Luna în vacanță

Standard

– Să stăm la lumina lumânării, ca piticii! șoptea bunica.

– Dar nu văd nimiiiic! scâncea o voce în timp ce o mână mică se ascundea în căușul uneia mai mari.

Pentru că în nopțile cu lumânări aprinse, umbrele aveau umbre, florile din ghivece ascundeau stoluri de reptile înaripate și, deasupra lor, învăluite în sunete ruginite, se tânguiau cele mai asuprite jivine scăpate din cele mai asuprite universuri paralele. Rolul lor era să șuiere frunzele celor mai asupriți copaci și să rostogolească în tăcerea nevăzutului cele mai asuprite crengi uscate de-a lungul celei mai liniștite alei din universul actual: aleea din fața blocului 9.

Deica nu era o curajoasă, chiar dacă bunica încerca să o convingă de contrariul afirmației. Îi era frică de injecții, întuneric și gâște. Exact în această ordine. Faptul că își făcuse o listă mentală din ele nu ajuta. Toba mare din coșul pieptului începea să bată așa de puternic încât cele două lacuri, prin care privim cu toții lumea, se tulburau, se cutremurau și sfârșeau curgând irevocabil de-a lungul obrajilor.

Și-atunci Deica se încrunta și pedepsea zmeul trimițându-i obrajii printre fustele bunicii.

– Ce-i? o întreba bunica.

– Nimic, mințea zmeul cel orgolios. Mi-a intrat o coadă mică de rândunică în ochi.

Zmeii curajoși  nu aveau voie să plângă. Dar mai făceau astfel de năzbâtii atunci când toba mare începea să bată cu putere, chemând înspre ea ploaia sărată.

– Nu îți este frică de întuneric, îi șoptea bunica în creștet, că doar ești fata mea cea curajoasă.

Deica se simțea ca o furnică într-o farfurie:  marginile lumii creșteau înalt în jurul ei.

– Uite ce frumoasă este Luna în seara asta!

Era cea mai puternica armă din arsenalul bunicii și funcționa întotdeauna.

Luna se răsfăța și se întindea luminoasă printre nori revedincând cerul doar pentru ea. Cerul pleca brațele învins și se supunea. Toba își înceta zguduitul amețitor doar în fața Lunii cu zâmbet blând.

Într-una din serile cu lumânări aprinse, Luna lipsise de la datorie.

– Nu îți este frică de întuneric, îi șoptea bunica în creștet, că doar ești fata mea cea curajoasă.

Sigur că de la teorie la practică era o cale mai lungă decât invers și, în camera de la etajul 1 al blocului 9, odată cu lăsarea întunericului, toate jivinele din pădurea scufiței roșii aveau reuniune sub patul Deicăi. Cum, probabil, se trasau grafice și se analizau parametri vreunui proces, reuniunea se muta, de multe ori, în dulapul din stânga pentru ca apoi, să se voteze pentru balcon – ultimul loc de unde se mai puteau auzi șoapte, înainte ca genele grele să răpună imaginația unui zmeu de 5 ani.

În noaptea aceea jivinele furaseră Luna:

– Schimb! strigau ele. Luna în schimbul zmeului!

Și Deica se ascundea sub păturița verde urând zmeul pentru frica pe care o lăsa cuibărită sub perina ei. În seara aceea, genele se încăpățânau să rămână deschise, iar reuniunea jivinelor amenința să atingă zorii. Gândul că Ziua ar fi putut ajunge în mâinile răufăcătorilor s-ar fi putut transforma în al patrulea element din lista groazei. Deica îl smucea mental pe zmeul cel fricos:

– Bine că sunt eu curajoasă, altfel nu știu ce s-ar alege de noi, privea ea cu dispreț la ființa înfricoșată care se ascundea în halatul agățat de cuier.

– Hai să mergem să salvăm Ziua, își rotea ea ochii trecându-și brațele printre mânecile halatului cu zmeul în spinare.

– N-am să-i spun bunicii, de data asta, cât ești de fricos.

Acestea fiind stabilite, Deica dibui în vestibul cheia ușii de la intrare, se înălță pe scăunel ca să ajungă la zăvor și, coborând scările etajului 1, ieși în noaptea fără Lună pe cea mai liniștită alee din univers: aleea din fața blocului 9 al cartierului lugojan.

Jivinele se porniră să șuiere din frunze și să rostogolească în preajma ei crengi uscate de vară târzie. Zmeul își încleștă unghiile în spatele Deicăi.

– Parcă ai fi o mâță speriată, se încruntă ea pornind către băncuța singuratică din fața blocului.

În jur, aroma înfricoșătoare a lucrurilor începea să se estompeze, ceea ce explica de ce toba din coșul pieptului rămăsese liniștită. Întunericul, odată asumat, rămâne întuneric doar în afara noatră.

– Înăuntru e lumină mereu, îi explica Deica zmeului semnificația curajului. Uite ce frumos se văd stelele!

Și zmeul nu văzuse niciodată stele mai luminoase. Nici nu știa că pot fi atât de numeroase. Toba din coșul pieptului începea să lovească din nou. Ritmul era la fel de puternic, dar nuanțele erau dintr-acelea care nu gonesc genele să se închidă peste ochi înfricoșați. Ploaia sărată amenința să se cutremure peste obrajii abrupți. Și, într-o noapte fără Lună, Deica îl pedepsi pe zmeul cel plângăcios, adâncindu-i obrajii în fustele nevăzute ale întunericului din jur.

– N-am să-i spun bunicii cât ești de plângăcios, șopti ea primul secret pe care bunica nu avea să-l afle decât după multe alte nopți fără Lună petrecute pe băncuța din fața blocului 9.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s