Despre berze și alte mistere

Standard

– Parcă ieri te-am văzut prima dată la spital: lungă și întunecată, ca ieșită din mină. Cu părul negru de indian ciufulit, căscând somnoroasă. De-atunci erai o leneșă…

– Maaaamaaaaa?!! Ueeeeeeeeeaaaaa!

– …când nu strigai cântecul tunetului…

Cu limba așezată ca un polonic, Lisuca spunea poezia. Din toți rărunchii.

– Zici că ești un aspirator, pufni Deica disprețuitor.

Lisica se opri pentru o clipă.

– Doar atât?

Polonicul se așeză în poziție de start:

Pe locuri:  sprâncene arcuite în mijlocul frunții

Fiți gata:  ochi înroșiți

START:  Ueeeeeaaaaaaa!!!

Deica o cercetă științific:

– Nici dinți n-ai. Nu ți-e rușine? Mie mi-ar fi.

Și Deicăi îi era. Tocmai îi căzuse unul.

De ce adusese tata de la spital acea mașină urlătoare,  nu-și putea explica. Semăna cu păpușa Adelina, doar că păpușii Adelina nici prin cap nu i-ar fi trecut să țipe așa de tare. Ea zâmbea și asculta poveștile Deicăi. Lisica nu asculta nimic. Când nu mânca, dormea. Când nu dormea, urla. Și când urla,  mama, tata, bunica și bunicul își lăsau deoparte îndeletnicirile de adulți și se apropiau de leagănul ei.

– Îi este foame,  spunea mama cu duioșie.

Și Deicăi îi era. Dar ea o ruga întotdeauna frumos pe bunica. Și după fiecare pahar cu apă îi spunea un ”Mulțumesc pentru masă și bucătăreasa frumoasă”. Apoi îi înconjura gâtul cu brațele și iși lipea buzele de obrajii ei. Când bunica zâmbea, ochii ei azurii sclipeau mai strălucitori ca un cer de vară. De aceea Deica spunea cuvintele magice de câte ori avea ocazia.

– De unde vin copiii? o întreba într-una din zile, prietena A ,într-o pauză dintre  ”rațele și vânătorii” și o ” ´scunsa”.

– De la spital, binențeles, răspundea cu mândrie în locul ei, prietena D. Fratele ei ajunsese de vreo lună.

– Au un magazin unde se vând copiii, completa Deica. Stai la rând, și, după ce mânânci un an foarte mult, ca Moș Crăciun, doctorii îți dau un copil.

– Și Barza? întreba prietena D.

Deica avea serioase îndoieli în legătură cu Barza. Berzele veneau primăvara, iar Lisica aterizase intr-o furtunoasă zi de iulie.

– Nu e nicio Barză. Astea sunt povești pentru adormit Lisica, gesticula ea ca mama când vorbea cu prietenele ei despre Dallas. Copiii vin cu privighetorile.

– Și mie mi-ar plăcea să am un frățior, zâmbea visătoare prietena A.

– Mie nu, se încrunta Deica. Lisica e de-ajuns, cred.

Nici nu îndrăznea să-și imagineze  alt polonic cântând în duet cu cel de-acasă. Degeaba îi spunea bunica povești. Degeaba îi cânta. Lisica nu asculta niciodată. Și Deica se bosumfla  când poveștile se rupeau la mijloc.

– Îi e foame…

Eterna scuză…

Astfel, Albă ca Zăpada se înecase mai bine de o săptămână, Frumoasa din pădurea adormită uitase să se mai deștepte, Scufița roșie rămăsese la taclale cu Lupul, iar Heidi se blocase în nămeți fără să poată ajunge vreodată la casa bunicii.

– Și uite ce gură mare ai, continua ea conversația cu aspiratorul. Sigur că nici nu auzi bine. Dacă ai auzi, n-ai mai țipa așa.

– Maaaaamaaaaaaaa!!! Paaaaaapaaaaaaa!!

– Mda, o privi Deica ridicând din sprâncene, numai la mâncare îți este gândul. Flâmânzilă e o doamnă la regim în comparație cu tine.

Hotărârea fusese luată în mai puțin de un minut: Lisica și chitanța corespunzătoare trebuiau returnate. Așa cum făcea mama cu pantofii care nu-i veneau bine.

Sigur era defectă…

Deznodământul fiind decis, rămâneau mici detalii de pus în aplicare:

1. Transportat Lisica până la cărucior.

2. Transportat cărucior și Lisica pe scări de la etajul 1 până în fața blocului.

3. Returnat Lisica și căruciorul, locului de unde veniseră și înlocuit cu o Lisica nouă.  Mama s-ar fi bucurat mai mult, bunica ar fi explodat de fericire, iar Albă ca Zăpada ar fi tușit ușurată.

Desigur, înapoi în cruda realitate, Lisica – mai gigantică și mai grea ca Sfinxul – ședea cu ochii plânși în mijlocul canapelei privind cu interes limba pe care Deica o scotea mereu pe jumătate în colțul gurii, atunci când se concentra pe găsirea unei soluții.

– Deicaaa paaaapaaa! auzi Deica un scâncet firav in timp ce un nas umed i se lipea de frunte.

Asta nu-i trecuse prin cap nici păpușii Adelina.

Schimbare de plan:

1. Bucătărie.

2. Biberon pregătit pe masă.

3. Lisica mulțumită, molfăind un colț din batista Deicăi.

Deica oftă:

– Oricum Heidi o învață pe Clara să meargă.

Lisica o privea cu ochii mari. Când avea nasul uscat părea aproape drăguță.

– Vrei să asculți o poveste de poveste? încercă Deica

” La 24 mai 1863, într-o duminică, unchiul meu, profesorul Lidenbrock se întoarse grăbit la căsuţa lui din Konigstrasse nr. 19, una din străzile cele mai vechi din vechiul cartier al oraşului Hamburg ”, începu degetul ei arătător să citească  din cartea pe care o avea bunica pe noptieră.

Lisica aplauda bucuroasă:  Polonicului îi era drag să asculte povești de povești.

Și Deicăi îi era.

Poate că exista o șansă , totuși, pentru puștoaica asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s