Arhivele lunare: Iunie 2012

Torrijas – rețeta

Standard

După două zile de tăcere, tanti Carmen venise în vizită cu o farfurie de torrijas: pretext pentru stat la povești. Căsuța pe care o închiriază în fiecare vară se află singură, pe vârful unui deal, la o răscruce de vânturi schimbătoare – deocamdată, doar cu mine în ea. În vale, marea netezește răbdătoare zarva propagată de rândunele și pescăruși.

Lui Carmen îi place să vorbească. Teribil de mult. Despre toate și despre nimic. Se uită la mine și îmi zâmbește ca unui copil care tocmai s-a julit la genunchi. Și știe că îmi place să o ascult. Cuvintele ei cad în mine ca o ploaie de petale. Are un timbru plăcut, de spus povești și miroase a Soare plăpând de dimineață.

Asta până când începe să facă pe șefa. 😀

– Scoate o tigaie să te învăț cum se fac las torrijas, începe ea să scotocească în dulapurile din bucătărie după ingrediente. Și înainte să încep să protestez, îmi aruncă în brațe un șorț de gospodină.

În mod normal, mă opun tuturor celor care încearcă să-mi impună ceva ( mai ales șorțuri de gospodine). Într-atât, încât se lasă cu lovituri de picioare în podele și încruntături mai adânci ca brazda lui Novac, terminate cu uși trântite. Dar podeaua lui Carmen e din piatră și nu are ecou, o încruntare cu efect presupune mult mai mult efort decât un zâmbet ( eu fiind, prin definiție, o adeptă a conservării energiei), iar ușa de la intrare are amortizor și nu se poate trânti – lucru frustrant.

Înainte să-mi termin gândul, renunțasem deja să mă împotrivesc.

– Torrijas…, încercam eu altă strategie, no tengo hoy corazon para esto, Carmen. Me perdonas, verdad?

Nu era o întrebare, ci o informare asupra situației.

Azi aveam de gând să aplic tehnica statuii de ieri și de alaltăieri. Aia în care stai…ca o statuie, până când o rândunică se apropie de părul tău pentru că i s-a năzărit că ar fi un excelent material de construcție pentru lărgirea cuibului lipit de peretele casei. Și chiar dacă te miști într-un târziu și ea se sperie, a doua zi e prezentă la datorie într-o perseverență care mi-a trezit suficient de mult curiozitatea pentru a continua cu acest joc.

Carmen o ținea pe-a ei:

– Bobadas! Una mujer tiene que saber como hacer unas torrijas.

Și-i dădea înainte cu ce trebuie neapărat să știe să facă o femeie. Schimbatul de prize, becuri, instalații, reparatul scaunelor, meselor, ghiveciurilor de flori, mecanismului de la perdele, siguranței de la cuptor – lucruri de care mă ocupasem în zilele trecute – nu intrau in lista ei. Pentru că erau lucruri pe care le puteau face foarte bine și băieții ei, dacă și-ar fi pus mintea cu ele. Însă las torrijas – LAS TORRIJAS –  le putea face DOAR o femeie.

Locuiește în mine un trib sălbatic. Din acela cu scuturi înalte și netede și desene pe față. Care dansează în jurul unui foc și care-mi strigă să mă trezesc atunci când mai adorm din când în când. Ascultând la Carmen, toată lumea din trib își rotea uniform privirea, lovind scuturile de lemn de o podea (din aia cu ecou). ”Noh, păi pune-te și fă torrijas, ce mare bai?” îl auzeam pe șeful de trib plescăind din pipă cu lehamite și pregătind o tigaie cu ulei.

Pregătește o tigaie cu ulei, îmi oferea Carmen indicațiile prețioase fără de care, mai mult ca sigur, aș fi terminat sub un pod – dacă ar fi existat vreunul prin apropiere.

Și o farfurie cu lapte.

– Și o farfurie în care bați 4 ouă.

– Și o farfurie cu zahăr și scorțișoară.

– Și taie niște felii de pâine. Nu prea groase.

– S-a încins uleiul? De ce stai?

Statuia din mine stătea, nu eu. Să o certe pe ea, nu pe mine!

– Unele lucruri nu se rezolvă de la sine, continua moara cea stricată. Trebuie să pui mâna pe o tigaie și să le înfrunți. Ca Rafa Nadal, lovea ea in aer mingi imaginare de tenis.

Intuiția ei detecta o neliniște misterioasă, aciuată în interiorul meu. Și nu era prea departe de adevăr.

Triburile cu scuturi înalte și desene pe față, dansau până la extenuare  în jurul unui foc întunecat, implorând să fac odată lumină în noaptea lor. Și ca un conducător nedrept, așezasem o mână peste pieptul meu, încercând să astup gurile care urlau. Aceleași care, de cele mai multe ori, cântă.

– Stă să plouă , îi spuneam lui Carmen într-o doară, pregătind ingredientele.

Ea continua să-mi dea indicații fără să mă audă:

Să nu tai feliile prea gros, că trebuie să se pătrundă în intregime cu lapte, da?

apoi privind afară:

– Ei aș! Vaya tela! Să plouă odată că m-am săturat de atâta nehotărâre!

– Acum treci repede feliile îmbibate cu lapte,  în farfuria în care ai batut ouale, bine? După care le frigi în tigaie.

”Noh, că doar nu e nush ce știință de construit farfurii zburătoare”, mormăia șeful meu de trib aruncând feliile de pâine în uleiul încins, în timp ce pe mine mă umfla râsul la imaginea unui războinic indian purtând un șorț de bucătărie albastru cu floricele galbene.

– Ce? râdea și Carmen fără să bănuiască ce se petrece în capul meu.

– Las nubes indecisas: no se pueden retrasar, no se pueden impedir, încercam eu o explicație care să aibă sens pentru cineva care nu dansează printre focurile imaginare din mintea mea.

– Claro mujer! Hay que dejar que la lluvia llueva! cânta ea refrenul unui cântec.

Odată feliile de pâine prăjite, se scot și se dau repede prin mult zahăr și scorțișoară. Apoi se pun deoparte și se lasă la răcit: să se topească tot zahărul. Se pot decora cu nuci, migdale și stafide.

– Bueno, pues, ahora ya lo sabes: asi se hacen las torrijas. Hay otra forma pero la dejamos para manana, vale? Que me espera Miguel ( nepotul cel mic), se grăbea ea, așezând într-o caserolă câteva felii.

Și în timp ce părăsea curtea, eu mă întrebam dacă tocmai mă trezisem dintr-un vis, sau intrasem într-altul.

”Și te-a lăsat cu un dezastru în bucătărie”, observa liniștit șeful de trib.

Poate că așa și trebuia. Pentru că așa se întâmplă, când se întâmplă:

Îți intră pe nepusă masă cineva în bucătărie, trântind pe jos cu aroganța ordinii în care crezi că ți-ai găsit locul, își trece mâinile pe la tine prin suflet și te ciufulește, după care te lasă cu miros de scorțișoară și zahăr și foc. Și ploaie iscată din senin:

”să aibă Soarele ce-i va urma,

obraji să usuce, minte să lumineze”, cânta tribul meu în jurul unui foc luminos.

La meci

Standard

Dragi îmi sunt meciurile de fotbal urlate din mijloc de mulțime.

Cele care încep duios cu:

” Fault, MĂGARULE!! Unde ai învățat să joci în halul ăsta?? La stânăă?? după obiceiul bunicului, când măgarul lăsa rușinat capul în piept, scuipând apoi de ciudă că fusese descoperit.

”Și nu scuipa în curtea grădiniței că te spun lu taică -tău! Da da! Tu! Al lui Vasile!”

și se termină cu:

 ”Pero que cojones estas pegando, mariquita?!! A quien estas mirando?? Que la puerta esta en el otro lado, tontodelculo! ¨:D

Terasa de pe plaja din Los Narejos, în care mă aflam și eu la o bericică , era plină până la refuz:

– Se apropie de poartă! Se apropie de poartă! Se apropieeee!!!!……Șiiiii!!??!!…. ratează…

– A cincea ratare de la începutul meciului! exclama exasperat comentatorul meciului Spania – Croația de pe un ditamai ecrănoi, în fața căruia ne holbam ochii înlăcrimați de prea mulți pixeli,  vreo 30 de oameni.

Din când în când se auzeau înjurături lejere. Că erau și copii de față. Și fete…

În minutul 0 ne privisem cu simpatie mutrele pictate in roșu si galben, iar în minutul 20 eram cu toții amici de pahare, în timp ce cârciumarul Jorge – el pulpo ( caracatița), după cum i se spune datorită abilității cu care schimbă sticlele de bere , era cel mai bun prieten al tuturor. Și pentru că tot eram prieteni, turna în mijlocul meselor câte un pumn de măsline  – să alunece berea mai bine –  privind pe furiș la concurența de la barul de vis-a-vis, care le zâmbea în același stil și cu aceleași măsline croaților așezați la mese.

Așezați la mese e politicos spus. De-atâtea carouri în alb și roșu, oricui i-ar fi fost greu să intuiască unde se terminau brațele și unde începeau șosetele unui croat, iar eu, după două halbe de bere ( și a treia pe drum) nu eram o excepție prea strălucită. Mai mult, experimentam adevărate revelații sinestezice, în momentele în care toate carourile roșii săltau în țipete, iar cele albe vibrau pe fundal ca o ploaie de fluturi pătrățoși în apus de soare.

Și când mingea de pe ecranul cârciumii lor se încăpățâna să o ia pe lângă poartă, creaturile picassiene își cuprindeau capetele între degete și își țuguiau buzele într-un ”UUUFFFFF” comun așa de sincron încât unda de șoc ar fi putut provoca uragane pe cealaltă parte a planetei. După care se așezau politicos pe scaune. Că doar erau și copii prin jur…și fete….și mai cereau o bere, timp în care Pepe – rivalul lui Jorge –  mai aducea în mijlocul meselor de-ale gurii, privind șmecherește înspre terasa noastră.

Terasă de unde se pregătea contraatacul.

Așa deci? Părea că gândea în sinea sa caracatița noastră în timp ce-mi vărsa, din nou, un polonic de măsline peste mână.

–  Vai! Iartă-mă! se scuza el pentru a treia oară. Acum îți aduc o halbă din partea casei!

Și  așa cum le terminasem pe primele două, tot din partea casei, așa urma să o termin și pe-a treia. 😀 Conștiința mea cea rău platnică, zăcea muribundă în castronul cu măsline și o boare de Aikido în legătură cu lasă-lucrurile-să-curgă-în-voia-lor-și-nu-încerca-să-te-împotrivești urma să fie filosofia mea preferată din acea seară.

– Vamos! Vamos! El ataque! El ataque! strigau țopăind în jurul meu, vreo 29 de spanioli în dungi roșii-galbene, provocându-mi imaginea unor…dungi roșii galbene care țopăiau pe verticală.

Când unul din jucătorii spanioli, proțăpit în fața porții croaților, cu mingea blocată între picioare, uitase pentru ce anume se afla acolo, întreaga terasă amuți.

– Pero peeegalee, por DIOS, hombre!!! se auzea vocea spartă a comentatorul prin toate boxele.

Indeed. 

Șut. Pe lângă.

– UUUFFFF!  întreaga terasă cu mâinile înfipte în păr, contrabalansa uraganul în carouri de pe cealaltă parte  a străzii. După care, fiecare mai cerea politicos o bere, tot din cauza copiilor…și a fetelelor…, iar Jorge îmi zâmbea de după a treia halbă.

Și în timp ce îmi aminteam cât de generos ar fi oferit bunica o minge fiecărui jucător ”ca să nu se mai înghiontească atât, că nu e frumos”, Universul se dezlănțui peste tot în jurul meu, si terasele lui Jorge si Pepe explodară  în strigăte.

Mi se mai întâmplă să nu mă sincronizez cu prezentul și de fiecare dată rămân din cale-afară de surprinsă. Cine? Ce? Când? Unde? Cum?

Echipa dungilor rosii-galbene se deșteptase lovind cu picioarele a 40 de milioane de suporteri o minge albă în plasa portarului pătratelor roșii-albe.

Pentru cei 4 milioane jumate de suporteri roșii-albi, efectul a fost echivalent cu 4 milioane jumate de ghiulele ucigașe spulberând 4 milioane jumate de porți de fotbal. Și ASTA trebuia să doară.

Și durea.

Un nor negru se aciuase deasupra terasei lui Pepe și nici măslinele, nici halbele reci nu puteau readuce veselia pe chipurile creionate ale croatilor. Jorge, binențeles, jubila.

Terasa lui era în flăcări!

– Vamos! Vamos! Otro! Otro! scandau și copiii, bunicii, pisicii și cățeii bicolori.

– Azul es de mariquitaaaas! se trezi urlând răgușit dinspre terasa lui Pepe un croat cu accent spaniol (sau invers).

Asta pentru că echipa spaniolă jucase tot meciul în tricouri baby-blue. 

Urmă o liniste înfiorătoare și, în timp ce încercam să-mi ridic stomacul umplut cu 2 litri de bere, intuind pericolul iminent, Jorge ținea zor nevoie să-și încheie socotelile cu mine:

– Păi nu ți-am adus berea pe care am spus că ți-o dau din partea casei, îmi șoptea el, cu ochii înspre viitorul conflict.

– Que si! Que la dejaste en la mesa y la he tomado hace 5 minutos!

Nu știu de ce, dar atunci când spun adevărul lumea crede că vorbesc la mișto. Așa s-a întâmplat și cu Jorge, care m-a împins înapoi pe scaun și mi-a trântit a patra halbă sub nas. Cum supraviețuise crizei cu așa o jale de memorie, continuă să fie un mister pentru mine.

”lasă-lucrurile-să-curgă-în-voia-lor-și-nu-încerca-să-te-împotrivești”. Ceva mai profund de atât nu-mi mai trecea prin cap. Ar fi fost imposibil.

– Repite lo que has dicho! se ridică un tal Pedro, gelat și depilat ( nu neapărat în această ordine) de lângă o masă din colț.

– Que el azul es de mariquitas, mariquita! se hlizi același croat blond și umflat ca un cartof nou.

Era adevărat. Și pe tot parcursul meciului, n-am văzut om care să deteste albastrul mai mult, decât un spaniol care susține La Roja ( nume de alint roșiatic dat echipei naționale).

Era vorba de albastrul acela gălbejit, pe care sigur l-a experimentat toată lumea. Ca un cer grețos de senin, într-o zi oribil de perfectă de plajă, în care înoți cu furie prinstre valuri liniștite și îți vine să le urli delfinilor din zare ca să înceteze cu dulcegăriile pentru că tu vrei să te iei la trântă cu o balenă.

Pedro își suflecă mâinile și,  apropiindu-se de croatul cel guraliv – puțin încurcat pentru că lumea se ridica de la mese, retrăgându-se din drum –  îi smulse acestuia cel mai sexy sărut pe care l-am văzut în viața mea după 3 halbe de bere  –  a patra scurgându-se probabil undeva în hiperspațiul din stomacul meu, pentru că de spațiu normal nu putea fi vorba.

Tabăra lui Jorge se porni pe fluierat și sărbătorit, în timp ce tabăra lui Pepe, se așeză la mese, cerând politicos încă o bere. Că doar erau copii în jur…și fete…

Când se prăbușește cerul

Standard

O ființă stătea în mijlocul drumului.

Ploua. Și momentele se desprindeau de sus unul câte unul. Urmau imediat De ce-urile repezi. Apoi Căderea. Peste piersicii în floare. Răscolind câmpia.

Ploua cu momente înflorite în mijlocul drumului când ne jucam de-a v-ați ascuns. Și de fiecare dată când numărătoarea ajungea la final și deschideam ochii, Lumea se schimba.

– Vezi și tu asta? îl întrebam minunată pe X, vezi și tu cum se schimbă lumea de fiecare dată când clipim?

– Binențeles, îmi răspundea el sec. Dar nu vedea.

Asta pentru că într-un moment de referință – t0, X se transformase în domnul X, își lăsase mustață și de-atunci , încruntat și serios, arunca mereu priviri condescendente celor care se minunau prea mult.

– Zâmbești prea mult, mi-a spus.

– Zâmbeeești preaaa muuuult, îl imita teatral ființa, privindu-mă din spatele lui.

Și-am pufnit în râs.

– Cum vrei ca lumea să te ia în serios dacă râzi tot timpul? Și când nu râzi, numeri. Ca într-un joc de v-ați ascuns, mă certa indignat.

– Dar sunt într-un joc de v-ați ascuns.

– Și pe cine vrei să găsești?

– Pe cineva care joacă același joc, evident.

– Poate că nu joacă nimeni jocul tău…

– Toată lumea joacă jocul meu!

O ființă stătea în mijlocul drumului. Ploua cu momente colorate.

Domnul X dădea din umeri, înghesuindu-i sub umbrelă. Cerul este  întotdeauna gri sub umbrela sa.

– Eu Știu că plouă! decreta el.

– Eu Simt că plouă! zâmbea ființa.

I se strângeau picăturile de ploaie în gură în timp ce vorbea. De-aceea bolborosea și râdea amuzată de ea însăși.

– Le simt cum îmi coboară peste frunte, dansa ea, peste ochi, peste brațe, până în vârful degetelor. Lumini colorate, decupate dintr-un curcubeu se izbesc de mine mereu. Și știu atunci că dacă am degete, acestea sunt ale mele!

Degetele domnului X țineau strâns de umbrelă.

Când? În ce moment, se transformase într-un adult? La ultima numărătoare, după ce deschise ochii, lumea părea la fel. Și el primise o umbrelă. O colivie.  Uneori mică sau mare. O construia zi de zi, cu migală, în timpul în care lumea părea înghețată. Fusese informat că va veni potopul. Ploaia supremă. Finalul. Și umbrela trebuia terminată la timp. Să nu-l atingă ploaia de momente. Să nu i se înece plămânii de fericire. Atunci, ce-ar fi fost? Ce s-ar fi ales de toată industria umbrelelor gri? Ființe în mijloc de drum, schițate de ploi colorate? Ar fi fost sfârșitul domnilor X.

– Nu te dor aripile când le înghesui în colivie?

– Imposibil. Eu nu am aripi. Și nimeni nu are aripi.

Ființa părea nedumerită pentru prima dată. Se apropie șoptindu-i:

– Te-ar durea dacă o secure ți-ar tăia tăia brațele? Ai simți atunci?

– Imposibil. Eu nu am brațe. Și nimeni nu are brațe.

Domnul X se înfioră. Ființa atinse o mână. Mână ce strângea o umbrelă. Ce era acea senzație ciudată? Acea forță necunoscută apăsând spațiul inconștient curbat în jurul unor degete încleștate?  Avea degetele încleștate? Avea degete? Era mâna lui?

Dacă avea brațe, avea nevoie într-adevăr de ele pentru a sprijini o umbrelă? Instrucțiunile spuneau că umbrela putea rămâne suspendată. Chiar așa. Pentru ce avea nevoie de brațe? Jos cu ele!

– Te-ar durea dacă o secure ți-ar tăia picioarele? Ai simți atunci? îi șopti ființa din nou.

– Imposibil. Eu nu am picioare. Și nimeni  nu are picioare.

Chiar așa. Pentru ce avea nevoie umbrela de picioare? Pentru ce avea el nevoie de picioare? Dacă le avea, atunci jos cu ele! Pentru ce avea nevoie de ochi dacă lumea rămânea mereu la fel ? Pentru ce urechi?

Pentru ce buze?

Buze…

”Se scuturau piersicii, în momentul t0, când mi s-au umezit buzele pentru întâia oară”, iși amintea domnul X:

– Ți-ai uitat strugurelul și e răcoare…, se scuzase atunci, rânjind șmecherește în fața cuiva.

Își amintea că ea avea obrajii roșii. Acel moment căzuse de mult în mijlocul unei frunți, de-a lungul unor obraji, până în vârful unor degete. Se aflase el vreodată acolo? În mijlocul unui drum pustiu, cu cerul prăbușindu-i-se deasupra? Până în inimă?

Chiar așa: Pentru ce inimă? Colivia lui n-are nevoie de așa ceva. Jos cu ea!

– Eu Știu că sunt eu! decreta colivia.

– Eu Simt că sunt eu! îi zâmbeam înapoi.

O ființă stătea în mijlocul drumului. Ploua cu momente peste coliviile din jur. Unde erau ceilalți? Ascunși din nou?  Să înceapă, deci,  numărătoarea! Când va deschide ochii, Lumea se va mai schimba o dată.