De ce saltă vrăbiuțele

Standard

Există o perioadă în care lucrurile se derulează rapid. Prea rapid ca să le trecem prin filtrul rațiunii. Acea rațiune care vrea neapărat să găsească cel puțin o soluție pentru toate întrebările universale. E perioada în care nu se merge, se aleargă. Nu se stă cuminte la masă , ci se pendulează picioarele. Nu se descriu întâmplările în fraze clare de gramatică perfectă, ci se flutură brațele în speranța că interlocutorul va pricepe totuși ceva.

Era o vreme în care cea mai complicată întrebare era:

”Împărate, împărate, câți pași îmi dai?”

”3 de furnică”, tuna împăratul.

Și nimeni nu punea la îndoială răspunsul. Pentru că era vremea în care viața nu era o soluție care trebuia găsită, ci o realitate care trebuia experimentată.

Cam așa gândea și Bogdănel, vecinul meu de la etajul 3 al blocului 9. Cu ardoare. Asta pentru că ar fi putut petrece ore în șir în curtea grădiniței și tot nu s-ar fi săturat de-atâta joacă.

Atunci când Aurel, vecinul de la etajul 1, trecea prin apropiere în haine scrobite, strălucind a curățenie, de mână cu maică-sa, Bogdănel îl chema la joacă mereu.  Tanti Aurica privea cu sprâncenele arcuite și buzele strânse la ghemotocul prăfuit din centrul curții care se chinuia să urnească munți de nisip cu o lopată albastră din plastic.

– Construiesc drumuri, o informa el umflându-și pieptul, ca tata!

Avea mereu o bretea căzută peste un umăr și pantalonii suflecați la maxim: ca să nu îl certe mama că iar le tocise genunchii.

– Hai mamă, îl smucea de mână maică-sa pe Aurel, că e mizerie și te îmbolnăvești. Și picioarele lui Aurel se urneau cu greu în direcția ei.

Pentru că Bogdănel greșise unul din drumuri. Cel care schimba sensul.

– E greșit drumul! îi striga Aurel.

– Hai și-mi arată! îi răspundea Bogdănel

– Nu vorbi cu străinii, îl smucea tanti Aurica din nou.

Copilul ei nu se va juca în vecii veciilor cu un mucos obraznic, plin de praf și de bacterii, consumator de kilometri de batiste. De unde venea acea misterioasă abundență de lichide, nu-și putea explica. Era, din punct de vedere fizic, aproape imposibil să provină dintr-un metru de trup firav, plin de coaste.

Sacul de coaste, cum îl poreclise bunicul, tocmai își instruia ”echipa” de pe ”șantier”:

– Iar dormi Gheorghe? îl certa el pe angajatul cel umflat, care rămăsese împietrit de umire în mijlocul unui drum.

– Să nu mă răstesc la tine de două ori! îl amenința el, ridicându-l între două degete pe Gheorghe, de a cărui constituție pietroasă, șantierul avea urgentă nevoie în altă parte.

– Ce stai ca o piatră? Nu ți-e rușine?

Și lui Gheorghe îi era. Dacă n-ar fi fost o piatră albicioasă și rotunjită, strămutată din albia Timișului, ar fi oftat din toată inima și ar fi plecat rușinat privirea.

Când, după două ore de caligrafie, Aurel reușea o evadare de-acasă, pentru a corecta ”șoseaua” greșită,  găsea curtea grădiniței împânzită de autostrăzi. Cu palma așezată perpendicular în nisip, buldozerul Bogdănel se urnea implacabil, cu un zgomot infernal răsuflat  printre buze. Zgomot care se amplifica odată cu dificultatea întâlnită.

– Dacă vrei să treci, trebuie să plătești granița, se ridica puștiul învăluit de o aură amenințătoare de praf, determinându-l pe Aurel să facă doi pași înapoi.

– Mi-a dat mama 25 de lei, se scotocea el în buzunarul de la cămașă.

Bogdănel pufni disprețuitor:

– E mai scump! Găinuța pe băț, sau valea de-aici!

Toată lumea știa că o găinuță din zahăr ars, așteptată la coada care se forma în fața tarabei lui nenea Costel, nu avea preț: ce era o monedă de 3 lei în schimbul Raiului?

Aurel oftă privind cu tristețe la premiul obținut după secole de scris ”Ana are mere”. Dar asta nu mai conta. Birul trebuia plătit de fiecare dată. Zâmbi întinzând comoara de culoarea chihlimbarului. Acadeaua urma să se transforme în primul obiect de schimb din noua economie ce lua ființă în fața blocului 9 din cartierul lugojan.

– Stai să merg să mă spăl pe mâini! striga Bogdănel oprind schimbul la jumătatea lui, spre mirarea lui Aurel.

– Mămica nu-mi dă voie să mănânc cu mâinile murdare, se explica el.

Apoi către echipa lui Gheorghe:

– Pauză de masă, băieți!

Când tanti Aurica ieși, în acea dupămasă,  în fața blocului, un zâmbet lipicios o întâmpină în pragul ușii.

”Ia te uită” , se miră ea.  Puștiul avea pistrui pe nas, odată înlăturat stratul de praf.

– L-ai văzut pe Aurel? îl întrebă, observând cum șirul de pistrui forma un arc perfect.

– Face drumul de întoarcere , o informă cu voce  subțire Bogdănel, molfăind ceea ce fusese cândva o găinuță din zahăr ars, modelată în jurul unui bețigaș de plastic verde.

O cămașă albastră și limpede ca un cer de vară, atârna impecabil de o terminație a gardului, iar Aurel, cu pantalonii suflecați la maxim –  ca să nu-l certe mama că le tocește genunchii – împingea buldozerul ajutat de Gheorghe.

– Lasă că sunt copii și se joacă, o consola bunica pe tanti Aurica, uite, ce frumos și-a agățat cămașa de gard. E un băiat cuminte. De nota zece. Argumenta ea, transformată mereu în avocatul apărării.

Un vânt sturlubatic avea însă alte planuri, iar cămașa ateriză în singura baltă din cartier: cea creată de Bogdănel în jurul fântânii.

Pentru că lumea era plină de forme atunci. Din acelea care se încăpățânau să se schimbe mereu. Să evadeze în salturi de vrăbiuțe, din haine imaculate în altele cu genunchii înverziți. Să privească, dincolo de zâmbete lipicioase, fețele scrobite și să exclame subțire și pistruiat:

– Are viitor dom´le, că doar e ucenicul meu!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s