Undeva in San Javier…

Standard

Cu părul plin de bucle albe, cu obrajii trandafirii ca o tartă cu mere și ochii azurii, bunica pare mereu ascunsă într-un tablou de unde zâmbește discret. Și misterios. Mai ales misterios.

– Ce faci, buni? o întrebam alaltăieri în șoaptă în timp ce mă așezam pe bancă, lângă ea.

Zâmbea luminos privind în sus:

– Iaca, tot mă uit la copacii ăștia dimprejur și nu-mi dau seama cum îi cheamă.

Erau platani. Un pic ciudați pentru că erau mai mici decât platanii din cartierul lugojan.

– Ah, nu-i nimic, i-am răspuns. Nici eu nu știu cum îi cheamă.

Nimeni nu știe de fapt.

– Dar sunt frumoși…

– E un parc frumos…

– E o zi frumoasă!

– Te-ai rătăcit? i-am smuls eu întrebarea pe tonul cel mai firesc de pe planetă. Știi unde te afli?

Tactul – atât de caracteristic bunicii mele – nu este ceva ce mi-a alunecat în desaga genetică. Întrebările mele ori rămân în tăcere, ori se smulg în spirit de leucoplast.

– Ei, ei…își cuprinse bunica palmele, privindu-mă cu un aer aproape jignit.

Pentru că ea știa întotdeauna unde se afla, cum de o întrebam tocmai eu așa ceva? Și nu se rătăcise.

Locurile din jur o făceau.

– Și blocurile astea roșii par toate la fel, continua ea să se apere.

– Cam sunt, da… mă bucuram eu că o găsisem înainte să o găsească ai mei. Prea ocupați să sune pe la poliție și spitale și vecini.

– Au să mă închidă în casă și n-au să mă mai lase afară, își mușca ea buzele încruntându-se îngrijorată.

– Cam da…continuam eu rânjind la scenariul apocaliptic, și nici la serialul ăla al tău coreaan n-or să te mai lase să te uiți.

Ea mă privea ridicând o sprânceană. Așa cum face mereu când am obiceiul să o iau pe miriștea exagerărilor.

– Și de la Formula AS, să-ți iei gândul…Adio mistere și enigme…

Părea așa de mică atunci când am luat-o în brațe. Ghemuită ca o vrăbiuță.

– Și la colț cu tine, așa că azi mergi la culcare odată cu gainile pe la ora 7,  fără desert, o făceam eu să-mi zâmbească de sub ochelari.

Zâmbea trist.

Cum pot unele zâmbete să strângă inimile așa?

– Să nu-i spui lu´ maică-ta că m-am rătăcit azi, se sprijini ea în baston, ridicându-se de lângă mine.

Și m-a lovit cel mai mândru sentiment de mândrie.

Bunica mea exploratoarea.

Bunica mea care se cățăra în vârf de platani ca să vadă cum bate vântul acolo sus.

Bunica mea care știa să se ascundă așa de bine încât deportarea în Bărăgan trecuse pe lângă ea ca o aripă de rândunică.

Bunica mea care știa cum se numește fiecare copac fiindcă era fată de horticultor.

Bunica mea: Victoria Ecaterina Maiores – premiul întâi din platină pentru cea mai bunică bunică din Univers.

– Știi ce? i-am zis

– Ce?

– Hai să mai stăm un pic.

Un soare azuriu se scurse în privirea ei. Ca atunci cand eu aveam vreo 8 ani minus și ea avea vreo 8 ani plus. Și ceasul meu indica 5 după-masa minus și ceasul ei- 9 jumate seara plus.

–  Doar un piiiic, îngânam eu vechiul ton din copilărie.

O vrabie tristă se înveseli undeva, dincolo de mări și țări. Bunica se așeză înapoi lângă mine pe băncuță.

– E frumos în parcul ăsta…

– Da…și copacii sunt frumoși…

– E o zi frumoasă.

Era.

Anunțuri

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s