All is fair in love and war?

Standard

– Rrăăzbooi!!

Așa mi-a indicat prietena D , mijindu-și ochii și strângând din buze, într-o zi de vară . Pentru că , în blocul 9 din cartierul lugojan, toate lucrurile fatidice se încăpățânau să se petreacă vara.

În vacanță.

Ca într-un film de groază de categoria B.

După  închiderea cataloagelor și păstrarea lor în seif-ul școlii, eu și prietena D eram primele în fața porții, în ultima zi a clasei a treia,  înghiontindu-ne mai zdravăn ca după un meci de rugby.

După noi – restul Potopului.

După Potop,  tristă și pustie – curtea școlii. Și, în timp ce se umplea de scaieți uscați, care se rostogoleau în bătaia vântului fierbinte, planurile de vacanță prindeau viață:

Ale mele aveau de-a face cu nenumărate expediții pe Timiș,  perfecționarea săriturii ”urzica” în jocul corzii ( Adică trecerea corzii de trei ori într-un salt. ”Urzica” vine de la senzația lăsată pe picioare în cazul eșuării 😀 ), si îmblânzirea Pegasului  – care din când în când se arunca după anumiți iepurași ieșiți la țopăială pe șosea.

Ale prietenei D includeau, printre urzici, expediții și iepurași,  un război în care eu urma să fiu victimă colaterală. Pentru că amica D urma să se răzbune pe amica A . Și eu știam.

– Vezi? îmi spunea ea înciudată. Uite cum se plimbă A cu S. Chiar sub nasul meu.

Nu vedeam.

Și nu voiam să știu nimic.

Eram la fel de prietenă cu amica A.  De ce toate  prietenele mă alegeau de confidentă, continuă să fie și astăzi , pentru mine, un mare mister.  Bănuiesc acum că tăcerea mea, căreia i se alătura o privire aparent concentrată la prezentul imediat – pentru că  mintea hoinărea pe alte meleaguri – putea candida cu succes pentru titlul de Motivul plauzibil al anului.

De fapt, eu voiam doar să știu cum de amica A reușea să-i croiască rochii așa de frumoase păpușii sale și cum de amica D  reparase coada cățelului ei de plastic. De fiecare dată, însă, mă trezeam cu un: ”Ce mult mă bucur că pot să vorbesc cu tine” sau ”Mi-am luat o piatră de pe inimă” și inainte să pot să articulez un ”Nu vreau să știu nimic”, deveneam un soi de spoveditor cu liberul arbitru confiscat și închis într-un cufăr sub șapte lacăte.

– Și eu m-am plimbat cu S, o informam pe D, strâmbându-mă și plescăind din guma colorată de mestecat.

Asta pentru că mare scofală nu era. Singurul avantaj de-a combina guma Turbo cu petale de trandafir îl constituia efectul vizual: dinți colorați în mov și baloane care se lipeau de toată fața în măști pestrițe.  Pentru mine, la vârsta aceea, un motiv suficient.

– Și nu s-a supărat N?? mă certa amica D. Cum ai putut? Nu mă mai joc cu tine!

Îmi scăpa de ce ar fi trebuit amicul N să se supere. În meciul de sâmbătă apărasem toate mingile.

– Ei lasă, bolboroseam eu printre cele 5 Turbo din care mă chinuiam să umflu o Lună plină, totul s-a terminat între noi.

Amica D răsuflă ușurată.

Discuția și ”marea plimbare” de 10 minute cu S începură de la un comentariu  în legătură cu prințesele care nu se murdăresc în meciuri de fotbal.

– Și ce fac prințesele? întrebam eu căznindu-mă să-mi șterg o urmă de minge înnoroiată de pe braț. Lucru inutil pentru că palmele îmi erau la fel. Le murdărisem încercând să le șterg de pantaloni.

– Așteaptă prinții să le salveze, se încrunta el în zare, aranjându-și mânecile de la cămașa impecabilă.

Avea dreptate. Frumoasei din pădurea adormită i se întâmplase la fel.

– Și tu, după un meci de fotbal,  continua el , măsurându-mă din cap până în picioare  și ridicând o sprânceană,  nu arăți ca o prințesă.

Și bunica spunea la fel.  Pe cât de bine mă pieptăna ea de dimineață, pe-atât de ciufulită ajungeam seara acasă. Un coșar, după o săptămână de lucru, ajungea mai puțin prăfuit ca mine. ”Prezentă!”, mai striga și noua vânătaie de pe genunchiul stâng.

–  Poate că nu sunt, i-am rânjit atunci. Nu pot să arăt ceva nu sunt.

Și departe de mine gândul să încerc să devin la fel de impecabilă ca eticheta de pe cămașa lui S. Acestea fiind lămurite, coșarul fotbalist se întoarse la joacă, lăsând prințul spălat cu Dero pentru prințesa corespunzătoare.

După o săptămână de război încrâncenat, prietena A – mai sensibilă în fața opiniilor străine – rămăsese împietrită în mijlocul aleii din fața blocului, cu ochelarii aburiți de lacrimi, când S – puștiul cu vărtej în breton o certase că are genunchii verzi.  Îi avea din cauza prietenei D, care o provocase la o partidă de fotbal.

– Și tu! o fulgera el apoi cu degetul pe amica D. Ai părul ciufulit!

End of war. Pace semnată până la intrarea în liceu.

– Vezi? Vezi? Uite cum se plimbă V cu  S, îmi spuneau A și D înciudate. Chiar sub nasul nostru.

De ce lumea acordă așaaa maaare importanță plimbărilor, mă depășește.  Sau războaielor. Prea lente unele, prea complicate celelalte. Cel puțin pentru gustul coșarului fotbalist, care și astăzi urcă și coboară scările în fugă fara sa se sinchiseasca prea tare de pasi leganati.

– Ce atâta tevatură? ronțăiam eu guma umplută până la refuz cu petale roșii de trandafir.

Chiar așa.

– Ne întrecem până în fața blocului? îmi zâmbea cu dinții mov prietena A furând startul.

Propunere acceptată. Vacanță recuperată. În acea vară am învățat cum se repară coada unui cățel de plastic șchiop.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s