Arhivele lunare: Septembrie 2012

Piece of cake

Standard

Lume! Lume!

Să trâmbițeze trâmbițele! Să explodeze artificiile și să curgă berea! 😀

Iată prima tartă din viața vieților mele ( și alea trecute și probabil și cele viitoare 😀 ) :

Rapid și ușor de făcut după ce se citește rețeta de aici

Anunțuri

Undeva in San Javier…

Standard

Cu părul plin de bucle albe, cu obrajii trandafirii ca o tartă cu mere și ochii azurii, bunica pare mereu ascunsă într-un tablou de unde zâmbește discret. Și misterios. Mai ales misterios.

– Ce faci, buni? o întrebam alaltăieri în șoaptă în timp ce mă așezam pe bancă, lângă ea.

Zâmbea luminos privind în sus:

– Iaca, tot mă uit la copacii ăștia dimprejur și nu-mi dau seama cum îi cheamă.

Erau platani. Un pic ciudați pentru că erau mai mici decât platanii din cartierul lugojan.

– Ah, nu-i nimic, i-am răspuns. Nici eu nu știu cum îi cheamă.

Nimeni nu știe de fapt.

– Dar sunt frumoși…

– E un parc frumos…

– E o zi frumoasă!

– Te-ai rătăcit? i-am smuls eu întrebarea pe tonul cel mai firesc de pe planetă. Știi unde te afli?

Tactul – atât de caracteristic bunicii mele – nu este ceva ce mi-a alunecat în desaga genetică. Întrebările mele ori rămân în tăcere, ori se smulg în spirit de leucoplast.

– Ei, ei…își cuprinse bunica palmele, privindu-mă cu un aer aproape jignit.

Pentru că ea știa întotdeauna unde se afla, cum de o întrebam tocmai eu așa ceva? Și nu se rătăcise.

Locurile din jur o făceau.

– Și blocurile astea roșii par toate la fel, continua ea să se apere.

– Cam sunt, da… mă bucuram eu că o găsisem înainte să o găsească ai mei. Prea ocupați să sune pe la poliție și spitale și vecini.

– Au să mă închidă în casă și n-au să mă mai lase afară, își mușca ea buzele încruntându-se îngrijorată.

– Cam da…continuam eu rânjind la scenariul apocaliptic, și nici la serialul ăla al tău coreaan n-or să te mai lase să te uiți.

Ea mă privea ridicând o sprânceană. Așa cum face mereu când am obiceiul să o iau pe miriștea exagerărilor.

– Și de la Formula AS, să-ți iei gândul…Adio mistere și enigme…

Părea așa de mică atunci când am luat-o în brațe. Ghemuită ca o vrăbiuță.

– Și la colț cu tine, așa că azi mergi la culcare odată cu gainile pe la ora 7,  fără desert, o făceam eu să-mi zâmbească de sub ochelari.

Zâmbea trist.

Cum pot unele zâmbete să strângă inimile așa?

– Să nu-i spui lu´ maică-ta că m-am rătăcit azi, se sprijini ea în baston, ridicându-se de lângă mine.

Și m-a lovit cel mai mândru sentiment de mândrie.

Bunica mea exploratoarea.

Bunica mea care se cățăra în vârf de platani ca să vadă cum bate vântul acolo sus.

Bunica mea care știa să se ascundă așa de bine încât deportarea în Bărăgan trecuse pe lângă ea ca o aripă de rândunică.

Bunica mea care știa cum se numește fiecare copac fiindcă era fată de horticultor.

Bunica mea: Victoria Ecaterina Maiores – premiul întâi din platină pentru cea mai bunică bunică din Univers.

– Știi ce? i-am zis

– Ce?

– Hai să mai stăm un pic.

Un soare azuriu se scurse în privirea ei. Ca atunci cand eu aveam vreo 8 ani minus și ea avea vreo 8 ani plus. Și ceasul meu indica 5 după-masa minus și ceasul ei- 9 jumate seara plus.

–  Doar un piiiic, îngânam eu vechiul ton din copilărie.

O vrabie tristă se înveseli undeva, dincolo de mări și țări. Bunica se așeză înapoi lângă mine pe băncuță.

– E frumos în parcul ăsta…

– Da…și copacii sunt frumoși…

– E o zi frumoasă.

Era.

Curajul. Actul întâi.

Standard

 –          ¨Vreau acasă¨, mai ții minte? încerca bunica să-mi aducă aminte de ultima excursie la mare cu grădinița.

Degeaba insistase ea atunci să-i explice țâncului cu două cozi îmblânzite că vacanța la mare dura doar două săptămâni și că doctorul spusese că aerul sărat și umed, împreună cu eternul paracetamol făceau bine la imunitate (? ), pentru că țâncul nici nu voia să audă. Mâna mică se agăța pisicește de una mai mare, coaptă ca pâinea scoasă din cuptor.

Fără lacrimi. Fiindcă țâncul trebuia să fie și curajos pe deasupra.

 –       Mai ții minte? îmi insista ea azi în timp ce ne plimbam pe faleza spaniolă.

–       Ah. E multă vreme de-atunci. Am crescut…

–       Ai ziduri în jurul tău.

–       Ei…niște gărdulețe, ca toată lumea…

–       Gardurile sunt pentru cei ce se tem. Ți-e frică?

–       Frică?? Mie? pufneam eu.

Îmi era?

–       Să nu-ți fie. Că doar tu ești curajoasă.

Priveam la bătrânica cea încovoiată pentru care brațul meu era pârghia ce ridica Universul și nu știam despre ce vorbea. N-am fost niciodată o curajoasă.

–       Dacă e să o spun pe-a dreaptă, buni, cred că te înșeli și nu știi despre ce vorbești.

–       Dar despre ce crezi că vorbesc atunci când vorbesc despre curaj?

–       Știu și eu…, începeam eu să mă simt ca la orele de biologie cand trebuia sa vorbesc despre euglena verde, despre un samurai…,începea imaginea să se contureze în mintea mea.

–       Da? aștepta bunica

–       …din ăla cu tigăi pe piept, un con de staniol pe cap, o lingură de lemn într-o mână și un curcan în cealaltă.

      Bunica pufni în râs. Total exagerat, dacă m-ar fi întrebat pe mine. Curcanii continuă să mi se pară cele mai amenințătoare și mai josnice creaturi care s-au inventat. Pentru că trebuia să fii josnic și rău ca să te înfoi de după garduri și să sperii lumea care mergea cuminte la școală pe trotuar.

 –          Dar fără mustață! continuam eu făcând-o să chicotească mai tare. Asta nu!

 Se opri în mijlocul drumului, obligându-mă să-mi cer scuze din priviri lumii din jur care se împiedica de noi.

 –          Să se împiedice, se rățoia bunica. Unele lucruri pot fi lăsate în urmă și altele nu, mă privea apoi pe sub ochelari ca atunci cand voia sa-mi transmită ceva și avea impresia că eu nu vreau să înțeleg.

 Și nu voiam. Riddles-uri dintr-astea gandalfiene 😀 nu vor să se prindă de mine.

 –          Adică vreau acasă, privea bunica în zare cum apune Soarele dincolo de orășelul cochet împânzit de străzi pietruite și oameni luminoși.

Scurt și la subiect.

–          Dar nu-ți place aici? o întrebam eu cu nenumărate strângeri de inimă. E cald…E Soare…Doctorii nu așteaptă șpagă…funcționarii sunt amabili, iar vânzătoarele de pe la magazine sunt vesele…

Mă privi o clipă zâmbind trist:

–          Ba-mi place…

 Mă mințea într-un fel ciudat. Și știa că știu.

 Și detest să fiu mințită în feluri ciudate. Chiar și-atunci când lumea din jur are impresia că mă protejează în vreun fel.

N-am nevoie de protecție din vacanța aceea la mare din 89, când, împreună cu alți ”răufăcători” de aceeași vârstă plănuisem evadarea de la Năvodari și întoarcerea acasă cu trenul. Și dacă nu l-am fi găsit așteptându-ne pe șine, am fi urmat calea ferată. Că doar, gândeam noi, nu putea fi mai lungă decât cea de pe drumul Buziașului. Și sigur că urma să fie plină de mure că doar, gândeam noi, adulții nu coborau niciodată din trenuri ca să le culeagă. Planul era perfect. Ce ar fi putut să meargă prost?

Ne-au prins inainte să apucăm să ieșim din parcarea taberei. 😀

 –          De ce nu vă place aici? ne-au întrebat educatoarele. E cald… E Soare…

–          Nu e ACASĂ! le-am răspuns în cor.

–          Dar e cald…E Soare..

 Și la Soare ne-au pedepsit o săptămână întreagă. Să spună picioarele noastre înroșite povestea frumoasă de pe plaja frumoasă, de lângă marea frumoasă despre care nu apucasem să aflăm dacă era sau nu sărată.

 –          Cum a fost? Așa-i că a fost bine? Așa-i că ți-a plăcut? mă bombarda cu intrebari bunica pe peronul din gara lugojană.

–          Da…a fost bine, i-am zâmbit luându-i mâna, care pe atunci era pârghia ce-mi răsturna Universul.

 Și știa că mint într-un fel ciudat. Și eu știam că știe.

Ajunsă acasă, la tata-copac – cel mai falnic dud de pe drumul Buziașului ( căzut la datorie pe la mijlocul anilor 90 pentru a face loc unei fabrici), la pădurea lugojană (cât a mai rămas din ea) și la Timișul dulce, coșmarul celor două săptămâni rămăsese îngropat undeva într-un sertar din acelea prin care nu se scotocește prea des. Pentru că toate lucrurile se păstrează. În sertare de o mai mare sau mai puțină importanță. Nimic nu se aruncă. E loc destul și pentru samuraiul cu tigăi pe piept și pentru planul de evadare pus la cale de 5 copii de 6 ani.

Într-un fel, însă, n-am reușit niciodată să evadez pe deplin.

–          Și eu vreau acasă, i-am răspuns într-un târziu bătrânei încovoiate care se sprijinea de pârghia care putea răsturna Universul dacă voia.

–          Acum…îmi șopti ea pe sub ochelari, făcându-mă să mă simt din nou ca la eseul euglenei verzi, asta înseamnă când îți spun că ești curajoasă.

Știai că…? (3)

Standard

Excesivul consum de alune poate provoca stări de stupoare, perplexitate, paloare în obraji și hohote de râs isteric?

Prietena G a soră-mii nu.

Primul lucru care se putea zări imediat pe masa de bucătărie a bunicii era o farfurie adâncă, plină de alune. Lucru curios pentru că proteza ei abia dacă-i putea permite să mestece găluștele de griș din supa de roșii…

– Uaaa! sălta prietena G. Aluuuneee! Tu vrei, L?

– Mai încolo…o informă ea privind pe fereastra bucătăriei, o aștept pe buni.

În plus, alunele nu făceau parte din pasiunile ei culinare.

– Sunt un pic moi, dar sunt excelente! Mergem?

– Mergi tu. Vin și eu in jumate de oră. O văd pe buni ieșind de la biserică.

– Să nu întârzii că se face întuneric și nu mai vedem să ne dăm cu rolele. Că nu vreau să alunec într-un șanț și să mor, singură…uitată de lume..

– You won´t be forgotten, îi rânjea L rotindu-și ochii.

– Ha. Think you´re funny? You´re not so funny…

Și acestea fiind stabilite părăsi etajul 1 al blocului 9 clămpănind roțile rolelor de fiecare treaptă.

Sprijinită de pervazul geamului din bucătărie, L o aștepta pe bunica. Aceasta tocmai părăsise trotuarul din jurul bisericii și se îndrepta înspre casă cu furia melcului supărat, însoțită de baston și de ex-motanul nostru, Tanu ( may the Lord rest his soul ) care o însoțea peste tot.

– Servus, fetița mea! își îndreptă bunica ochelarii, bucuroasă de vizita soră-mii. Ai mâncat? începea ea interogatoriul.

– Un pic…

– Ce?

– Niște pâine cu gulaș…

– Aia nu-i mâncare. Nu vrei să-ți facă buni ceva cald? Mânânci ca o vrăbiuță.

– Nu…evită L atacul mascat în mănușa de catifea – atac expert al bunicii noastre. Că mă așteaptă G să ne dăm cu rolele și nu vreau să mă rostogolesc până la ea 😀 .

Apoi continuând suav:

– N-ai ceva ușor de dulce?

– Ba daa, se înveseli bunica deschizând frigiderul. Am niște ciocolată. E foarte bună. Am luat-o ieri de la alimentară.

– Da? întrebă L din politețe. Ce mai zice tanti Marcela?

– Aaaa nimic important…Are probleme cu fiu-su ăl mic. Că nu vrea să învețe. I-am zis că stă cu mintea după fete, dar Marcela spune că e prea leneș până și pentru asta…începu ea noua telenovelă din cartier.

Și în timp ce povestea, fărâmița pe masă o tabletă de ciocolată.

Un bec, nehotărât, se tot ivea în subconștientul lui L fără a se lumina pe deplin.

– Nu știu cum de n-am văzut și-am luat cu alune, se plângea bunica. Știi că nu pot să le mestec. ..

Becul se încăpățâna să pâlpâie din ce în ce mai des.

– De-aia le păstrez într-o farfurioară ca să le dau prin mașina de măcinat și să le iau cu lingurița.

Privind la ea cu stupoare, soră-mea îndrăzni:

– Le scoți înainte cu un cuțit, nu?

– Nu… de ce? Că sunt doar eu în toată casa…

Becul explodă, scăldat în lumina cunoașterii și în hohote de râs.

Misterul farfuriei cu alune de pe masa din bucătărie a bunicii fusese rezolvat.

End.

PS: Și da. L îi împărtășise și prietenei G marea informație. Pentru că, printre altele, L n-are secrete față de prietena G 😀 .