Despre stele

Privesc în zare de când mă știu.
Nu-mi amintesc să fi existat vreo seară în care să nu mi se închidă ochii privind la stele, sau vreo dimineață în care să nu mă surprindă culorile răsăritului.

Poate că omul acela, care privea orizontul cu inima, avea dreptate:
Soarele se naște în fiecare zi din spuma mării.

– Unde se ascunde Luna când pleacă? se trezea tata cu o întrebare delicată lipindu-i-se de mână.
– Dincolo de Pământ, venea răspunsul, rostit de glasul suveran care știa câte o soluție pentru fiecare întrebare.
– De unde vin stelele?
– Ele nu vin. Se formează…din nebuloase…sau coliziuni galactice…si ca urmare a gravitatiei…și a fuziunii hidrogenului…
– De ce e cerul albastru?
– De ce e rotundul rotund?
– De ce stăm lipiți de Pământ și nu zburăm ca păsările?

Răspunsurile veneau. Cîte unul pentru fiecare întrebare.
Spațiul se curba, timpul se oprea, iar lumina lor mă ocolea.

În schimb, priveam atent, în fiecare seară, în soba cu lemne din casa bunicilor:

– Caută Luna care a căzut prin coș, explica bunica sprâncenelor ridicate din jur.
– Nu se poate, încerca tata mereu, trebuie să știe Adevărul.

Adevărul suprem, explicat în monologuri – dinspre tată, înspre fiică – timp de o săptămână, rămăsese plantat într-o minte fragedă, ca prima rădăcină din viitorul copac al cunoașterii ce avea să crească.
Tata avea intenții bune.
Pentru că se poate spune că e o intenție bună atunci când semeni busuioc, aștepți să răsară busuioc și răsare pătrunjel 😀 .

Concluzia monologului poate fi rezumată așa:

La 3 ani, dincolo de o frunte cu breton și două cozi împletite, eram ferm convinsă că spațiul era accesibil tuturor, că toată lumea călătorea interplanetar dintr-o țară într-alta, și ca să ajungi în Franța, par exemple, trebuia să te oprești pe orbita lui Venus, să-ți încarci bateriile de Litiu și apoi să-ți continui drumul.

În antiteză, bunica îmi povestea:

– Noaptea e o mantie cu nestemate care învelește Pământul, zâmbea ea în serile în care creștetul meu îi ajungea până la coate.

– Cred că e invers, o înfruntam eu când ajunsesem de aceeași înălțime ca ea. Eu cred că Ziua este o năframă albastră care ne ascunde stelele.

Când bunica începea să mă privească dintr-un baston sprijinit de podeaua balconului, îi spuneam:

– Stelele sunt acolo în fiecare seară, în desene care se repetă. Culorile zilei sunt cele care se schimbă. Norii sunt cei care se modelează în forme evanescente. Stelele rămân în locul lor mereu.
– Poate de mult s-a stins în cer… surâdea ea pe sub ochelari.

Poate demult…

Aici și acum, eu văd o lumină care a străbătut mii de ani ca să îmi arate ceva:
Povestea unui loc ce-a existat cândva.

Poate de aceea privesc în zare de când mă știu: Noaptea va continua să-mi spună povești, iar eu voi contiuna să o ascult, până când cineva îmi va închide ochii.

Sub aceeași frunte, roiesc fluturii colorați de altă dată. Caută răspunsuri mereu.
Răspunsuri multiple pentru aceeași întrebare. Unghiuri diferite pentru a lumina același obiect.
Roiul se oprește, într-o levitație mută, doar pe înserat, când năframa albastră se destramă sângerând și Luna răsare din coșul casei.