15 Septembrie

Standard

Nu e o dată, ci declarația unui tratat de pace.

Între copii si adulți. Adulții pleacă în pace către joburile lor de rutină, iar copiii pleacă la școală. Adulții stau serioși la mesele lor serioase, iar copiii stau în băncile din clase, pendulându-și picioarele până când doamna îi trece la colț.

– Ce mi-ar plăcea să fiu încă o dată în locul vostru, se înduioșa tata când mă lăsa în stația de autobuz. Fără griji…, ofta el.

 Întotdeauna mă întrebam dacă vorbește serios, sau dacă trecuse vreodată pe la școală – ținutul înfricoșător al cataloagelor resetate la zero. 

– Fără probleme uriașe…

Pe vremea lui, poate. Când abia se inventase roata.

Pe 15 septembrie, Vremea – copil la rândul ei – se căznea, fără succes, să-și țină tristețea în frâu. Și cum nu putea, ploua.

Și ca de-obicei când ploua, autobuzul nostru, care trebuia să ajungă în cartierul de la periferia Lugojului, nu ajungea.

Scria în setul de reguli nescrise: Nu circulă în zilele pare, impare, dacă ninge sau dacă plouă. Și dacă aveai ghinionul să te trezești într-o zi care să le conțină pe toate, nici nu trebuia să te deranjezi să te ridici din pat. Acest raționament, care făcea parte din discursul meu din fiecare dimineață și înduioșa toate pietrele din Univers,  pe bunica mea o lăsa definitv și irevocabil RECE.

În rest, autobuzul nostru umflat și scindat la mijloc ca un acordeon, circula cu orar limitat: orele 7, 9 și 12.

”Că și-așa e prea mult, așa că să nu-i spunem noi, ăștia mici cu muci la nas și ghiozdane supraponderale, ce să facă și când să vină”.

 – Vine? Vezi ceva? o întrebam nerăbdătoare pe amica A, cu toate că știam răspunsul.

–  Nu, decreta ea cu buzele strânse, cozile strânse, ghiozdanul strâns în jurul unui trup de 125cm.

Eu aveam 126cm :D.

– Ha? Unde ai tu 126? Că ești mai mică decât mine!

Așa un afront nu putea fi trecut cu vederea.

– Ei nah! mă burzuluiam eu. Frate-tu ăl mare, Mutulică, ce-are de zis?

Buze strânse. Duel acceptat.

– Să ne măsurăm! se cocoța amica A pe vârfuri, înălțându-și umerii și arcuindu-și spatele la maxim.

– Zamfiricăă! gesticula ea, arătându-l cu degetul. Măsoară-ne!

Proțăpit în fața noastră, abia ținându-și râsul în fața ”uriașelor” care voiau să-l ajungă pe vârfuri pe alde Himalaya, Zamfirică smuci  două cozi, trântind echilibrul nostru precar în balta de pe trotuar.

Ciorapii noi – unii albi, ceilalți roz – își schimbară, printre țipete subțiri, design-ul discret într-unul pestriț.

– Zamfiricăă! Iar necăjești fetele?? îl prinse tanti Lucica pe fiu-su de urechi.

Apoi către noi:

– Iar întârzie autobuzul?

– Iar! răspundeam în cor.

– Eu o chem pe mami să mă ducă în mașină, ne informa țuguiat Aurel de la etajul 1, și făcând stânga-mprejur la perfecție, își urni picioarele în direcția blocului 9, în ciuda celor mai disprețuitoare priviri pe care eram în stare să i le aruncăm.

– Hai! porneam în același timp, amica A și cu mine pe drumul de 7km ce se căsca înaintea noastră. De fapt căsca gura la noi a mirare, pentru că cine, dacă nu noi, s-ar fi înhămat la o asemenea călătorie ce părea una fără întoarcere. Încercările prin care treceam puneau în ridicol muncile lui Hercule: 

Trotuare inundate, frunze de plopi căzute la datorie pe toată strada, nuci verzi asasinate în iarbă, o cale ferată blocată de o pasarelă în construcție, haite de curcani ce săreau de prin curțile oamenilor înspre sandwich-urile noastre și – deasupra tuturor – buchetele noastre de gladiole care trebuiau protejate cu orice preț.

– Hai! se răstea și Zamfirică turmei de puști care îl urma fără să crâcnească.

După un kilometru de echilibristică pe o bordură întreruptă pe alocuri de înghionteli și chicoteli, după încă alții 5 de fugă din fața curcanilor care dibuiseră mirosul unor sandwich-uri ilegale, trupa noastră de voinici și două voinice ajunsese la timp, înainte să sune clopoțelul, cu gladiolele intacte ( atât cât se putea) și pantofii lustruiți fiecare de gamba opusă.

– Uite la ei, ne privea cu duioșie tanti Aurica, mama lui Aurel care ajunsese înaintea noastră cu mașina.

– Fără griji… 

Femeia asta o fi trecut pe la școală?

-Fără probleme…

Poate pe vremea ei. Când abia se inventase roata.

– Doar joacă și voie bună toată ziua…privea ea zâmbind la înghiontelile noastre și la părul meu care se încăpățâna să evadeze din împletiturile zdravene ale bunicii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s