La Paella de mariscos

Standard

( Parte întâi aici )

Prima dată când am adormit la soare, se întâmpla într-o vară la Herculane. Aspirinele, cafeaua, murăturile sau alte leacuri anti-mahmureală fuseseră în zadar: încercasem să folosesc medicamentele potrivite pentru boala greșită. Nu era decât o miiiică ”insolație”. Soră cu Moartea. Acea Moarte care vine și îți bate în tâmple cu două ciocănele ascuțite.

Primul remediu pe care îl găsisem atunci a fost să mă scufund mult și des în bazinul cu apă termală și să las presiunea  celor 5m  de deasupra mea să facă restul. Chiar funcționa. Cam trei sferturi de minut, cât reușeam să-mi țin respirația. Măsurile disperate cereau soluții disperate.

Cum Atena se încăpățâna să se nască din căpățâna mea ( de dășteaptă ce eram, de-aia), efectul remediului următor ținuse cam un minut din 5. Cam atât dura să urci în fugă toboganul gigantic ( cât un bloc de 4 etaje) de la ștrand și să-ți dai drumul pe unul din brațele sale spiralate până în capul vreunui nefericit ( nefericite în cazul meu cel singular) care se nimerea în bazin,  la baza toboganului, holbându-se la ce fain curgea apa în jos în acel momen  și oare cum de nu curge în sus.

Impulsionați de energia cu care abordasem acea temă, puștii de prin clasele primare ( eu fiind printr-a doișpea în epoca aceea) , puseseră prinsoare că următoarea mea ispravă se va sfârși într-un zid. Și ar fi câștigat, dacă nu aș fi dibuit niște gheață, de prin sucurile oamenilor de pe terase, pe care am legat-o în jurul tâmplelor prin intermediul unui prosop.

Dap. Mai bine, de evitat somnul semi-mahmur în bătaia Soarelui. 😀

Bienve se scutură din brațe, amintindu-și clipe de coșmar. Pentru că doar analizele acelea, luate din degetul arătător, pot fi mai dureroase decât o insolație :D.

– La masăăă! strigă Loli pentru că paella era gata. Și ”băieții” ei, Mario și Bienve ( amândoi mai mari decât mine cu vreo 5, 8 ani), robotesc în jurul mesei, cu vedere la Mediterană, așezând farfuriile și tacâmurile.

Preț de câteva momente, cuvintele lor mi se amestecă în cap la fel ca prima dată, acum 6 ani, când zăbovisem pe o plajă spaniolă, încercând să disting și cuvinte cunoscute, nu doar cotcodăcelile amuzante ale familiilor din jur.

– Uite los guiris, indică Mario-fiul, referindu-se la străinii nordici, blonzi cu ochii deschiși, pe care îi aud toată ziua pe plajă cu ”The Weather” în sus și ”The Weather” în jos.

Copilul unor vecini de rulotă, nu mai înalt de 7 ani, Pablo – pe numele lui de pistruiat, imită cuplul de britanici ce caută plaja ( având-o sub nas, probabil căutau alta), folosindu-se de o farfurie de plastic cu care execută reverențe exagerate și un pahar alb, pe care îl ține, afectat, cu degetul mic separat de celelate surate ale sale.

Mă pufnește râsul și îmi dau seama că nu e frumos, dar înainte să încetez , râde toată parcarea.

Maică-sa îi urlă să înceteze. Ai zice că l-ar pocni. Dar nu o face. Tot grupul râde, în frunte cu ea, și, prefăcându-se încruntată, îl trimite să-și spele mâinile. Apoi ne privește și se apropie cu masa lor , către a noastră.

Rulota noastră e amenajată cu gust. Perdelele ,verzi, aranjate la centimentru, îi dau un toque chique. Loli se ocupase de cele mai mici detalii, și Conchi, mama pistruiatului apreciază asta.

Acestea fiind observate, prânzim afară în răcoarea brizei, în timp ce paella se micșorează văzând cu ochii, în vânzoleala de mâini de deasupra mesei.

– Îi lipsesc mai multe roșii, mormăie Mario-tatăl, făcându-mi cu ochiul și primind, drept pedeapsă o ciupitură de la nevastă-sa.

– Te gusta? mă îndeamnă Loli către o nouă farfurie ( lucru imposibil)

– Me encanta, Loli. Tienes que darme la receta.

Și mi-o dă. Fără măsuri. Una chispa de sal por alli ( o scânteie de sare aici) , un puñadico de pimenton por alla ( un pumnuleț de boia acolo). Una cucharada de no se que ( o linguriță de nu știu ce). Fără măsuri, pentru mine, pentru că Loli are propriul ei Sistem Internațional.

Apoi se adună toți vecinii la vorbă ( vreo 5 rulote așezate în imediata vecinătate). Că dacă avem una chispica de sal, că au rămas fără sare la paella lor, și-apoi dacă are Loli ceva bicarbonat, că luase soțul din ”Dios-sabe-que tienda”(D-zeu știe ce magazin) , niște ”tomate triturado” ( roșii măcelărite) cam acide și paella nu e bună dacă e prea acidă.

De-atât răsfăț, paella nu-și mai încăpea în tigaie ( în paellera – o tigaie rotundă și întinsă, de înălțime joasă cu două urechi largi), dar nici în stomacul meu.

– THS!!! se înfoaie Mario-tatăl la mine

– ??

– Nu îți iese THS!!

– Ha?

– Spui ”coraZon” cu S.

– Și nu e?

– Dă-o-ncolo de treabă, de-atâta timp aici și nu știi.

Știam :D, doar că am ales să nu știu 😉

– La mine în țară, THS spun copiii care nu știu să-l spună pe S, îi rînjesc, și poate că dacă ar fi fost lângă mine, cuplul acela de britanici mi-ar fi dat dreptate.

În schimb, pentru un moment se face liniște în jurul meu. Și nici nu începusem să mă leg de faptul că pronunță B și V la fel. 😀

– Bueno! ridică Mario-tatăl brațele în sus, siempre nos quedara el accento andaluz! și hărmălaia o ia de la capăt.

O întreb pe Loli dacă vin des cu prietenii lor prin zona aceea. Mi-e bine când am împrejurul meu lume cu inimi vesele.

– Azi ne-am cunoscut pentru prima oară, mă anunță ea ca și cum s-ar fi așteptat ca eu să știu asta.

N-aș fi zis. Poveștile curgeau lanț, într-o amabilitate deschisă și plină de voie bună. Probabil, așa cum se întâmplă mereu când întâlnești vechi prieteni pe care nu i-ai văzut niciodată.

Al de Hernandez erau în drum spre Rio Segura, pentru a-i iniția pe cei mici în tainele raftingului. Apoi Pablo – tatăl –  face ochii mari când îi spun că am trecut de două căscădutze acolo și mi s-a părut teribil de amuzant.

– Și nu ți-a fost frică? izbucnește Loli.

– Aș, mă umflu eu în pene, amintindu-mi că la prima cascadă întreaga viață mi se perindase înaintea ochilor, cu vesta de salvare aș traversa Atlanticul înotând!

Loli ridică o sprânceană și un colț al gurii, așa cum face de fiecare dată când exagerez.

– Mai bine să-i fie foame decât frică, spune aproape pentru sine Pablo tatăl, privind în ochii de culoarea alunelor de pădure ai primului său născut, Pablo-aka Pistruiatul.

Și nu știu dacă își dă seama ce mărgăritar i-a căzut din gură. L-aș include în toate cărțile acelea deștepte, în care lume mai deșteaptă, învață părinții cum să fie părinți.

Părinții spanioli – cel puțin aceștia cu care m-am hăhăit eu – iubesc fără a sufoca. Protejează, fără a tăia aripi. Își educă odraslele fără a le îneca setea de-a descoperi ei înșiși comorile lumii.

Și nu mă pot abține să nu zâmbesc – în timp ce notez rețeta de la Paella – când Pablo cel mic îl determină pe Mario cel mare să-și deseneze singur, folosindu-se de o monedă, o dungă neagră de pe frunte până în barba albă.

( Rețeta aici)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s