Și-atunci, toata această agitație și vorbărie goală despre OM – produs suprem al evoluției mă amuză teribil și mă duce cu mintea la explicațiile lui Ishmael și la aroganța meduzei care se credea stăpâna planetei. Și dacă pleacă o meduză, ce? Și dacă pleacă o pisică, ce? Și dacă pleacă un OM, ce? Suntem cu toții călători în timpul scurt al acestei realități. Și dacă tot suntem aici, acum, am putea să căscăm gurile, să facem niște poze, să ne bucurăm de-această vacanță de vară care este viața noastră. Sau nu. Șoferului oricum nu-i pasă.

– Nu știu dacă e un lucru bun sau nu, continui călcând pe gheața subțire care e soră-mea, dar mi se pare mai normal să râdem atunci când pleacă cineva.

– Da… îmi scrie ea, cum râdeau dacii pe care istoria îi consideră învinși (punct de vedere al învingătorului).

– Plânsul în această situație mi se pare lipsit de sens. De ce plângem? Celui care a plecat i s-a întâmplat deja ”cel mai definitiv” lucru din Universul ăsta și se află acum pe alt drum. O altă călătorie pe care oricum o vom urma cu toții.

Oscilația mea a încetat. Sunt în mijlocul unei mări ce mă ține la suprafață într-un echilibru fragil. Echilibru ce depinde exclusiv de respirația mea.
Și când oscilația mea încetează, încep să aud.

– Probabil că plângem pentru noi…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s