Arhivele lunare: August 2012

De șters guma

Standard

– Cum se numește când te obsedează să știi dacă EL te înșeală sau nu? mă întreba prietena A prin clasa a șaptea.

– Trebuie să fie ascuțirea simțurilor sau activarea celui de-al șaselea, continua ea, împiedicându-mă să-i răspund.

Și urma:

– Adică l-am văzut cu ochii mei – CU OCHII MEI – când i-a ținut poarta și au ieșit ÎMPREUNĂ din curtea școlii!

– De ce nu-mi spui nimic?! De ce taci?

Nu știam nici eu de ce:

– Ăăămm…

– Nu-ți pasă de suferiiința mea! Nici ție!! Nimănuuui! Sunt așa de singurăă și nefericităă! sălta ea scările plângerii din octavă-n-octavă.

Nici nu știu cum de s-a întâmplat, pentru că, după atâția ani, contrastele s-au diluat în uitare, dar ceea ce mi-a rămas gravat în minte este că Soarele se topea în ultimele culori, dincolo de câmpia lugojană, când am cârpit prima și ultima palmă cuiva.

După șocul inițial, Universul lentilelor de 1,5 rămăsese aburit și uimit, dar, speram eu, oleacă mai trezit la realitate. Pentru că prietena A – clară și lucidă în majoritatea momentelor –  părea încătușată într-un zbor continuu de parapantă, de când aterizase – nou, în clasa a șaptea B –  colegul R, dimpreună cu perechea lui de ochi azurii și accentul sudist.

– Gelozie…cred că se numește, le-am răspuns pe un ton neașteptat de calm ochelarilor din fața mea, aflați în continuare în stare aburită.

– Offf! continua ea pe un ton mai puțin miorlăit, TU NU MĂ ÎNȚELEGI! Tu nu știiii ce siiimt! Cât sufăăăr!

– Facts, miss Watson, încercam niște argumente, îngrozită de cămașa ce începea să oscileze lacrimi în fața mea.

În plus, întotdeauna am crezut ( și continui să cred) că dacă aș fi avut o pipă la vremea respectivă, aș fi convins mai mult.

– Păi a ieșit de la școală cu EA.

– Așa…și? o îndemnam eu să continue.

– Atââât! mă certa ea exasperată.

– Hmm…încercam eu să mă încrunt asupra imaginii, ca Sherlock. Și EA nu locuiește pe aceeași stradă cu EL?

Dacă exista vreun raționament în ce încercam să transmit, amica A nu-l recepționa.

– Ba daaa, se căznea ea să-și alunge cu un braț imaginea înfiorătoare,…dar…mergeau înceet..ca și cum s-ar fi plimbat.

–  Ei vezi? pocneam din degete. Asta nu dovedește nimic. EL s-ar fi plimbat cu oricine de pe strada lui. E nou, săracul, și mai are și accentul acela ciudat.

– E un accent miriifiic! Tocmai asta este! EA va profita și îl va îndepărtaaa de miiineee, începea ea să se mirolăie pentru a unșpea oară în acea zi plictisitoare de primăvară.

Trebuia să-i pun stop. Trebuia să scot artileria grea:

– Prostii! Nu știu de ce îți faci atâtea griji! Tu ești de mii de ori mai fermecătoare decât Doamna Râmă. ( Doamna Râmă fiind porecla uzurpatoarei de plimbări ).

Un zâmbet firav îmi răsărise înainte. Cel mai mult îmi plăcea să desenez fețe zâmbitoare pe lentile aburite.

– Seriooos?! mă privea cu încântare prietena A.

– Binențeles! Oricine are mai mult farmec decât Doamna Râmă.

– Oh..

– Și în plus, tu vezi de 4 ori mai bine! continuam eu avalanșa de complimente în fața căreia nu-mi putea rezista nimeni :D.

– Asta așa e! se înveseli ea.

Eram pe val.

– You´re a freakin´superhero!

– Chiar sunt, așa-i? se înălțau ramele ochelarilor odată cu pomeții obrajilor.

– Când ți-a cerut prietenia?

Prietena A mă privi o clipă cu o sprânceană ridicată de parcă aș fi fost o ciudățenie scăpată de la circ. Binențeles că nu pricepeam de ce.

– Cât ești de naivă! râdea ea de mine.

– ?

Și continuând pe un ton mai reținut:

– Dacă n-ai fi toată ziua obsedată de Star Trek…

Eh, că nu era baș toată ziua. 😛

– Na na naaaa! începeam eu melodia ce îmi însenina toate duminicile și pentru care aș fi făcut moarte de om.

– Mda…plescăia superior din buze, amica A.

– Space…the final frontier, ridicam eu brațul în zare ca la început de odă.

– Exact despre asta vorbesc…își arunca ea brațele în aer degeaba.

– These are the voyages…

– …de ce nu poți să observi că…

– ..of the starship Enterprise!

– …doar fraierii mai cer azi prietenia!

La asta m-am oprit. Fraierii?

– Da. Fraierii!

Un nor negru începuse o ploaie într-un colț obscur al planetei. Cât timp trecuse peste mine de nu se mai cereau prietenii? Era cel mai  îngrozitor lucru care se putea întâmpla. Și începeam să mă simt la fel. Adică ce se întâmplase cu rasa umană? Când fusese înlocuită cu cea de pe Betazed de comunicau acum cu toții prin telepatie?

– Și nu începe din nou cu lumea de pe Betazed! mă implora ea.

– Dar cum știi? Cum știi dacă cineva te place?

Niciodată în viața mea nu mă simțisem mai confuză ca atunci.

– Păi e mult mai simplu ca ÎNAINTE, îmi zâmbea ea.

Lucrurile erau simple și ÎNAINTE. Cineva își asuma responsabilitatea marii întrebări, iar altcineva răspundea. Direct și fără complicații. Ce putea să fie mai simplu decât atât?

Ca să fie pace în Univers, misterul trebuia rezolvat.

– Deci? încercam eu să reformulez ”ridicola” întrebare de dinainte, cum si-a comunicat R intențiile față tine?

Fluturași aurii zburau din obrajii prietenei A de fiecare dată când aminteam de R.

Apoi smulgându-mi brațele din umeri de atâta scuturat:

– Mi-a cerut, ieri, să-i împrumut guma de șters! Nu-i așa că e romaantiic??!

Ori începeam să semăn cu androidul Data, ori ERAM androidul Data, pentru că sensul romantismului din frazele de mai sus, îmi scăpa complet.

– Guma… de șters…?

Eu le împrumutam tuturor guma mea de șters. N-avea CUM să fie vorba despre ASTA.

– Vine R! Vine R! mă anunța, roșie până în vârful urechilor, cireașa cu ochelari.

Apoi îmbrâncindu-mă:

– Pleacă de-aici! Repede!

Și în timp ce mă împiedicam printre picioarele mele umane, cerul dacă s-ar fi deschis și o mână dumnezeiască de-ar fi ieșit de-acolo, tot n-aș fi avut o revelație mai mare ca aceea legată de industria gumelor de șters.

– Aaa , îmi șopti ea rapid înapoi, și nu mai împrumuta guma de șters că îți merge vestea în toată școala.

Îmblânzirea scorpiei

Standard

I´ve created a monster.

– Păi că n-am știut. Hă, hă! mă explic eu, bâlbâindu-mă de fiecare dată când primesc un ”Wow! Câta roșia!” sau de fapt ”Wow! Câta planta!”de la cineva care-mi intră în balcon . Că de roșii, încă, e prea devreme să vorbesc. Ele fiind blocate undeva pe linia care uneste dimensiunea lor de a noastră.

Povestea ei este următoarea: S-a născut într-o frumoasă zi de aprilie împreună cu o rupere de nori de mai mare dragul. Și de-atunci crește nestăvilită în ghiveciul de la mine din balcon.

Evoluând de la:

până la:

Astăzi, plină ochi de frunze – de parcă s-ar fi luat la întrecere cu vrejul de fasole din povestea lui Jack – pătlăgeaua mea cea roșie, care poate fi zărită și de pe Lună, trece prin crunta etapă a adolescenței care nu iartă pe nimeni: cea a mugurilor timizi.

– De copilit ai auzit? mă întreba, din baston, bunica fără să își poate îndrepta spatele complet ca să poată cuprinde cu privirea ”situația” în ansamblul ei.

– Copilit? E vreun joc?

– Nuuu…

– Sigur implică o coardă și niște pietricele. Dacă nu, ar trebui să implice, după nume.

– Nu e un joc.

Dacă nu era un joc, nu vedeam niciun motiv pentru care ar fi trebuit să aud de el. Și de ce-ar fi trebuit? Oricum, pe site-ul oamenilor care cultivă roșii la bloc nu scria nimic despre asta.

– N-or ști, draga mea, nici ei, îmi explica bunica sfioasă de sub ochelari.

– Ei nah! Asta-i bună! De parcă ar fi nu știu ce știința fuziunii la rece.

– E mai complicat, mă anunța ea.Viața întotdeauna este. Într-atât, încât îți lasă împresia că totul e extrem de simplu. Dă-i timp.

Și reluând în minte orele de botanică din gimnaziu, rămăsesem o clipă împiedicată printre gânduri.

– E ca în filmul ăla cu atacul plantelor, râdea și un vecin. Mai un pic, și te dau afară din balcon. Mai un pic, și te dau jos din pat. Mai un pic, și-ți trag una.

– Dar nu știai ce te așteaptă atunci când te-ai legat la cap cu o roșie? mă critica și tata.

– …

– Cum poți fi așa de neprevăzătoare? Ar fi trebuit să ai un minim de informație despre asta, în loc să te arunci înainte cu fruntea, ca berbecul.

– …

– Și nu spune că nu-i așa, pentru că ÎNTOTDEAUNA e așa!

Apoi ridicând o sprânceană:

– De copilit, ai auzit?

Toată lumea, se pare, că auzise despre asta în afară de mine, eu fiind, în cazul de față, omul înșelat de nevastă-sa de a cărei infidelitate aflase, înaintea lui, tot satul.

Cum de și-a permis roșia mea să facă doar ce avusese chef și nu ceea ce ar fi  trebuit, în ultimele luni?  Trebuia copilită pe rug! Ce-o mai fi însemnând și asta…

– Presupun că nici de carnit n-ai auzit…

A doua infidelitate.

– N-am.

– Păi normal că nu. Planta asta face doar ce are chef.

– Poate îi trebuie timp, o scuzam eu. Vrea să meargă în ritmul ei, nu al meu.

– Îi trebuie copilit și carnit!

– De unde știi tu ce-i trebuie? Că doar n-ai întrebat-o niciodată!

– Iar râzi?

– Nu…

– Unele lucruri trebuie făcute așa cum trebuie.

– De ce?

– Iar faci pe Gică-Contra? Uite ce plantă ciufulită ai! N-are nicio logică!

– Dar are un spirit rebel… 😀

– Acum râzi.

– Râdeam și înainte… 😀

– Ai să o copilești?

– Daa, daa…

– Și ai să o carnești?

– Ce cuvânt ciudat…

– Dar ai să?

– Daaa…am să…

În schimb, azi dimineață, o nevastă pocăită mă întâmpina cu un buchet imposil de refuzat, promițându-mi și jurând pe toate punctele cardinale că n-are să mai facă :

Și asta a fost tot.

Așa m-am decis.

Fără copilit și fără carnit.Să crească până pe tărâmul uriașilor de-o vrea. N-am să fiu eu cea care o va împiedica. Mai ales când ea muncește atât de complicat pentru ca lucrurile să-mi pară atât de simple. Pentru că e greu de trecut de la frunze la flori, mai ales într-o lume cu atâtea opțiuni.

Așa că m-am decis ca să aștept. Până când o vrea Katarina mea.

 

CH3-CH2-OH

Standard

Suntem pete de culoare vărsate din greșeală peste pânza nimănui. Scrijelituri fără sens și pline de goluri. Există milenii între atomii care ne compun. De ce ne încăpățânăm să risipim inutil acest spațiu? De ce nu reușim să ne dizolvăm unii într-alții? Feminin în masculin, urât în frumos, deștept în prost, anarhie în simetrie?

Am putea descoperi că știm să înălțăm și altceva în locul acestor ziduri din jur cu arcași pe metereze. Că am putea fi mult mai mult decât un grup de exclamații din spatele vizorului:

– Nu te văd!

– Nu-i nimic! Nici eu nu mă văd!

– Ce bine! Avem atâtea în comun!

Iar Sisif al tău poate să se decidă, sau nu, pentru finalizarea jocului.

Jocul în care te prefaci, încă o dată, că vezi și altceva decât propria-ți reflexie în mine.

/

Somos manchas de color derramadas sin querer sobre un lienzo desconocido. Rascaduras sin sentido llenas de vacío. Hay milenios entre los átomos que nos componen. Porque nos empeñamos malgastar este espacio? Porque no conseguimos disolvernos unos en los otros? Femenino en masculino, feo en hermoso, sabio en tonto, anarquía en simetría?

Podríamos descubrir que no solamente sabemos construir murallas entre nosotros. Que tambien sabemos transcender las exclamaciones que se ocultan detrás de nuestras puertas:

– No te veo!

– No pasa nada! Yo tampoco me veo a mi misma!

– Que bien! Tenemos tantas cosas en común!

Y después,  tu Sísifo puede decidirse, ó no, por finalizar este juego.

El juego en el cual finges ver más allá de tu propia reflexión en mí.

Ying-Yang

Standard

Undeva,

într-un punct de inflexiune de pe axa timpului meu

am să te privesc și am să te întreb:

unde se termină culoarea ta și începe a mea?

/

 Búscame en algún lugar,

cerca del punto de inflexión de mis tiempos,

y pregúntame donde acaba tu color.

Yo te mostrare donde empieza el mio.

Luna în vacanță

Standard

– Să stăm la lumina lumânării, ca piticii! șoptea bunica.

– Dar nu văd nimiiiic! scâncea o voce în timp ce o mână mică se ascundea în căușul uneia mai mari.

Pentru că în nopțile cu lumânări aprinse, umbrele aveau umbre, florile din ghivece ascundeau stoluri de reptile înaripate și, deasupra lor, învăluite în sunete ruginite, se tânguiau cele mai asuprite jivine scăpate din cele mai asuprite universuri paralele. Rolul lor era să șuiere frunzele celor mai asupriți copaci și să rostogolească în tăcerea nevăzutului cele mai asuprite crengi uscate de-a lungul celei mai liniștite alei din universul actual: aleea din fața blocului 9.

Deica nu era o curajoasă, chiar dacă bunica încerca să o convingă de contrariul afirmației. Îi era frică de injecții, întuneric și gâște. Exact în această ordine. Faptul că își făcuse o listă mentală din ele nu ajuta. Toba mare din coșul pieptului începea să bată așa de puternic încât cele două lacuri, prin care privim cu toții lumea, se tulburau, se cutremurau și sfârșeau curgând irevocabil de-a lungul obrajilor.

Și-atunci Deica se încrunta și pedepsea zmeul trimițându-i obrajii printre fustele bunicii.

– Ce-i? o întreba bunica.

– Nimic, mințea zmeul cel orgolios. Mi-a intrat o coadă mică de rândunică în ochi.

Zmeii curajoși  nu aveau voie să plângă. Dar mai făceau astfel de năzbâtii atunci când toba mare începea să bată cu putere, chemând înspre ea ploaia sărată.

– Nu îți este frică de întuneric, îi șoptea bunica în creștet, că doar ești fata mea cea curajoasă.

Deica se simțea ca o furnică într-o farfurie:  marginile lumii creșteau înalt în jurul ei.

– Uite ce frumoasă este Luna în seara asta!

Era cea mai puternica armă din arsenalul bunicii și funcționa întotdeauna.

Luna se răsfăța și se întindea luminoasă printre nori revedincând cerul doar pentru ea. Cerul pleca brațele învins și se supunea. Toba își înceta zguduitul amețitor doar în fața Lunii cu zâmbet blând.

Într-una din serile cu lumânări aprinse, Luna lipsise de la datorie.

– Nu îți este frică de întuneric, îi șoptea bunica în creștet, că doar ești fata mea cea curajoasă.

Sigur că de la teorie la practică era o cale mai lungă decât invers și, în camera de la etajul 1 al blocului 9, odată cu lăsarea întunericului, toate jivinele din pădurea scufiței roșii aveau reuniune sub patul Deicăi. Cum, probabil, se trasau grafice și se analizau parametri vreunui proces, reuniunea se muta, de multe ori, în dulapul din stânga pentru ca apoi, să se voteze pentru balcon – ultimul loc de unde se mai puteau auzi șoapte, înainte ca genele grele să răpună imaginația unui zmeu de 5 ani.

În noaptea aceea jivinele furaseră Luna:

– Schimb! strigau ele. Luna în schimbul zmeului!

Și Deica se ascundea sub păturița verde urând zmeul pentru frica pe care o lăsa cuibărită sub perina ei. În seara aceea, genele se încăpățânau să rămână deschise, iar reuniunea jivinelor amenința să atingă zorii. Gândul că Ziua ar fi putut ajunge în mâinile răufăcătorilor s-ar fi putut transforma în al patrulea element din lista groazei. Deica îl smucea mental pe zmeul cel fricos:

– Bine că sunt eu curajoasă, altfel nu știu ce s-ar alege de noi, privea ea cu dispreț la ființa înfricoșată care se ascundea în halatul agățat de cuier.

– Hai să mergem să salvăm Ziua, își rotea ea ochii trecându-și brațele printre mânecile halatului cu zmeul în spinare.

– N-am să-i spun bunicii, de data asta, cât ești de fricos.

Acestea fiind stabilite, Deica dibui în vestibul cheia ușii de la intrare, se înălță pe scăunel ca să ajungă la zăvor și, coborând scările etajului 1, ieși în noaptea fără Lună pe cea mai liniștită alee din univers: aleea din fața blocului 9 al cartierului lugojan.

Jivinele se porniră să șuiere din frunze și să rostogolească în preajma ei crengi uscate de vară târzie. Zmeul își încleștă unghiile în spatele Deicăi.

– Parcă ai fi o mâță speriată, se încruntă ea pornind către băncuța singuratică din fața blocului.

În jur, aroma înfricoșătoare a lucrurilor începea să se estompeze, ceea ce explica de ce toba din coșul pieptului rămăsese liniștită. Întunericul, odată asumat, rămâne întuneric doar în afara noatră.

– Înăuntru e lumină mereu, îi explica Deica zmeului semnificația curajului. Uite ce frumos se văd stelele!

Și zmeul nu văzuse niciodată stele mai luminoase. Nici nu știa că pot fi atât de numeroase. Toba din coșul pieptului începea să lovească din nou. Ritmul era la fel de puternic, dar nuanțele erau dintr-acelea care nu gonesc genele să se închidă peste ochi înfricoșați. Ploaia sărată amenința să se cutremure peste obrajii abrupți. Și, într-o noapte fără Lună, Deica îl pedepsi pe zmeul cel plângăcios, adâncindu-i obrajii în fustele nevăzute ale întunericului din jur.

– N-am să-i spun bunicii cât ești de plângăcios, șopti ea primul secret pe care bunica nu avea să-l afle decât după multe alte nopți fără Lună petrecute pe băncuța din fața blocului 9.