Arhivele lunare: Aprilie 2012

Evadare din Rai

Standard

Când adulții din jurul meu – posesori de adevăruri absolute – au început să cadă de pe socluri, în mintea mea a început să cadă o lume.

Aceea în care lucrurile TREBUIAU făcute într-un anumit fel, GÂNDITE într-un anumit interval închis, URMĂRITE prin SCOPURI duse la îndeplinire, și apoi, înlocuite cu altele. În care procesul, închis într-o buclă repetitivă, se putea derula până la infinit, sau până când ar fi fost prea târziu.

Înainte să mă dezmeticesc, marele eveniment al intrării în ”rândul lumii” s-a produs, iar jobul mult promis după terminarea facultății nu s-a lăsat așteptat nici măcar o vară:

– Felicitări! mi s-a spus. Faci parte acum din rețeaua noastră de rat race. Lasă-ți afară rucsacul de întrebări și concluzii personale. Îți vom da noi altul. Brand new. De firmă.

Am trișat puțin 😉 . I-am spus rucsacului meu (pentru că e magic):
– Fă-te mititel, cât să-mi încapi în buzunar.
Și s-a făcut. Mic dar greu. Cât să contrabalanseze toate greutățile străine care mi-ar fi putut rupe echilibrul. Sau mai rău: care m-ar fi putut rătăci de mine.
Și totuși m-am rătăcit de mine pentru un timp.
Și e bine că s-a întâmplat așa. Pentru că nici manualele școlare, nici orice fel de carte de sfaturi istețe, nu m-ar fi putut pregăti pentru primul RENUNȚ hotărât pe care l-am rostit în viața mea.
– Cum adică RENUNȚI? Trebuie să reziști pe baricade. Doar așa face toata lumea. Nu vezi ce vremuri sunt? Vrei tu să te pui de-a curmezișul lumii?

RENUNȚ e un cuvânt dur cu care nu sunt obișnuită. Întotdeauna îmi provoacă o grimasă. Dar e doar un cuvânt, iar lumea îi acordă prea multă importanță. Mie dă-mi o pârghie and I ll rock your world.

Când lumea aceasta s-a cutremurat, la prima fisură, zidurile s-au năruit instantaneu, și Ana – pe care o aveam îngropată într-o biserică artificială – s-a ridicat în picioare, și-a scuturat ia de praf și mi-a grăit:
– Destul. Lasă-i pe alde Manole să găsească și alte soluții, că doar sunt meșteri mari, ce Dumnezeu. Tu continuă, mai bine, de la semnul de carte, acest roman frumos care este viața ta. Și dacă vântul vrea să bată, atunci să bată. Dacă Potopul vrea să inunde Pământul, să-l inunde. Mai bine descătușată în mijlocul furtunii, decât cu trupușorul strâns în ziduri construite de alții.

Doña Juana

Standard

Nu sunt o ”rompe corazones”.
Foarte departe de mine acest gând.
Mai mult: atunci când am intenții cu-adevărat criminale, rămân într-o tăcere tâmpă, cu rațiunea împrăștiată într-un spațiu din care lipsește gravitația, atât de necesară pentru a forma propoziții mai complicate decât ”Ana are mere”.
În astfel de momente, IQ-ul meu scade dramatic sub 25, și, fiindcă vorbim – conform DEX – de o stare patologică, constând dintr-o debilitate mentală maximă, nu e de mirare că atrag situații pe măsură.

Când s-a întâmplat să mai zgârii, fără intenție, vreun corazon, a fost – la asta mă pot susține toate scrierile de specialitate – din cauza unei erori de comunicare.
Și a măștilor, îmi mai permit să adaug.
Adică ce poate fi mai teribil decât să mergi la un bal mascat, purtând figura proprie, 100% din piele originală, iar cei din jur să creadă că ești o mască în plus? Sau mai tragic: tu să crezi că măștile din jur sunt reale.
Câteodată e cu noroc: fața din spatele măștii poate fi mai agreabilă decât masca în sine. Câteodata, însă, nu: fața și masca se confundă într-un aluat de clătite cu ingrediente alese neinspirat.

– Te-am căutat ieri și nu erai, îmi reproșa E la telefon într-o zi de vară.
– Aaa, păi am ieșit cu fetele la o bere după examen…
– Apoi te-am văzut vorbind cu M în fața căminului și nici nu te-ai uitat la mine…
– Serios? Nu te-am văzut. Ar fi trebuit să te apropii. M are examen mâine și e fiert. I-am povestit ce subiecte s-au dat la examenul de marți.
– Câte examene mai ai? Că nu se mai termină!
– Ăăă…e sesiune!
– Ăsta-i motiv ca să nu te întâlnești cu mine…
– …?
– Nu mă iubești, suferea el la celălat capăt al convorbirii.
– … ies la o bere cu fetele deseară. Hai și tu.
– Nu vreau să ies cu fetele. Vreau să ies cu tine!
(Jesus)
– …după sesiune…
( și bere și concertul de la stadion și Ulysses)
– Nu înțelegi că vreau să fiu 24 de ore cu tine?
( sper că nu)
– Înțeleg…înțeleg…
– Nu înțelegi! îmi striga el oftând, eu te iubesc mai mult decât mă iubești tu.
– Dar ieșim abia de două săptămâni!! încercam eu să calmez ape isterice de telenovelă.
– Da. Și a doua zi , eu ți-am spus cuvintele…
– Sunt doar cuvinte. Nu mă cunoști îndeajuns ca să vorbești serios…
– Da…sunt doar cuvinte…pentru tine.
– Erai mai amuzant cu o săptămână în urmă, ce-ai pățit? încercam eu o glumă inutilă.
– În VIAȚĂ există lucruri mai IMPORTANTE decât râsul…
– Ești în perioada aceea delicată a lunii? rânjeam eu de-a dreptul la telefon în timp ce urcam scările ca să ajung în cameră.
– Iar râzi, răspundea Exasperarea personificată. Nu poți să vorbești serios nici măcar o clipă?
– Râsul E UN LUCRU SERIOS!
– … dacă nu vii în parcul Rozelor la 7, mă arunc în Bega. Pa.

Cel mai mult detest când mi se trântește telefonul în nas.

– Unde mergi? mă întreba o amică de pahare, nu vii la bere?
– Întârzii puțin, începeți voi fără mine. Mă duc să văd ce vrea E. Zice că se aruncă în Bega.
– Dar ce l-a apucat?
– Habar n-am…

Pe malul Begăi, între alte sălcii, mă aștepta o salcie mai plângătoare decât cea mai bocitoare specie de salcie descoperită în prezent.

– Ce vrei tu de la viață? mă întâmpina în loc de : ”Hei, salut, ce faaaci?”
– …?
– Nu știi…
– Vreau să iau examenul de poimâine ca să merg bucuroasă la festivalul berii.
– Atât???!!
– Bine…și cel de săptămâna viitoare, dar mai este vreme până atunci.
– Cine vine la festival?
– Cargo! Nu e grozav??
– Nu-mi place Cargo. Nu mergi nici tu! Punct.
– …?
– Și ar mai trebui să o rărești cu ieșirile la bere între fete.
– Alte pretenții? întrebam într-o doară în timp ce mă pufnea râsul.
– Deocamdată nu.
– Bun. Că oricum am de gând să ignor ce-ai spus.
– Nu pot fi cu tine în condițiile astea.
– Te înțeleg.
– Renunți așa ușor la IUBIREA noastră??
– Pământul către E: Ieșim de două săptămâni!!
– Știam eu că nu mă iubești, articula el în crescendo. M-ai mințit de la început!
– Ooo îmi pare rău. Nu ești tu de vină. Sunt eu mai lentă și am nevoie de mai mult timp…
– E clar că tu ești de vină!
Clătita și masca – prăjite într-o lume bidimensională.
– Vezi? Și acum că am lămurit lucrurile, trebuie să plec.
– Mă arunc în Bega! Mă arunc! Mă arunc…

Și s-a aruncat. ”Și apa unde-au fost căzut/ În cercuri se rotește”. Dar fiind așa de vară încât puteai traversa Bega pe picioare, nu s-a întâmplat nimic.
End.

Despre stele

Standard

Privesc în zare de când mă știu.
Nu-mi amintesc să fi existat vreo seară în care să nu mi se închidă ochii privind la stele, sau vreo dimineață în care să nu mă surprindă culorile răsăritului.

Poate că omul acela, care privea orizontul cu inima, avea dreptate:
Soarele se naște în fiecare zi din spuma mării.

– Unde se ascunde Luna când pleacă? se trezea tata cu o întrebare delicată lipindu-i-se de mână.
– Dincolo de Pământ, venea răspunsul, rostit de glasul suveran care știa câte o soluție pentru fiecare întrebare.
– De unde vin stelele?
– Ele nu vin. Se formează…din nebuloase…sau coliziuni galactice…si ca urmare a gravitatiei…și a fuziunii hidrogenului…
– De ce e cerul albastru?
– De ce e rotundul rotund?
– De ce stăm lipiți de Pământ și nu zburăm ca păsările?

Răspunsurile veneau. Cîte unul pentru fiecare întrebare.
Spațiul se curba, timpul se oprea, iar lumina lor mă ocolea.

În schimb, priveam atent, în fiecare seară, în soba cu lemne din casa bunicilor:

– Caută Luna care a căzut prin coș, explica bunica sprâncenelor ridicate din jur.
– Nu se poate, încerca tata mereu, trebuie să știe Adevărul.

Adevărul suprem, explicat în monologuri – dinspre tată, înspre fiică – timp de o săptămână, rămăsese plantat într-o minte fragedă, ca prima rădăcină din viitorul copac al cunoașterii ce avea să crească.
Tata avea intenții bune.
Pentru că se poate spune că e o intenție bună atunci când semeni busuioc, aștepți să răsară busuioc și răsare pătrunjel 😀 .

Concluzia monologului poate fi rezumată așa:

La 3 ani, dincolo de o frunte cu breton și două cozi împletite, eram ferm convinsă că spațiul era accesibil tuturor, că toată lumea călătorea interplanetar dintr-o țară într-alta, și ca să ajungi în Franța, par exemple, trebuia să te oprești pe orbita lui Venus, să-ți încarci bateriile de Litiu și apoi să-ți continui drumul.

În antiteză, bunica îmi povestea:

– Noaptea e o mantie cu nestemate care învelește Pământul, zâmbea ea în serile în care creștetul meu îi ajungea până la coate.

– Cred că e invers, o înfruntam eu când ajunsesem de aceeași înălțime ca ea. Eu cred că Ziua este o năframă albastră care ne ascunde stelele.

Când bunica începea să mă privească dintr-un baston sprijinit de podeaua balconului, îi spuneam:

– Stelele sunt acolo în fiecare seară, în desene care se repetă. Culorile zilei sunt cele care se schimbă. Norii sunt cei care se modelează în forme evanescente. Stelele rămân în locul lor mereu.
– Poate de mult s-a stins în cer… surâdea ea pe sub ochelari.

Poate demult…

Aici și acum, eu văd o lumină care a străbătut mii de ani ca să îmi arate ceva:
Povestea unui loc ce-a existat cândva.

Poate de aceea privesc în zare de când mă știu: Noaptea va continua să-mi spună povești, iar eu voi contiuna să o ascult, până când cineva îmi va închide ochii.

Sub aceeași frunte, roiesc fluturii colorați de altă dată. Caută răspunsuri mereu.
Răspunsuri multiple pentru aceeași întrebare. Unghiuri diferite pentru a lumina același obiect.
Roiul se oprește, într-o levitație mută, doar pe înserat, când năframa albastră se destramă sângerând și Luna răsare din coșul casei.

Mamele din jurul meu

Standard

În primul an de facultate o duceam rău sufletește. Dar rău de tot.
Sufeream de dor de acasă ca un câine. În ploaie.
Șchiop.
Cu țepi în coadă.

Timișoara nu era Lugojul.
Orașul – aglomerat.
Lumea – un strop mai grăbită.
Stelele – puțin mai sus ( sau eu – puțin mai jos), iar în centru, culorile se amestecau în așa hal, încât mă temeam să nu se lipească gri-ul străzii și de mine.

– Ai mâncat? mă întreba mama la telefon în fiecare seară, ca și cum ar fi verificat rezerva de oxigen a unui scafandru.
– Da…
– Ce-ai mâncat?
– Niște pâine cu ceai…
– Aia nu-i mâncare. Ai terminat ciorba de duminică?
– Mai am puțin din ea…
– De ce nu mănânci? Nu vezi că ești piele și os? Eu de-aici te văd.

Întotdeauna m-a surprins această capacitate extrasenzorială a mamei de-a vedea prin telefon.

– Ai colțunii în picioare? continua interogatoriul, clona lui Wonder Woman.
– Da…
– Nu-i ai!
– Ămmm…
– Iar cobori la telefon în picioarele goale?

Prinsă cu mâța-n sac. Orice aș spune, ar fi folosit împotriva mea.

Cum de știa și asta, nu-mi explic.
Coboram în fiecare seară, în papuci, fără șosete (iresponsabila de mine), de la etajul 5 al căminului 21 până la cabinele telefonice de la parter, unde făceau coadă, în fiecare zi, bobocii din anul 1.
Obligatoriu.
Dacă nu sunam, bunicile și mamele noastre erau în stare să-l alerteze până și pe ministrul de interne, sau mai rău, să hacker-ească un satelit și să ne detecteze din spațiu, după amprentele termale și șosetele neîncălțate.

– Să mergi mâine la gară, că îți trimit niște borcane de zacuscă și gem de caise prin nenea Nelu mecanicul.
– Nu trimite, nu merg…
– Vrei să mori de foame?!

Departe de mine astfel de gânduri sumbre.

– Am cursuri…
– Stai că ți-o dau și pe bunica la telefon să-ți spună ceva.
– …
– Și nu-ți mai roti ochii peste cap.

Cum de știa asta?

– Kislanyom, începea bunica suav în telefon, ți-am pus în pachețel și brânzică din aia dulce. Dar dacă ai cursuri mâine, atunci lasă, urma ea teatral,…cu atâta drag ți-am făcut pachețelul. Nu e mult, dar e de-acasă…

Acasă…
Război pierdut.

– Biiiineee, lasă că merg.

I have a weak heart. Asta e clar.

– Să nu lipsești de la curs! E primul an…, mai adăuga ea din politețe.

În camera de la etajul 5, plină ochi de postere colorate, ne împărțeam zilele între cursuri, seminarii și gogoașe înfuriate, 5 fete cucuiete.

– Hai să mergem la o gogoașă, îmi spunea V entuziasmată pe la 12 noaptea.
– Hai, îi râdeam întotdeauna înapoi.

– Hai să gătim niște cartofi prăjiți, îmi spunea G entuziasmată pe la 1 noaptea.
– Hai, îi râdeam eu căscând.

– Ai cursurile de ieri? mă întreba A îngrijorată
– Nu. Am fost la gară să ridic un pachet de-acasă.
– Uite-le pe ale mele.

– Ai mâine examen la analiza. Ai învățat? Lasă poezelele și învață! Uite..asta e poanta cu derivatele parțiale…, îmi explica O cu 6 ore înainte de examen.

Din toate părțile, o armată de mame, reușea să mă înconjoare mereu și se încăpățâna să-mi poarte de grijă. O fi fost pentru că le lăsam 😀 . O fi fost din cauza atitudinii mele miserupiste, când prindeam tramvaiul în ultimul minut și trenul în ultima secundă, sau când refuzam să nu râd de ceva la fiecare curs ( când nu râdeam, dormeam cu pixul în mână), sau când prietena M îmi vorbea despre algoritmi de programare și eu mă minunam de frumoasele parcuri din Timișoara pe care le vedeam înflorind spectaculos în primăvara primului an departe de casă ( la sute de mii de km sufletești 😀 ).

– Vii azi acasă, așa-i? mă întreba mama la telefon.
– Nu știu, că am examen parțial săptămâna viitoare…

( și seară de gogoși, și bere, și cântă Cargo pe centru…)

– Vii și punct. Lasă că îl iei. Ți-a făcut bunica un tort de fructe!
– Da?
– Vrei să ți-o dau la telefon? Că e aici cu mine și de-abia așteaptă să vii.

Alt război pierdut.

– Biinee vin…

Încă vedeam Lugojul ca pe un loc. Încă nu-mi dădeam seama că acasă înseamnă un grup de persoane dragi. M-aș fi întors de mii de ori, de peste mări și țări, cu Soarele într-o mână.
Nu pentru un loc, ci pentru un zâmbet.

Politica ceaiului

Standard

De ceva vreme vuiesc ziarele spaniole:

– Argentina a expropriat YPF! Argentina a încălcat regulile dialogului!

Guvernul spaniol și el ( prin vocea ministrului industriei – Jose Manuel Soria):

– Măsura luată împotriva unei fabrici ( mai că n-a zis făbricutze) spaniole e considerată un gest de ostilitate împotriva Spaniei și guvernului spaniol.

Până aici am rămas rece ca gheața.

Sau ca o gheată. Că tot nu înțelegeam nimic.
Nu o cunosc pe această Cristina despre care vorbește toată lumea. N-am băut o cafea cu ea, nu știu dacă e prietenă cu poeziile lui Cortazar sau îl preferă pe Borges. Nu știu nici măcar care e culoarea ei preferată.
Știu doar că este la presidenta del estado de Argentina și se vorbește mult despre ea.

Azi, toată lumea era intrată până în gât în dezbateri de toate felurile și de toate culorile.

– Că e o urâtă. Cum își permite? Păi da! Că vrea bani în buzunarul personal. Guvern de hoți… Unde era azi Argentina fără investițiile spaniole? Că guvernul ăla e corupt. Că toată lumea își va pune coada colac pe un umăr și va face cale întoarsă. Argentina și-a tras un glonț în propriul picior. Vor înceta negocierile.

”Mda..”, gândeam eu, privind câmpia de anghinare ce se întinde dincolo de porțile fabricii , ”asta va descuraja investitorii să investească, popii să slujească, iar pisicile să toarcă.
Că doar ne bucurăm când vin investitorii, așa-i?
Când ne iau fabrici falimentare, pe care statul – format din lume care stă pe la televiziuni – n-a fost în stare să le transforme în profitabile.
Ne bucurăm că se folosesc de resursele noastre și mâna ieftină de lucru și reușesc să scoată profit. Ne bucurăm de parcă ar lucra pentru noi.
Și ne bucurăm degeaba. Statul nostru stă și doarme, impozitele merg încetinel, de industrie se ocupă alții, iar eu mă întreb pentru ce mai votăm.”

Îmi sorbeam ceaiul în liniște, în pauza de cafea, când unul din colegii de lucru, în plină febră patrioată scăpase un:

– Să se întoarcă toți argentinienii la ei în țară cu Messi în frunte!

și n-am mai răbdat:

NIMENI NU SE IA DE MESSI ÎN PREZENȚA MEA!
NICI MĂCAR MAICĂ-SA!

Și așa cum am obiceiul, de fiecare dată când am de-a face cu ziduri, construite din cărămizi identice, studiez desenele generale. Apoi fisurile. Apoi dejá dit -urile din discursurile agitatorilor de spirite.
Și apoi fac stânga-mprejur și plec.

Desenul general în cazul de față este următorul:

Repsol ( YPF S.A.) se ocupă, de la înființare, cu afaceri într-ale petrolului. De la exploatarea zăcămintelor, la rafinare. În 1999 cumpără pachetul majoritar de acțuni în Argentina și de-atunci
e una din multinaționalele grele care poluează în mai mult de 30 de țări.

Ieri, Cristina Fernandez de Kirchner a expropriat YPF. Adică a naționalizat forțat 51% din acțiunile companiei, lăsând Repsolul spaniol cu buzele umflate și cu un derizoriu procentaj de vreo 6%. De ce? Politicienii răcneau ce răcneau și ziarele. Parte din colegii mei răcneau ce răcneau și politicienii. Explicația pare a se concentra în jurul unui nou zăcămând de petrol descoperit pe teritoriul Argentinei dar și a pierderilor pe care, se spune, Repsolul le-ar fi provocat, obligând statul să cumpere petrol din import. Statul a pierdut și de câte ori pierde statul e caz de subminare a economiei naționale. Tocmai ei, care sunt al treilea mare producător de pe planetă!

Fisura numărul 1:

Repsol NU aparține statului spaniol. Adică statul vede praful de pe tobă, dacă vede ceva din toată afacerea. Odată cu privatizarea din 1987, Repsolul a trecut în mâinile fondurilor străine de investiții. Și de-atunci, multinaționala lu pește evită să plătească impozite prin șiretlicuri financiare sau refugiindu-se în paradisuri fiscale.
Reacția naționalistă a guvernului – care ia în brațe o multinațională – nu are sens. DE fapt reacția guvernului de-a salva băncile și de-a lipi la datoria suverană a statului, altele particulare – nu are sens. Pentru mine. Pentru alte minți mai luminate, o avea.

Fisura numărul 2:

Ceea ce nu se poate ascunde e dezastrul pe care scurgerile de deseuri ( 7000 între 2006 și 2010) l-au provocat în America de Sud.
Plus încălcări ale drepturilor omului semnalate în repetate rânduri ( Scandalul cu AECID – Agencia Española de Cooperacion Internacional al Desarollo, Scandalul cu Survival International și câte și mai câte).
http://www.repsol.com/es_es/corporacion/responsabilidad-corporativa/medioambiente/nuestros-datos/derrames.aspx

Fisura numărul 3:

Discursurile Cristinei sunt clare, fără umbre de interpretări. Ca de exemplu, cel de la Cannes (2011) când se declară împotriva sistemului financiar actual.


(…) suntem într-un soi de capitalism financiaro-anarhic, dacă-mi este permis. Piețele financiare investesc azi în commodities, dacă le este convenabil. Poimâine în petrol, după cum evoluează petrolul. Și pot mâine să se dedice pieței de bomboane dacă există posibilitatea să obțină mai mult. Fără să muncească, fără să producă, fără să investească, pentru a putea, foarte bine, să speculeze. De aceea, noi susținem că adevărata problemă e lipsa unei reglementări a piețelor financiare în lume.
Domnilor, marii producători de cereale, marile fabrici, oricât de mari ar fi, pot face doar mișcări speculative ,evident, în cadrul a ceea ce reprezintă sistem financiar. Nu există posibilitatea de-a specula, de-a obține dobânzi mai mari sau mai mici…Dacă acest sistem nu e deasemenea reglementat: cât se investește, cum se finanțează, de către cine, în ce condiții. Pe cine finanțăm? Vom continua să-i finanțăm în continuare pe brockeri care se ocupă doar de IFD ( instrumente financiare derivate)? Sau vom începe să-i finanțăm pe cei care produc alimente, bunuri și servicii? Aici e cheia. Cred că focalizând problema în reglementarea pieței de commodities sau alimente e o viziune absolut parțializată.
Eu sunt…o…fanatică a real politic…și știu unde se iau decizile. Dacă cei care conduc lumea – pentru că au dorit să o conducă – nu vin cu soluții clare și concrete în ceea ce privește reglementarea piețelor financiare, și doar se limitează să noteze ce și cât cheltuie fiecare țară, fără să controleze ce face fiecare bancă de investiții, sau agenție de rating, sau mișcare a bursei…spuneți-mi dv, că sunteți cu toții oameni de afaceri, sau aveți legături cu acest mediu…ce credeți că se întâmplă, când, într-o zi, se trezește doamna Merkel, spune ceva negativ, iar bursele intră în picaj câte 4, 5 puncte, sau în altă zi, se trezește domnul Sarkozy și spune ceva care pare să calmeze totul, iar bursele reîncep să crească alte 10 puncte, în altă zi , domnul Papandreu decide un referenduum și o luăm cu toții la vale? Dumneavoastră credeți că nu există oameni care câștigă averi cu astfel de mișcări de bursă, fără să facă absolut nimic, așezați la un birou, operând un calculator? Asta e problema pe care conducătorii statelor n-au reușit să o rezolve. Și suntem așa de 3 ani. Si, normal, că atunci când unui bolnav nu i se dă medicamentul corespunzător, situația lui se agreavează pe zi ce trece. (…)”

Fisura numărul 4:

– Am intrat pe pagina de la Repsol și chiar ei scriu că au încetat investițiile în ultima perioadă în Argentina. Mai mult, chiar ei recunosc că au avut o mulțime de scurgeri accidentale în America de Sud poluând mediul înconjurător într-un mod iremediabil.

încercam eu niște argumente (și începutul unei dezbateri dincolo de huo) în pauza următoare.

– Păi e o urâtă. Cum își permite? Păi da! Că vrea bani în buzunarul personal. Guvern de hoți… Unde era azi Argentina fără investițiile spaniole? Că guvernul ăla e corupt. Că toată lumea își va pune coada colac pe un umăr și va face cale întoarsă. Argentina și-a tras un glonț în propriul picior. Vor înceta negocierile.

I rest my case: Cu zidurile nu se poate dialoga.

Nunta

Standard

Detest nunțile.
Așa de tare încât, dacă aș putea, aș da o lege împotriva lor. Mai mult: i-aș persecuta pe toți cei care ar îndrăzni să nu o respecte. :))
Îmi sunt așa de antipatice, încât ar fi nevoie de un asteroid la câțiva kilometri de atmosferă și de un Bruce Willis, care să amenințe că n-are chef să detoneze nicio bombă, ca să mă nuntesc eu vreodată.
Pe această planetă.
În acest Univers. Ever!
Nici în acesta , nici în altele!

Atunci când mi s-a propus asta, un ciulin plin de țepi de pe marginea unui drum prăfuit arăta mai bine ca mine…

Viața mi se scursese instantaneu din trup, când, la 7 ani, se prezentase la ușa de la intrare, ceremonios și decis, Bogdănel de la etajul 3, care tocmai împlinise 5. Avea atâta apă de colonie în păr, încât i se scurgea pe gât și pe brațe. Totuși asta nu l-a împiedicat să-i ceară mâna mea, bunicului.

”Că dacă poa’ nenea B să i-o dea pe Andy de nevastă”

Nevastă! Auzi glumă! Ne-vastă!

A fost prima dată în viața mea când am văzut roșu în fața ochilor.

Bunicul, care era convins, în sinea lui, că va trebui să aștepte mult și bine până când vor începe să curgă cereri in căsătorie, rămăsese uluit și dezarmat în pragul ușii, fără să poată mormăi, în stilul caracteristic, nimic.

Bogdănel repetă întrebarea, în cazul în care bunicul nu îl auzise din prima.

– Te-am auzit din prima! se răsti el prichindelului mai scund decât mine cu două palme.

Mă privi gânditor în timp ce eu eram sigură că îi va spune câteva, iar amorezului pretendent i se vor îneca toate corăbiile la care visase vreodată.

În schimb:

– Dacă este și ea de-acord, atunci nu pot să te refuz.

A fost prima dată în viața mea când am rămas mută și împietrită ca o statuie, în timp ce ace de spaimă îmi ieșeau prin toți porii. Tot atunci am înțeles cum se simt aricii.

– NU! am exclamat, într-un sfârșit, ca și cum ar fi fost la fel de evident ca verdele ierbii, trântind ușa în nasul potențialului consort.

Dar cum perseverența e mama reușitei, Bogdănel avusese grijă ca vestea să se răspândească în tot blocul, iar apoi în tot cartierul.
După două zile, în fața blocului se organiza nunta, iar mireasa, din balconul de la etajul 1, plângea de-i sălta tricoul.

Nunta avea ca invitați, toți copiii. Începând cu cei care se țineau timid pe trotinetă și terminând cu cei care făceau acrobații pe bicicletă. Erau prezenți și menestreli care cântau din ramuri de copaci, lăsându-mă să mă întreb dacă voiau să facă focul sau imitau un cor de viori. Totul se petrecea sub ochii luminoși ai lui Bogdănel care își prinsese de guler o cravată de pătlagină.
În acest timp, Zamfirică – vecinul de la parter care intrase în gimnaziu cu două trimestre în urmă, șterpelise de la maică-sa un văl alb și se perinda sub geamul meu cu un buchet de flori de câmp. Când a văzut că încetez din plâns și mă pun pe râs, s-a retras, rușinat, în vizuină printre râsetele și fluierăturile celorlalți. Așa mi-a venit prima idee genială din viața mea ( de care să fiu și conștientă 😀 ).
Copiii se adunau cu entuziasm în fața acestui joc nou, marca blocul 9, care se numea Nunta.

– Bunicule, mă mărit!

Acestea fiind spuse, mi-am îndreptat tricoul roșu cu Garfield, mi-am încălțat sandalele și am ieșit afară în mulțime.

A fost prima dată în viața mea, când am ieșit trântind ușa în urma mea.

– Fac ce vrei, mi se declara Bogdănel.
– Poți să respiri în găleata cu apă de la fântână?
– Nu pot, se încurca el.
– Atunci nu mă iubești, plusam eu, blufând cu nerușinare.
– Biine…merg…

A fost prima dată în viața mea, când am înțeles la ce se referă noțiunea de iubire oarbă.

Când puștiul era pe cale să realizeze sacrificiul suprem, l-a oprit bunicul:

– Haai Bogdănele, nu vezi că ea nu vrea?

”Să nu îi spună nenea B ce să facă, pentru că el o vrea pe Andy de nevastă” își țuguia el buzele încruntându-se.

– Dar ea nu, măi băiatule, și dacă o iubești trebuie să respecți ce vrea.
– O respect, nenea B, îi răspunse el printre primele sughițuri de plâns.
– Gata! Joaca s-a terminat! mormăi bunicul turmei de mutre mirate din jur. Nu se mărită nimeni cu nimeni. Prima dată – la școală!

Un Oooo dezamăgit se răspândi în toată atmosfera din jur.

– Și peste 5 ani… încercă Zamfirică
– Nici peste 5, nici peste 20! Vrei să vorbesc cu taică-tău?

Zamfirică se îngălbeni și o luă la goană, încurcându-se într-o fustă veche, croită dintr-un sac de cartofi.

A fost prima dată în viața mea, când am învățat ce înseamnă psihologie inversă în familia mea.

Semana Santa în Cartagena

Standard

Lume! Lume! Mare găteală! Mare vânzoleală!
Săptămâna trecută, Cartagena – mândrul oraș-port de pe coastele murciene, și-a pus hainele de duminică.
De fapt, toata Spania și-a pus hainele de duminică și a ieșit la promenadă în marea Semana Santa catolica, cu sloganul : ”dacă vorbim de fiesta și de mândria orașului, toată lumea participă”. Fără discuții.

Ca lucrurile să fie clare de la început: Cartagena NU e Murcia.
Nu și Nu.
Și din două negative iasă una pozitvă.
Asta pentru că rivalitatea istorică dintre cele două orașe crește întotdeauna turismul din sud, iar săptămâna trecută a subliniat, încă odată, la fel ca în fiecare an, că spaniolii au și ei un vecin cu o capră. Deosebirea este că, mamiferul din subfamilia Caprinae, nu suferă de niciun blestem ascuns, ori altă formă de energie negativă îndreptată asupra-i. Poate suferi, dacă îi este dat să sufere de ceva în această viață, de…suprasaturare sau balonare, fiindcă nu e fală mai mare pentru un spaniol decât să aibă în ogradă cel mai mândru, mai bine hrănit și mai fercheș exemplar de pe planetă într-o competiție fairplay din care toată lumea câștigă ceva.

Și străzi mai îngrijite ca în Cartagena – nicăieri, și industrie portuară mai mândră decât Navantia nu se poate pomeni, și primăriță mai demnă și mai elegantă nu se poate întâlni, sau teatru mai înalt, sau școala de muzică cu elevi mai talentați, sau Semana Santa cu tronuri mai înfloritoare.
După atâtea exagerări din partea prietenilor mei cartaginezi, împinsă cu o furcă cerească de la spate, mi-am luat avânt în orașul aflat în febra gătelilor de ultim moment.

Aveam reținerile mele.

Paștele înseamnă pentru mine o toacă melodioasă, un coș cu iarbă de primăvară care îl așteaptă mereu pe Iepuraș, ouă încondeiate, miei măcelăriți, în direct, în râuri de sânge la târgurile de sacrificii, 3 ture de rezistență în jurul bisericii, când toată lumea e atentă să nu se stingă lumânările, cozonaci și noapte albă. Ultima – pentru mine și prietenii din cartier care așteptam distribuirea pâinii sființite și, mai ales, a singurei guri de vin la care puteam avea acces în vremurile acelea. Într-un fel, Dumnezeul bunicii mele întotdeauna se uita încruntat la mine de pe un nor gri. ”Spatele drept când stai pe scaun”, ”Mâinile lângă corp”, ”Pași moderați, nu alerga în biserică!”, ”Nu râde zgomotos, zâmbește subtil”, ”Nu patina pe gresia de lângă altar că doar nu ești la patinoar!”, ”Lasă florile în pace!”, ”Iar dormi?”, ”Ești un dezastru!”.

Ajunsă vineri mai devreme în Cartagena am rătăcit pe străzi printre baloane colorate, lume veselă și vată de zahăr, toate răsfirate în pâlcuri din zona portului, primăriei și de-a lungul străzilor înguste mărginite de clădiri înalte care țin umbră vara și feresc iarna de briza înțepătoare. Clădiri de unde atarnă mândre steaguri aparținând celor 4 frății (cofradias) care organizează parada în fiecare an:

– Marrajas ( înfiițată în secolul XVII de culoare violet și botezată așa în cinstea unui rechin ucis, sfârtecat și vândut pentru a suporta cheltuielile de defilare )
– Californias ( înființată în 1747 de culoare roșie. Numele este legat de marinarii care au participat în expedițiile comandate de viceregele Carlos Francisco De Croix în California)
– Socorro ( în violet și negru, înfiițată de 33 de caveleri din secolul XVI)
– Resuscitado ( în gri și galben, versiune a fratiei Marrajas de care s-a despărțit în 1940 )

Aceste 4 frații se reunesc în timpul anului și pun țara la cale printr-o paradă ce descrie toate episoadele biblice cuprinse în intervalul: Cina cea de taina – Înviere. Paradă ce se întinde pe o săptămână, prilej de fiesta și bucurie pe care cartaginezii îl trăiesc luându-și liber de la servici, gătind paella de pește în fiecare zi, degustând vin din bodega personală și ieșind gură-cască pe străzi în fiecare seară ca să vadă minunea.

Și chiar mi se pare că e o minune: Jumătate din oraș participă la paradă, iar cealaltă jumătate pare formată din rudele primei + turiști care , ca mine, nu înțeleg nimic. Se aud aplauze de pe marginea fiecărei străzi pe unde trec fanfarele, iar în aer plutește aromă de crini.
Fanfare alcătuite din copii de liceu deschid fiecare tron, înalt de cel puțin 4m, purtat pe umerii egali ai curajoșilor ce se înscriu la așa ceva.

Încolonarea penitenților acoperiți cu văluri și pălării țuguiate mă poartă cu gândul înspre alte vremuri, în care biserica era luată mult mai în serios decât astăzi, iar cuvintele aruncate în vânt puteau arde pe rug gândirea liberă și întrebările incomode.

Fiecare tron ,învelit în ghirlande de flori, simbolizează o scenă: sărutul trădător, arestarea din grădină, torturile, coroana de spini, drumul cu crucea în spinare și diferitele opriri, răstignirea în ghirlande de trandafiri roșii, jalea demnă a femeilor, moartea, sulița din coastă, coborârea de pe cruce, îmbălsămarea, etc etc etc învierea (sigur am uitat ceva) ). De fiecare dată când 40 de umeri ridică la o bătaie de tobă un tron de de lemn, se aude un oftat general de pe margini, urmat de aplauze entuziaste.

Această prezentare necesită JavaScript.

Finalul fiecărei scene e tranșat de las Manolas – femei îmbrăcate în negru (de luto), cu peineta (pieptenele acela lat din portul andaluz) și mantilla ( vălul negru specific văduvelor ).

În ritmul sincronizat al orchestrelor stradale, lăsând culorile și parfumul florilor să vorbească de la sine, parada a uimit și a emoționat pe toată lumea. Acesta, de fapt, era și scopul ei. Totuși, nu povestea arhicunoscută a fost cea care m-a impresionat. Teatrul din jurul ei și lacrimile de crocodil asociate pioșeniei mă lasă rece. Povestea din spatele poveștii e cea care mă captivează mereu. Tăcerea care atârnă mai greu decât o mie de cuvinte înflorite. Culorile din spatele tăcerii, înmănunchiate în hotărârea unui oraș civilizat, deschis și luminos de-a acționa ca un organism cu un singur spirit. Dumnezeul din Cartagena nu ma privește de pe un nor gri, ci râde în baloanele de săpun ale copiilor de pe stradă, în sunete moi de clarinet și aburi de Sangria.