El encierro de Sanfermin

Standard

În fiecare dimineață, începând cu ora 8, pe parcursul întregii săptămâni ( 6-14 iulie) se sărbătorește el encierro de Sanfermin.

Orașul: Pamplona, desigur. Adaug și Comunidad foral de Navarra.

El encierro de Sanfermin – sau ”ce fain e să te bulucești pe câteva străzi înguste și să hăituiești și să fii la rându-ți hăituit de o gloată îngrozită de tauri”, mi s-a părut mereu o tradiție crudă și sângeroasă. Pentru că apoi, după ce animalele sunt înghiontite în plaza de torros, are loc marea confruntare finală:

Ființa superioară vs Bestia 

Identitate bestiei, pentru mine, nu a fost niciodată prea clară. Acel animal, înfricoșat și încolțit, căruia nu-i rămâne altă soluție decât să moară în luptă, nu mi se pare că ar putea candida cu succces la obținerea acestui titlu. Ochii săi pun mereu aceeași întrebare: Câte ”bestii” trebuie să moară glorios de absurd pentru a  potoli pofta de sânge a mulțimii?  Mulțime care îl aclamă în urale și OLE-uri pe ”eroul-toreador” când își ridică montera ( basca neagră ) și face reverențe doamnelor. Doamne care leșină de frică la vederea unui gândac, dar care aplaudă cu frenezie când el torero își înfige spada în gâtul ”dihaniei”.

– Eh! Que tu eres extranjera y no entiendes todavia el corazon y el valor espanol! mă critica Jorge – el pulpo ( barmanul chiringuito-ului de pe plajă ), când îndrăznisem să-mi arăt dezaprobarea față de buluceala de la 8 dimineața din Pamplona și corrida ce avea să aibă loc în aceeași dupa masă.

”Originile acestei sărbători”, spunea el,” sunt adânc înrădăcinate în conștiința spaniolă. Au legătură cu mânatul turmei de tauri de către păstorii care coborau în Pamplona. Orașul întreg contribuia printr-o hărmălaie îngrozitoare și  lovituri de bice, pentru ca taurii să ajungă în plaza de torros cât mai rapid și fără să lase prea multe pagube în urma lor.

”Vitejii care mână taurii apar și astăzi”, îmi rânjea Jorge, care atunci când nu are decât o clientă iubitoare de cafea la 7:30 dimineața, poate fi un povestitor fermecător. Unii conduc taurii în fiecare an de generații întregi, îmbrăcați în alb cu eșarfe roșii, continuând tradiția bunicilor lor. ” Es una prueba de valentia y esta prohibido lastimar (?!?) a los toros. Se trata de correr delante o detras de ellos y rezar a San Fermin que no te pase nada 😀 ”

Alții, după cum observam eu pe ecranul barului,  sunt turiși beți și inconștienți ( se poate și altfel? 😀 ) care, de cele mai multe ori, se aleg – în cel mai fericit caz – cu craniul spart, coastele rupte și o amintire despre cât au fost de eroi pe o străduță șerpuită de vreo 800m și cum și-au petrecut vacanța într-un pat de spital.

Și mi-am amintit de domnul Hemingway, că tot îi vom sărbători ziua de naștere pe 21 iulie.

Prima dată când citisem despre această fiesta spaniolă, promovată în toată lumea printre rândurile sale, am pus cartea jos.  De fapt am trântit-o sonor – când sunt indignată, am tendința să fac asta 😀 – și am zis: du-că-se.

Nu pentru mult timp 🙂 .

The sun also rises are și astăzi un spațiu vast, rezervat în lumea din mine și, vorba fie între noi, trebuie să fii de piatră ca să îi reziști lui Hemingway. Pentru că scrie așa cum îmi place mie să citesc: fluid, rapid și mai ales fidel teoriei iceberg-ului, în care certitudinea ca există o poveste nespusă în spatele poveștii  îți trezește curiozitatea și te flatează ca cititor, autorul având suficientă încredere în finețea ta de observator pentru a nu insista asupra lucrurilor evidente.

Când am ajuns, însă, la descrierea tânărului torero, Romero – văzut prin ochii personajului narator, Jake – erou de război, parte din generația pierdută, care trecuse prin ororile primului război mondial –  am trântit cartea pe noptieră, hotărâtă să o las pedepsită acolo vreo săptămână. N-am rezistat nici 2 ore :D.

Asta pentru că Hemingway e un pictor de peisaje. Îți aruncă în ochi pete de culoare pentru ca tu să le interpretezi așa cum îți este pe plac. Și întotdeauna culorile vin însoțite de arome. De la aroma unei alei pariziene, la un whisky, o bere, un fruct, un obraz, un capote de torero  (capa toreadorului) și un roșu sângeriu împrăștiat peste un galben nisipos.  Citindu-i cărțile, îl simți până in vârful degetelor. Te îmbeți până în vârful degetelor.

Văzută prin ochii lui, corrida își pierde rolul de circ al groazei. E un loc unde se trăiește în Prezent. Iar faptul că există o Viață, care se petrece în acest moment – posibil ultimul, îi amplifică valoarea.

http://cis.njmu.edu.cn/uploads/soft/200905/1_06120017.pdf

Ascultând la explicațiile calme ale lui Jorge, priveam ecranul burdușit de multimea care se pregătea să ia Start-ul, în acest obicei pe care știu că n-am să îl aprob niciodată.

– Esta gente vive en el prezente! îl auzeam pe Jorge ca printr-un vis

Și mă copleșeau îndoielile. Acelea care se agață câteodată cu toată forța și nu ne dau drumul decât după ce le recunoaștem:

– Prezentul. Trăim noi vreodată în el? 

La asta, Jorge nu mi-a mai răspuns nimic.

Pentru că unii și-l petrec într-un chiringuito de pe plajă sau la o masă de birou, alții se pierd în ochii unui cuiva special. Unii își iau lumea-n cap și pleacă unde văd cu ochii, alții preferă să-l afle alergând după tauri pe străzi…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s