Lumină și Întuneric

Standard

De la o ființă superioară, aflată dincolo de spațiul și timpul în care trăim, nu putem avea exigența vreunei empatii. Nu putem spune că ne cunoaște bucuriile și suferințele. Ar fi o străină pentru noi. Ne-ar vedea lacrimile și ar rămâne de piatră. Ne-ar vedea emoțiile și ne-ar considera patetici. Ne-ar analiza fiecare armăsar, ajungând la concluzia că e doar amprenta unui țînțar. Ne-ar judeca din lumea ei rece și nemuritoare pentru că i-ar fi imposibil să ne înțeleagă cu adevărat.

Ar fi atunci complet lipsit de sens ca să ridic pe un piedestal o asemenea ființă și să aștept o îndrumare divină pentru a-mi rezolva problemele lumești.

Prefer să ridic un pom. Curge mai multă viață într-un cais decât într-o statuie sfântă din oricare biserică de orice fel.

Apoi, îndrumarea vine oricum. Dacă fac liniște și ascult cu inima știu întotdeauna care e răspunsul de care am nevoie. Pentru că simt în mine o conexiune cu lucrurile din jur pe care un preot, închis într-un palat aurit, nu are cum să o simtă.
Simt cum viața îmi năvălește prin fiecare celulă într-o bucurie care de multe ori, la fel ca și tristețea, nu are niciun sens. O simt în sunetul ploii sau în vibrația galbenă a unei flori de câmp sau în zâmbetul cuiva sau într-un cântec.
Și-atunci de ce să caut vreun zeu în exteriorul meu, cocoțat în vârful norilor, când ceea ce contează se află aici, în lumea din jurul meu și în mine?

Dă-ți drumul. Cazi. Spulberă-te în mii de bucăți. Apoi culege-te cu răbdare de pe jos și ia-o de la capăt. Asta fac copacii în fiecare an. Ce te oprește pe tine? Ai mai multe grade de libertate. Oh tu! Goangă aflată în vârful lanțului trofic!

De ce să-mi acopăr ochii și să pierd cerul senin de afară de frica unei ciomăgeli divine din altă dimensiune? De ce-aș avea, în definitv, nevoie de o frică în suflet ca să trăiesc frumos, în armonie cu mine însămi și cu lumea din jur? De ce n-aș putea răspunde cu un ”te iubesc” atunci cand mi se urlă un ”te urăsc” ? N-aș spune-o în numele unui Cuiva anume, doar al meu.
În acest Univers de lumini ce se încăpățânează să străbată ani până la noi, de ce deschidem ochii așa de greu în fața luminii din interiorul nostru?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s