Când se prăbușește cerul

Standard

O ființă stătea în mijlocul drumului.

Ploua. Și momentele se desprindeau de sus unul câte unul. Urmau imediat De ce-urile repezi. Apoi Căderea. Peste piersicii în floare. Răscolind câmpia.

Ploua cu momente înflorite în mijlocul drumului când ne jucam de-a v-ați ascuns. Și de fiecare dată când numărătoarea ajungea la final și deschideam ochii, Lumea se schimba.

– Vezi și tu asta? îl întrebam minunată pe X, vezi și tu cum se schimbă lumea de fiecare dată când clipim?

– Binențeles, îmi răspundea el sec. Dar nu vedea.

Asta pentru că într-un moment de referință – t0, X se transformase în domnul X, își lăsase mustață și de-atunci , încruntat și serios, arunca mereu priviri condescendente celor care se minunau prea mult.

– Zâmbești prea mult, mi-a spus.

– Zâmbeeești preaaa muuuult, îl imita teatral ființa, privindu-mă din spatele lui.

Și-am pufnit în râs.

– Cum vrei ca lumea să te ia în serios dacă râzi tot timpul? Și când nu râzi, numeri. Ca într-un joc de v-ați ascuns, mă certa indignat.

– Dar sunt într-un joc de v-ați ascuns.

– Și pe cine vrei să găsești?

– Pe cineva care joacă același joc, evident.

– Poate că nu joacă nimeni jocul tău…

– Toată lumea joacă jocul meu!

O ființă stătea în mijlocul drumului. Ploua cu momente colorate.

Domnul X dădea din umeri, înghesuindu-i sub umbrelă. Cerul este  întotdeauna gri sub umbrela sa.

– Eu Știu că plouă! decreta el.

– Eu Simt că plouă! zâmbea ființa.

I se strângeau picăturile de ploaie în gură în timp ce vorbea. De-aceea bolborosea și râdea amuzată de ea însăși.

– Le simt cum îmi coboară peste frunte, dansa ea, peste ochi, peste brațe, până în vârful degetelor. Lumini colorate, decupate dintr-un curcubeu se izbesc de mine mereu. Și știu atunci că dacă am degete, acestea sunt ale mele!

Degetele domnului X țineau strâns de umbrelă.

Când? În ce moment, se transformase într-un adult? La ultima numărătoare, după ce deschise ochii, lumea părea la fel. Și el primise o umbrelă. O colivie.  Uneori mică sau mare. O construia zi de zi, cu migală, în timpul în care lumea părea înghețată. Fusese informat că va veni potopul. Ploaia supremă. Finalul. Și umbrela trebuia terminată la timp. Să nu-l atingă ploaia de momente. Să nu i se înece plămânii de fericire. Atunci, ce-ar fi fost? Ce s-ar fi ales de toată industria umbrelelor gri? Ființe în mijloc de drum, schițate de ploi colorate? Ar fi fost sfârșitul domnilor X.

– Nu te dor aripile când le înghesui în colivie?

– Imposibil. Eu nu am aripi. Și nimeni nu are aripi.

Ființa părea nedumerită pentru prima dată. Se apropie șoptindu-i:

– Te-ar durea dacă o secure ți-ar tăia tăia brațele? Ai simți atunci?

– Imposibil. Eu nu am brațe. Și nimeni nu are brațe.

Domnul X se înfioră. Ființa atinse o mână. Mână ce strângea o umbrelă. Ce era acea senzație ciudată? Acea forță necunoscută apăsând spațiul inconștient curbat în jurul unor degete încleștate?  Avea degetele încleștate? Avea degete? Era mâna lui?

Dacă avea brațe, avea nevoie într-adevăr de ele pentru a sprijini o umbrelă? Instrucțiunile spuneau că umbrela putea rămâne suspendată. Chiar așa. Pentru ce avea nevoie de brațe? Jos cu ele!

– Te-ar durea dacă o secure ți-ar tăia picioarele? Ai simți atunci? îi șopti ființa din nou.

– Imposibil. Eu nu am picioare. Și nimeni  nu are picioare.

Chiar așa. Pentru ce avea nevoie umbrela de picioare? Pentru ce avea el nevoie de picioare? Dacă le avea, atunci jos cu ele! Pentru ce avea nevoie de ochi dacă lumea rămânea mereu la fel ? Pentru ce urechi?

Pentru ce buze?

Buze…

”Se scuturau piersicii, în momentul t0, când mi s-au umezit buzele pentru întâia oară”, iși amintea domnul X:

– Ți-ai uitat strugurelul și e răcoare…, se scuzase atunci, rânjind șmecherește în fața cuiva.

Își amintea că ea avea obrajii roșii. Acel moment căzuse de mult în mijlocul unei frunți, de-a lungul unor obraji, până în vârful unor degete. Se aflase el vreodată acolo? În mijlocul unui drum pustiu, cu cerul prăbușindu-i-se deasupra? Până în inimă?

Chiar așa: Pentru ce inimă? Colivia lui n-are nevoie de așa ceva. Jos cu ea!

– Eu Știu că sunt eu! decreta colivia.

– Eu Simt că sunt eu! îi zâmbeam înapoi.

O ființă stătea în mijlocul drumului. Ploua cu momente peste coliviile din jur. Unde erau ceilalți? Ascunși din nou?  Să înceapă, deci,  numărătoarea! Când va deschide ochii, Lumea se va mai schimba o dată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s