Curajul. Actul întâi.

Standard

 –          ¨Vreau acasă¨, mai ții minte? încerca bunica să-mi aducă aminte de ultima excursie la mare cu grădinița.

Degeaba insistase ea atunci să-i explice țâncului cu două cozi îmblânzite că vacanța la mare dura doar două săptămâni și că doctorul spusese că aerul sărat și umed, împreună cu eternul paracetamol făceau bine la imunitate (? ), pentru că țâncul nici nu voia să audă. Mâna mică se agăța pisicește de una mai mare, coaptă ca pâinea scoasă din cuptor.

Fără lacrimi. Fiindcă țâncul trebuia să fie și curajos pe deasupra.

 –       Mai ții minte? îmi insista ea azi în timp ce ne plimbam pe faleza spaniolă.

–       Ah. E multă vreme de-atunci. Am crescut…

–       Ai ziduri în jurul tău.

–       Ei…niște gărdulețe, ca toată lumea…

–       Gardurile sunt pentru cei ce se tem. Ți-e frică?

–       Frică?? Mie? pufneam eu.

Îmi era?

–       Să nu-ți fie. Că doar tu ești curajoasă.

Priveam la bătrânica cea încovoiată pentru care brațul meu era pârghia ce ridica Universul și nu știam despre ce vorbea. N-am fost niciodată o curajoasă.

–       Dacă e să o spun pe-a dreaptă, buni, cred că te înșeli și nu știi despre ce vorbești.

–       Dar despre ce crezi că vorbesc atunci când vorbesc despre curaj?

–       Știu și eu…, începeam eu să mă simt ca la orele de biologie cand trebuia sa vorbesc despre euglena verde, despre un samurai…,începea imaginea să se contureze în mintea mea.

–       Da? aștepta bunica

–       …din ăla cu tigăi pe piept, un con de staniol pe cap, o lingură de lemn într-o mână și un curcan în cealaltă.

      Bunica pufni în râs. Total exagerat, dacă m-ar fi întrebat pe mine. Curcanii continuă să mi se pară cele mai amenințătoare și mai josnice creaturi care s-au inventat. Pentru că trebuia să fii josnic și rău ca să te înfoi de după garduri și să sperii lumea care mergea cuminte la școală pe trotuar.

 –          Dar fără mustață! continuam eu făcând-o să chicotească mai tare. Asta nu!

 Se opri în mijlocul drumului, obligându-mă să-mi cer scuze din priviri lumii din jur care se împiedica de noi.

 –          Să se împiedice, se rățoia bunica. Unele lucruri pot fi lăsate în urmă și altele nu, mă privea apoi pe sub ochelari ca atunci cand voia sa-mi transmită ceva și avea impresia că eu nu vreau să înțeleg.

 Și nu voiam. Riddles-uri dintr-astea gandalfiene 😀 nu vor să se prindă de mine.

 –          Adică vreau acasă, privea bunica în zare cum apune Soarele dincolo de orășelul cochet împânzit de străzi pietruite și oameni luminoși.

Scurt și la subiect.

–          Dar nu-ți place aici? o întrebam eu cu nenumărate strângeri de inimă. E cald…E Soare…Doctorii nu așteaptă șpagă…funcționarii sunt amabili, iar vânzătoarele de pe la magazine sunt vesele…

Mă privi o clipă zâmbind trist:

–          Ba-mi place…

 Mă mințea într-un fel ciudat. Și știa că știu.

 Și detest să fiu mințită în feluri ciudate. Chiar și-atunci când lumea din jur are impresia că mă protejează în vreun fel.

N-am nevoie de protecție din vacanța aceea la mare din 89, când, împreună cu alți ”răufăcători” de aceeași vârstă plănuisem evadarea de la Năvodari și întoarcerea acasă cu trenul. Și dacă nu l-am fi găsit așteptându-ne pe șine, am fi urmat calea ferată. Că doar, gândeam noi, nu putea fi mai lungă decât cea de pe drumul Buziașului. Și sigur că urma să fie plină de mure că doar, gândeam noi, adulții nu coborau niciodată din trenuri ca să le culeagă. Planul era perfect. Ce ar fi putut să meargă prost?

Ne-au prins inainte să apucăm să ieșim din parcarea taberei. 😀

 –          De ce nu vă place aici? ne-au întrebat educatoarele. E cald… E Soare…

–          Nu e ACASĂ! le-am răspuns în cor.

–          Dar e cald…E Soare..

 Și la Soare ne-au pedepsit o săptămână întreagă. Să spună picioarele noastre înroșite povestea frumoasă de pe plaja frumoasă, de lângă marea frumoasă despre care nu apucasem să aflăm dacă era sau nu sărată.

 –          Cum a fost? Așa-i că a fost bine? Așa-i că ți-a plăcut? mă bombarda cu intrebari bunica pe peronul din gara lugojană.

–          Da…a fost bine, i-am zâmbit luându-i mâna, care pe atunci era pârghia ce-mi răsturna Universul.

 Și știa că mint într-un fel ciudat. Și eu știam că știe.

Ajunsă acasă, la tata-copac – cel mai falnic dud de pe drumul Buziașului ( căzut la datorie pe la mijlocul anilor 90 pentru a face loc unei fabrici), la pădurea lugojană (cât a mai rămas din ea) și la Timișul dulce, coșmarul celor două săptămâni rămăsese îngropat undeva într-un sertar din acelea prin care nu se scotocește prea des. Pentru că toate lucrurile se păstrează. În sertare de o mai mare sau mai puțină importanță. Nimic nu se aruncă. E loc destul și pentru samuraiul cu tigăi pe piept și pentru planul de evadare pus la cale de 5 copii de 6 ani.

Într-un fel, însă, n-am reușit niciodată să evadez pe deplin.

–          Și eu vreau acasă, i-am răspuns într-un târziu bătrânei încovoiate care se sprijinea de pârghia care putea răsturna Universul dacă voia.

–          Acum…îmi șopti ea pe sub ochelari, făcându-mă să mă simt din nou ca la eseul euglenei verzi, asta înseamnă când îți spun că ești curajoasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s