Arhivele lunare: Iulie 2012

Profiler

Standard

Întotdeauna mi-au plăcut psiho- testele. Acele jocuri în care trebuie să răspunzi unui șir de întrebări, în urma căruia, dintre opțiunile A, B și C ți se spune că: A – stai pe o plută care a luat-o la vale, B – stai pe o plută care stă, C – ar trebui să te sui pe o plută.

Pentru că… nu-i așaaaaa… dincolo de A, B și C nu există nimic. Punct. 😀

Așa m-a informat și instructorul meu de șofat, Pedro,  prima dată când ne-am întâlnit. Și admit că mi-a dat fiori. Nu tocmai plăcuți.

– Așaaa. Te așezi la volan.

– Da.

– Îți potrivești scaunul…

– Da.

– … în așa fel încât dacă îți lungești brațele înainte, încheieturile să îți fie tangente la partea superioară a volanului.

– …

– Ești cam înceată…

– Lo siento…

– Îți mai explic încă o dată?

– ..tangente la partea superioară a volanului. Da! îi zâmbeam eu lui Pedro și zâmbetul meu încerca să se reflecte pe suprafața unei singularități. Din aceea care absoarbe orice formă de energie din jur până la minus infinit lăsând în urma ei renumita expresie facială întâlnită sub denumirea de poker face.

– …aaacum, îmi indica Pedro ridicând o sprânceană, îți potrivești oglinzile. Oglinda centrală NU se folosește –  REPET –  îmi repeta fratele geamăn al androidului Data – NU se folosește într-ale pudratului de nas sau rujatului! Clar?

Mai clar de-atât nu mi se comunicase niciodată. Un val de rușine mă trecuse instantaneu. Faptul minor că în geanta mea e imposibil să încapă rujuri și farduri putea avea legătură cu asta.

Plină ochi de 5 foi mâzgălite de hârtie A4, 3 caiete, 2 post-it-uri consumate, 2,56 șervețele parfumate, 0,5 ascuțitori, 8 creioane ( dap, am o slăbiciune pentru ele), un singur pix negru, 2 învelitori de bomboane și  3 de la guma de mestecat, 1 pereche de ochelari de soare, 3 stick-uri de memorie pe care niciodată nu le găsesc – ceea ce nu înseamnă că ele nu există, 8 șuruburi de 6, 4 plicuri de ceai verde, un portofel cu tarjeta de seguridad social, buletinul românesc și cardul bancar, alături de alte hârtiuțe și chitanțe și învelișuri de bomboane și de gume de mestecat, geanta mea voluminoasă poate foarte bine să concureze cu geanta magică a motanului Felix pentru că poate fi orice vreau eu sa fie, mai puțin una pentru rujuri și farduri.

Nu. În niciun caz, interiorul genții mele nu poate primi titlul de Haosul mileniului, cu toate că o bătaie din aripi a creionului verde din colțul stâng poate genera un uragan în colțul drept, dar nu asta contează. Haosul meu e controlat, catalogat, și călcat la dungă, prin urmare se numește Ordine. Acea ordine pe care doar eu o pot desluși 😉 .

De aceea, după o clipă în care mă gândeam să protestez, am revenit asupra deciziei, lăsându-i mai bine impresia lui Pedro că era așa cum spunea el.

– Acum pune-ți centura, apasă ambreajul, pornește motorul, schimbă într-a-ntâia, semnalizează că ieși din parcare, asigură-te că nu vine nimeni din spate și pornește încet.

– ….?!

Undeva, în spatele retinei mele, 3 neuroni care jucau leapșa se opriră căscând ochii larg.

– Ești cam înceată…

– Lo siento…

Pedro suspina plictisit.

– Vaaaamos mujer que nos alcanza la noche en el aparcamiento, continua el pe același ton constant. Dacă androidul Data ar fi avut sentimente, cu siguranță ar fi fost extrem de invidios pe această replică umană ce se căznea să intre în sfera nemuritoare și rece a ciberneticii.

-…deci semnalizez…

Mi-aș fi dorit să o fi făcut și să-mi fi ieșit din prima.

Pentru că atunci când lucrurile nu ies din prima este pentru că ies pe dos.

Ca un automat precis, bordul începuse un tremurat înfricoșător și, confundând vremea senină de-afară cu o ploaie tropicală, porunci ștergătoarelor de parbriz să șteargă potopul imaginar ce se revărsa din toți norii din Univers, comanda executată întocmai. 

Și cum lucrurile care se întâmplă pe dos nu se întâmplă niciodată discret, mintea bipolară a mașinii luase decizia că ne aflam într-un întuneric orbitor. Așadar farurile, becurile de avarie, becurile de interior și toate ledurile posibile și imposibile se angajaseră într-o feerie care ar fi lăsat mute de uimire și rușinate până în adâncul sufletului de la Cirque du Soleil la ultimul circ al satului, în care dulăul Grivei, un pic mai înalt decât un chihuahua, ar fi jucat rolul dragonului-sirenă, acaparând toate aplauzele publicului.

Aplauze primisem și eu (așa că dulăul-sirenă is overrated). Din partea unor puștani din apropiere care începuseră ceva ce din gesturi mi se părea un hip-hop spontan.

– Vaya fiesta, mujer… își aprinse androidul Data o țigară deschizând geamul și privind la cerul care se colora în asfințit.

Și mie mi-ar fi plăcut să mă holbez la el. Dar nu. Eu trebuia să mă uit după acele panouri enervante care apăreau pe marginea străzii și care, cică, împiedicau mașinile să se ciocnească între ele. Și trebuia să fac pe spărgătoarea de petreceri și să liniștesc luminile din mașina mea.

– …deci semnalizeeez…încercam eu încă o dată, în timp ce neliniștea mea, ( ca să nu-i spun groază, că mi-e rușine) în ciuda aerului condiționat, aburise toate geamurile din imediata mea apropiere, inclusiv pe cele din spate.

– …mă orienteeeez…

Pedro mă ignora cu desăvârșire.

– …și pornesc…

Cei 60km/h în 10 secunde îl prinseră pe profesorul meu de Zen pe picior greșit astfel că înainte să apuce să se folosească de pedalele cu care l-a înzestrat mama natură și colegiul intructorilor de șofat, reușisem să sperii 3 vrăbii, un Stop, un semafor care tocmai se îngălbenise și o intersecție unde lumea năucită, îmi cedase politicoasă, un drept la trecere care nu-mi aparținea. Toate acestea în mai puțin de un minut. În exact această ordine.

Cine spune că există haos înseamnă că nu știe să găsească o ordine în el.

– DESPACIO! își reveni Pedro găsind pedala buclucașă de frână, obligându-mă să derapez  ca în filme lângă parcarea unui supermarket.

– N-am știut că să conduci poate fi așa de distractiv, hăhăiam eu.

Și așa era. Prima oră de șofat o primisem ”în dar” de la tata pe la 10 ani, care țipase isteric ”FRÂNA! FRÂNA!” timp de un kilometru de câmp deșertic, la o viteza de 10km/h fără să-mi dea voie să schimb într-a doua, cu toate că eram deja în clasa a treia. Așa că mi se cuibărise de pe-atunci în minte ideea că șofatul ar fi ceva extrem de plictisitor și doar dacă s-ar  evapora trenurile, autobusele, tramvaiele, motoretele, bicicletele și trotinetele m-aș  urca eu vreodată, în această viață, la volan.

Și dacă nu s-ar fi întâmplat exact așa cum spun, nici acum nu m-aș fi urcat.

– Siiii? Quieres velocidad? mă privea de sub ochelari și freză gelată răutatea antropomorfă și dacă n-aș fi știut mai bine, aș fi jurat că plutea în aer rânjetul unui motan zburător. Pues vamos a salir en la autovia! Je je je!

Autovia – the evil land of Mordor unde limita de viteză e 120km/h, iar eu atinsesem 140.  Asta pentru că, după cum îl informasem pe Pedro, la 80km/h mă ia cu amețeli și trebuie să accelerez la maxim. La insistențele lui am redus viteza la 120.

– Ești cam lentă…

– Lo siento…

Astfel s-a conturat profilul meu psihologic din prima zi de șofat:

Eleva ( subsemnata, adică)  nu ia în serios explicațiile profesorului și de multe ori, citez ”hace lo que le da la gana”. Se pierde în detalii nesemnificative și, culmea, în același timp ignoră toate abaterile grave din regulamentul de conducere. Acestea fiind următoarele: trecere în viteză pe lângă, prin și dincolo de Stop, intrare pe roșu ( la asta am protestat ptr ca era galben când intrasem eu), absența orientării în intersecție și convingerea că strada îi aparține prin urmare lumea să se dea la o parte ( total exagerat, dacă mă întrebi pe mine), iar tendința înspre una velocidad extrema ( altă exagerare tipică din partea oamenilor plicticoși ) nu poate fi pusă la îndoială. Prin urmare eu, Pedro ( aka androidul Data ) recomand 30 de ore de conducere în care voi încerca o reeducare.

Aceasta s-a petrecut așa:

La o lună și jumătate după faptele întâmplate, Pedro râdea cu lacrimi. Apăi asta e ceea ce numesc eu reeducare, dincolo de spiritul A, B și C. Punct.

Anunțuri

El encierro de Sanfermin

Standard

În fiecare dimineață, începând cu ora 8, pe parcursul întregii săptămâni ( 6-14 iulie) se sărbătorește el encierro de Sanfermin.

Orașul: Pamplona, desigur. Adaug și Comunidad foral de Navarra.

El encierro de Sanfermin – sau ”ce fain e să te bulucești pe câteva străzi înguste și să hăituiești și să fii la rându-ți hăituit de o gloată îngrozită de tauri”, mi s-a părut mereu o tradiție crudă și sângeroasă. Pentru că apoi, după ce animalele sunt înghiontite în plaza de torros, are loc marea confruntare finală:

Ființa superioară vs Bestia 

Identitate bestiei, pentru mine, nu a fost niciodată prea clară. Acel animal, înfricoșat și încolțit, căruia nu-i rămâne altă soluție decât să moară în luptă, nu mi se pare că ar putea candida cu succces la obținerea acestui titlu. Ochii săi pun mereu aceeași întrebare: Câte ”bestii” trebuie să moară glorios de absurd pentru a  potoli pofta de sânge a mulțimii?  Mulțime care îl aclamă în urale și OLE-uri pe ”eroul-toreador” când își ridică montera ( basca neagră ) și face reverențe doamnelor. Doamne care leșină de frică la vederea unui gândac, dar care aplaudă cu frenezie când el torero își înfige spada în gâtul ”dihaniei”.

– Eh! Que tu eres extranjera y no entiendes todavia el corazon y el valor espanol! mă critica Jorge – el pulpo ( barmanul chiringuito-ului de pe plajă ), când îndrăznisem să-mi arăt dezaprobarea față de buluceala de la 8 dimineața din Pamplona și corrida ce avea să aibă loc în aceeași dupa masă.

”Originile acestei sărbători”, spunea el,” sunt adânc înrădăcinate în conștiința spaniolă. Au legătură cu mânatul turmei de tauri de către păstorii care coborau în Pamplona. Orașul întreg contribuia printr-o hărmălaie îngrozitoare și  lovituri de bice, pentru ca taurii să ajungă în plaza de torros cât mai rapid și fără să lase prea multe pagube în urma lor.

”Vitejii care mână taurii apar și astăzi”, îmi rânjea Jorge, care atunci când nu are decât o clientă iubitoare de cafea la 7:30 dimineața, poate fi un povestitor fermecător. Unii conduc taurii în fiecare an de generații întregi, îmbrăcați în alb cu eșarfe roșii, continuând tradiția bunicilor lor. ” Es una prueba de valentia y esta prohibido lastimar (?!?) a los toros. Se trata de correr delante o detras de ellos y rezar a San Fermin que no te pase nada 😀 ”

Alții, după cum observam eu pe ecranul barului,  sunt turiși beți și inconștienți ( se poate și altfel? 😀 ) care, de cele mai multe ori, se aleg – în cel mai fericit caz – cu craniul spart, coastele rupte și o amintire despre cât au fost de eroi pe o străduță șerpuită de vreo 800m și cum și-au petrecut vacanța într-un pat de spital.

Și mi-am amintit de domnul Hemingway, că tot îi vom sărbători ziua de naștere pe 21 iulie.

Prima dată când citisem despre această fiesta spaniolă, promovată în toată lumea printre rândurile sale, am pus cartea jos.  De fapt am trântit-o sonor – când sunt indignată, am tendința să fac asta 😀 – și am zis: du-că-se.

Nu pentru mult timp 🙂 .

The sun also rises are și astăzi un spațiu vast, rezervat în lumea din mine și, vorba fie între noi, trebuie să fii de piatră ca să îi reziști lui Hemingway. Pentru că scrie așa cum îmi place mie să citesc: fluid, rapid și mai ales fidel teoriei iceberg-ului, în care certitudinea ca există o poveste nespusă în spatele poveștii  îți trezește curiozitatea și te flatează ca cititor, autorul având suficientă încredere în finețea ta de observator pentru a nu insista asupra lucrurilor evidente.

Când am ajuns, însă, la descrierea tânărului torero, Romero – văzut prin ochii personajului narator, Jake – erou de război, parte din generația pierdută, care trecuse prin ororile primului război mondial –  am trântit cartea pe noptieră, hotărâtă să o las pedepsită acolo vreo săptămână. N-am rezistat nici 2 ore :D.

Asta pentru că Hemingway e un pictor de peisaje. Îți aruncă în ochi pete de culoare pentru ca tu să le interpretezi așa cum îți este pe plac. Și întotdeauna culorile vin însoțite de arome. De la aroma unei alei pariziene, la un whisky, o bere, un fruct, un obraz, un capote de torero  (capa toreadorului) și un roșu sângeriu împrăștiat peste un galben nisipos.  Citindu-i cărțile, îl simți până in vârful degetelor. Te îmbeți până în vârful degetelor.

Văzută prin ochii lui, corrida își pierde rolul de circ al groazei. E un loc unde se trăiește în Prezent. Iar faptul că există o Viață, care se petrece în acest moment – posibil ultimul, îi amplifică valoarea.

http://cis.njmu.edu.cn/uploads/soft/200905/1_06120017.pdf

Ascultând la explicațiile calme ale lui Jorge, priveam ecranul burdușit de multimea care se pregătea să ia Start-ul, în acest obicei pe care știu că n-am să îl aprob niciodată.

– Esta gente vive en el prezente! îl auzeam pe Jorge ca printr-un vis

Și mă copleșeau îndoielile. Acelea care se agață câteodată cu toată forța și nu ne dau drumul decât după ce le recunoaștem:

– Prezentul. Trăim noi vreodată în el? 

La asta, Jorge nu mi-a mai răspuns nimic.

Pentru că unii și-l petrec într-un chiringuito de pe plajă sau la o masă de birou, alții se pierd în ochii unui cuiva special. Unii își iau lumea-n cap și pleacă unde văd cu ochii, alții preferă să-l afle alergând după tauri pe străzi…

Suntem programați să ne conformăm?

Standard

Mi-a căzut în mail, cu ceva ani în urmă un filmuleț realizat prin anii 60 de către un tip deștept, Solomon Asch, care voia să demonstreze cât de irațional este comportamentul maselor și cum ajungem să ne lăsăm târâți în acțiuni, pe care , în mod individual, nu le-am realiza niciodată.

Experimentul era simplu:

Se făcea că era o zi obișnuită în care oamenii intrau într-o clădire  și foloseau un lift pentru a ajunge la etajul departamentului în care lucrau. La fel ca în orice experiment social, erau prezenți cei infiltrati, ocupați cu provocarea punctelor de inflexiune – declanșarea evenimentelor,  și cei supuși experimentului. Cei din urmă nici nu-l văzuseră venind. Pentru că tocmai despre asta era vorba: miza era să nu îl vadă.

În lift, infiltrații, în număr de 2-3, se așezau în poziție de drepți, orientați  într-o anumită direcție. Păcălitul, care ajungea printre ei, nu se putea abține să nu se orienteze după grup. Putea grupul să se rotească după cum ar fi avut chef, să se uite pe tavan sau să tușească, pentru că Păcălitul, prea stânjenit ca să joace rolul oii negre, se conforma de fiecare dată, imitând mișcările celorlalți ca la carte.

Și mă întrebam atunci la fel ca și acum: E posibil ca puterea turmei să nu poată fi negată? Suntem așa de ușor de prostit? Ne auto-anihilăm voința pentru că e mai comod să mergem pe același trotuar, în același sens cu toți ceilalți?  Tragi-comicul este că ne dăm seama, de cele mai multe ori, că ceva nu e în regulă. Ceva ne deranjează. Ceva nu se simte bine în noi. Îi observăm bine pe cei de lângă noi. Întotdeauna îi observăm mai bine pe cei de lângă noi. Așa de bine, încât ajungem să vedem lumea prin ochii lor. Și uităm să ne privim în oglindă și să ne întrebăm: Ce dracului facem? Și de ce?

Departe de mine gândul să demonizez Turma. Să-mi fie rușine că fac parte din ea este ca și cum mi-ar fi rușine că sunt om. Ea are legătură cu vocea noastră interioară care ne spune că uniți suntem mai puternici în fața unui pericol extern. Este o voce așa de veche și de adânc înrădăcinată în noi, încât nu ne dăm seama de existența ei. Pericolul, însă, apare atunci când cineva își dă. În clipa aceea, toți cei din jur suntem vulnerabili.

Mă gândeam la asta, așa, într-o doară, când am auzit că în capitală, iar s-au luat la bătaie alde PRO cu alde CONTRA. Și sunt sigură că majoritatea, privindu-se într-o oglindă, ar exclama: Ce dracului facem? Și de ce?

Democrația bunicilor mei

Standard

La 6 ani, tot ce pricepeam eu din revoluția pe care o vedeam la TV, era că poți fi executat dacă apari două ore în fiecare zi la TV și plictisești pe toată lumea.

Așa că odată înlăturat actorul cel prost, toată lumea urma să-și vadă liniștită de treburi. Nu?

Bunica mă privea de pe-atunci cu uimire, fascinată de obiceiul pe care îl aveam – de-a pune un punct nerăbdător chestiunilor în jurul cărora mi se părea că se bate apa-n piuă. De ce vorbea lumea așa de mult pe aceeași temă fără să rezolve nimic, mi se părea de neînțeles. Continuă să mi se pară la fel și în prezent.

Când bunica, exasperată de lipsa mea de profunzime într-ale politicii, îmi explicase în vara următoare că un sistem nu se schimbă odată cu înlăturarea unui singur om și că ceilalți oameni ieșeau în stradă pentru că așa simțeau și ei, mi-am dat seama că lumea e mai complicată decât o văzusem până atunci. Imediat, în locul actorului care monopolizase spațiul TV, câte două ore în fiecare zi, îndrugând verzi-și-uscate, apăruseră, ca ciupercile, mai mulți:  la fel de plictisitori – îndrugând același verzi, la fel de uscate.

”Șmecheria este”, îmi indica bunica, ”să-ți dai seama care minte”.

În 97 înțelesesem că majoritatea mințea. Faimoasa convenție de oameni care promiteau că vor mai sădi și un copac, în locul aparițiilor TV și vor îndruga altfel de verzi și uscate decât cele de până atunci, se destrămase nu după mult timp. ”A murit copilul cu prea multe moașe”, se întrista bunicul.

În 2000, la următoarele alegeri, mătușa mea intrase plângând în cabina de vot, alegând, în al doilea tur, răul cel mai mic. Asta pentru că alternativa ar fi fost, după cum spunea ea, o FATALITATE. Însă ”răul cel mare”, de care fugea toată lumea scuipând în sân și făcându-și cruce,  nu era decât o păpușă de paie, machiată înfiorător pentru a face să tresară inimi sensibile. Cine mințea atunci? Toată lumea.

În 2004 am votat pentru prima dată ^_^.  Așa cum am crezut de cuviință. Pentru că mi-ar fi crăpat obrazul de rușine să critic un sistem din mijlocul canapelei de acasă și să îi las pe alții să decidă în locul meu. Unii spuneau că oricum nu contează ce vom vota pentru că va ieși cine trebuie. Și după emoții ca la un meci de fotbal din categoria ”Să_câștige_ai_nostri_și_mai_ducă-se_naibii_ai_lor”, ne-am amintit că aveam în ziua următoare un examen parțial și că nici un reprezentant al clasei politice nu ar fi ajuns vreodată în sală pentru a se prezenta în locul nostru.

Cine mințea atunci? Noi. Pe noi. Pentru că oricât de imaculat ar fi fost Parlamentul, nu ar fi venit în vecii veciilor nimeni să ne măture prispa casei, să ne strângă șosetele de sub paturi și să ne facă ordine sau dezordine în vieți. Constituțional, nu pot interveni :D.

Și de ce ar face-o? Chiar aceasta este partea frumoasă din lumea adulților. Posibilitatea de-a fi orice ne dorim să fim, nu e o poveste pentru liniștit copiii în nopțile furtunoase. Să ne imaginăm o lume în care nu e nevoie să stea nimeni în umbra noastră și să ne spună ora la care să ne trezim în fiecare zi, mâncărica pe care trebuie să o îndesăm în ghiozdane, hainele pe care să le purtăm, gândurile pe care să le gândim. O lume în care le-am putea face foarte bine oricând și oricum am avea chef.

Dar e prea înfricoșător, gândim de multe ori. Așa că ne adâncim din nou în ceea ce numim real și rândul lumii și așteptăm. Pentru că întotdeauna există o variabilă X, cu un fund după care cineva stă și așteaptă. Și ce știm să facem cel mai bine cu liberul arbitru, dacă tot îl avem? Absolut nimic.

De-aceea, șmecheria este să afli care minte. Chiar dacă se va dovedi că e vorba despre tine.

Democrația – mai mult decât un drept – e o răspundere comună ce trebuie îngrijită în fiecare zi. Începând cu votul acela prăpădit pe care mulți îl ignorăm din silă, comoditate și lipsă de interes și terminând cu refuzul de-a da și a primi șpagă.

E dreptul de-a te plânge, dar e și obligația de-a acționa. E ca o Dulcinee capricioasă pentru care trebuie să mergi până la capăt de lume ca să o meriți: asta așteaptă ea, de fapt, de la tine. Și chiar dacă, poate, într-un final, crezi că e un miraj, TU exiști aici, acum, ca protector și reprezentant al ei. Prin TINE, ea devine reală.

Asta e ce pricep azi, la mai bine de 20 de ani de la revoluția aceea ciudată în care un actor prost, care monopolizase TV-ul câte două ore în fiecare zi,  fusese executat. De-atunci, alți actori continuă să-și vadă liniștiți de treabă. Nu?

De ce saltă vrăbiuțele

Standard

Există o perioadă în care lucrurile se derulează rapid. Prea rapid ca să le trecem prin filtrul rațiunii. Acea rațiune care vrea neapărat să găsească cel puțin o soluție pentru toate întrebările universale. E perioada în care nu se merge, se aleargă. Nu se stă cuminte la masă , ci se pendulează picioarele. Nu se descriu întâmplările în fraze clare de gramatică perfectă, ci se flutură brațele în speranța că interlocutorul va pricepe totuși ceva.

Era o vreme în care cea mai complicată întrebare era:

”Împărate, împărate, câți pași îmi dai?”

”3 de furnică”, tuna împăratul.

Și nimeni nu punea la îndoială răspunsul. Pentru că era vremea în care viața nu era o soluție care trebuia găsită, ci o realitate care trebuia experimentată.

Cam așa gândea și Bogdănel, vecinul meu de la etajul 3 al blocului 9. Cu ardoare. Asta pentru că ar fi putut petrece ore în șir în curtea grădiniței și tot nu s-ar fi săturat de-atâta joacă.

Atunci când Aurel, vecinul de la etajul 1, trecea prin apropiere în haine scrobite, strălucind a curățenie, de mână cu maică-sa, Bogdănel îl chema la joacă mereu.  Tanti Aurica privea cu sprâncenele arcuite și buzele strânse la ghemotocul prăfuit din centrul curții care se chinuia să urnească munți de nisip cu o lopată albastră din plastic.

– Construiesc drumuri, o informa el umflându-și pieptul, ca tata!

Avea mereu o bretea căzută peste un umăr și pantalonii suflecați la maxim: ca să nu îl certe mama că iar le tocise genunchii.

– Hai mamă, îl smucea de mână maică-sa pe Aurel, că e mizerie și te îmbolnăvești. Și picioarele lui Aurel se urneau cu greu în direcția ei.

Pentru că Bogdănel greșise unul din drumuri. Cel care schimba sensul.

– E greșit drumul! îi striga Aurel.

– Hai și-mi arată! îi răspundea Bogdănel

– Nu vorbi cu străinii, îl smucea tanti Aurica din nou.

Copilul ei nu se va juca în vecii veciilor cu un mucos obraznic, plin de praf și de bacterii, consumator de kilometri de batiste. De unde venea acea misterioasă abundență de lichide, nu-și putea explica. Era, din punct de vedere fizic, aproape imposibil să provină dintr-un metru de trup firav, plin de coaste.

Sacul de coaste, cum îl poreclise bunicul, tocmai își instruia ”echipa” de pe ”șantier”:

– Iar dormi Gheorghe? îl certa el pe angajatul cel umflat, care rămăsese împietrit de umire în mijlocul unui drum.

– Să nu mă răstesc la tine de două ori! îl amenința el, ridicându-l între două degete pe Gheorghe, de a cărui constituție pietroasă, șantierul avea urgentă nevoie în altă parte.

– Ce stai ca o piatră? Nu ți-e rușine?

Și lui Gheorghe îi era. Dacă n-ar fi fost o piatră albicioasă și rotunjită, strămutată din albia Timișului, ar fi oftat din toată inima și ar fi plecat rușinat privirea.

Când, după două ore de caligrafie, Aurel reușea o evadare de-acasă, pentru a corecta ”șoseaua” greșită,  găsea curtea grădiniței împânzită de autostrăzi. Cu palma așezată perpendicular în nisip, buldozerul Bogdănel se urnea implacabil, cu un zgomot infernal răsuflat  printre buze. Zgomot care se amplifica odată cu dificultatea întâlnită.

– Dacă vrei să treci, trebuie să plătești granița, se ridica puștiul învăluit de o aură amenințătoare de praf, determinându-l pe Aurel să facă doi pași înapoi.

– Mi-a dat mama 25 de lei, se scotocea el în buzunarul de la cămașă.

Bogdănel pufni disprețuitor:

– E mai scump! Găinuța pe băț, sau valea de-aici!

Toată lumea știa că o găinuță din zahăr ars, așteptată la coada care se forma în fața tarabei lui nenea Costel, nu avea preț: ce era o monedă de 3 lei în schimbul Raiului?

Aurel oftă privind cu tristețe la premiul obținut după secole de scris ”Ana are mere”. Dar asta nu mai conta. Birul trebuia plătit de fiecare dată. Zâmbi întinzând comoara de culoarea chihlimbarului. Acadeaua urma să se transforme în primul obiect de schimb din noua economie ce lua ființă în fața blocului 9 din cartierul lugojan.

– Stai să merg să mă spăl pe mâini! striga Bogdănel oprind schimbul la jumătatea lui, spre mirarea lui Aurel.

– Mămica nu-mi dă voie să mănânc cu mâinile murdare, se explica el.

Apoi către echipa lui Gheorghe:

– Pauză de masă, băieți!

Când tanti Aurica ieși, în acea dupămasă,  în fața blocului, un zâmbet lipicios o întâmpină în pragul ușii.

”Ia te uită” , se miră ea.  Puștiul avea pistrui pe nas, odată înlăturat stratul de praf.

– L-ai văzut pe Aurel? îl întrebă, observând cum șirul de pistrui forma un arc perfect.

– Face drumul de întoarcere , o informă cu voce  subțire Bogdănel, molfăind ceea ce fusese cândva o găinuță din zahăr ars, modelată în jurul unui bețigaș de plastic verde.

O cămașă albastră și limpede ca un cer de vară, atârna impecabil de o terminație a gardului, iar Aurel, cu pantalonii suflecați la maxim –  ca să nu-l certe mama că le tocește genunchii – împingea buldozerul ajutat de Gheorghe.

– Lasă că sunt copii și se joacă, o consola bunica pe tanti Aurica, uite, ce frumos și-a agățat cămașa de gard. E un băiat cuminte. De nota zece. Argumenta ea, transformată mereu în avocatul apărării.

Un vânt sturlubatic avea însă alte planuri, iar cămașa ateriză în singura baltă din cartier: cea creată de Bogdănel în jurul fântânii.

Pentru că lumea era plină de forme atunci. Din acelea care se încăpățânau să se schimbe mereu. Să evadeze în salturi de vrăbiuțe, din haine imaculate în altele cu genunchii înverziți. Să privească, dincolo de zâmbete lipicioase, fețele scrobite și să exclame subțire și pistruiat:

– Are viitor dom´le, că doar e ucenicul meu!