Arhivele lunare: Octombrie 2012

Acasă în tine

Standard

Când se agață

dorul stâng de piciorul meu drept

știu că sosește vremea de ducă:

– Să aibă loc, cine-o veni în urma mea,

să stea.

Întinde-mi un pod dintr-un zâmbet senin

și-acoperă-mi Soarele cu un cer fără nori:

– Să aibă cale, dorul stâng

din piciorul meu drept,

să te afle

acasă în tine.

Muerte por chocolate ;)

Standard

Sâmbăta trecută, înarmată cu o tonă de optimism ( de care aflase toata strada, of course) am dat-o în bară cu grație, așa cum se mai întâmplă 😀 . Prin urmare m-am dezumflat. La fel ca brownie-ul pentru care începusem toată această cruciadă ( de care aflase toată strada, of course) .

Rețeta e tot a amicăi Anca și când am citit-o de-aici, am pufnit și am zis ( rotindu-mi ochii arogant la fel ca iepurele acela care se luase la întrecerece cu broasca țestoasă):

– Vai ce ușor!

Și între două: ”Ce simplitate de rețetăă” și ”Uite, că sunt deja și gata” am uitat complet și irevocabil de cuptor, chiar daca Anca avertiza în articol despre acest punct crucial. Eu ( așa cum știe toata strada, of course) aleg de multe ori să ignor sfaturi bune, fiind prea ocupată să-mi număr mușchii de la mâna dreaptă pentru ca apoi să trec la cei de la mâna stângă.

Această poveste mi-a amintit cât este de importantă modestia în viața unui erou care se vrea luptător pentru cauze frumoase și drepte.

Așa că tot ce mai adaug ( subliniez)  la rețeta ”morții” care mi-a ieșit azi, BESTIAL ( lucru de care a aflat toata strada , of course) ;;) ;;) sunt următoarele puncte:

– timp de coacere 25 min la 175º. Daca întârzii o secundă se duce totul pe apa sâmbetei.

– dacă vrei să tai blatul în două și să-l umpli cu mascarpone, gem, sirop de ciocolata etc îl lași prima dată LA RĂCIT, că dacă nu, ”dezastru” e un cuvânt mititel în comparație ( yeah, yeah…pentru unii e evident, iată că mie îmi trebuie dovezi 😀 )

Apoi îl abordezi CU GRIJĂĂ! Ca orice suprafață instabilă care trebuie ridicată e recomandat să o susții prin cât mai multe puncte de sprijin. După ce am eliminat din ecuație roboții și ventuzele electromagnetice din atelier, pe post de unelte ajutătoare, am făcut până la urmă o rețea de 3 cuțite lungi sub ea (Remarcându-mi planul bine pus la punct, bunica mi-a zis că aș putea să montez cu succes un număr de magie 😀 )

Iată și poza isprăvii:

 

 

 

 

Bad day

Standard

¨Sunt o persoana amabilă¨, gândeam. Poate cea mai amabilă din Univers. Și modestă, e drept. Cea mai modestă din Univers. Conform legii atracției ar trebui să mi se întâmple doar lucruri amabile. Și modeste.

Când i-am zis vânzătorului de la Sfera – Eugenio, după cum îl botezasem imediat –  că n-am telefon mobil s-a uitat cruciș la mine, tușind pentru că se înecase cu propria-i salivă, de parcă aș fi venit din altă dimensiune. Cea a lui Hippy-Heidi – fetița munților,  recent ieșită dintr-o grotă.

– N-ai telefooon??

– N-am.

Cel mai mult mă amuză fețele celor din jur când răspund așa. De-obicei, dialogul se încheie cu două ridicări de sprâncene și cu certitudinea ( sau incertitudinea) că mă țin de glume.

– Păi de ce? continua el spre surprinderea mea, privindu-mă cu interes.

Cum sunt o persoană amabilă evit să răspund nepoliticos. Evit să mă răstesc la cineva. Și evit să ridic tonul.

– Așa simplu. N-am.

Prăjina cea înaltă și deșirată ca o trestie continua să mă privească intens.

Intrasem în Sfera de nevoie, în silă, cu ochelarii de soare lipiți de față cu toate că se lăsa întunericul, rotindu-mi privirea după fiecare tură de magazin pe care o încheiam. Dar aveam nevoie de factură – pe care o inventa într-un colț obscur o colegă de-a lui Eugenio. Pentru niște blestemați de pantaloni de lucru. Că pe-ai mei îi zgâriasem de taurul mecanic din atelier ( aka stivuitor). Îi rupsesem, ca să o spun pe-a dreaptă, de la coapsă până la genunchi în timpul ciocnirii. Nimic grav nu pățise taurul. De altfel, niciun animal nu suferise daune morale în timpul acțiunii. Doar cel social – care mai scrijelește din când în când virtual și crede că scrie –  suferise o vânătaie ( a câta? ) prelungă dar, ca toate vânătăile, lipsită de importanță.

– Aaa, ți l-au furat?

Asta m-a dus cu gândul la cât sunt de norocoasă că nu pot fi furată de ceva ce n-am.

– Nu. Chiar n-am telefon mobil! îmi scăpase mie un ton cam ascuțit.

– Ok! OK! Nu te enerva…

– DAR NU M-AM ENERVAT!

– Oricine își poate scăpa telefonul pe jos. Nu e nici o rușine. Îl poți ascunde cu asta, îmi indica el spre stupefacția mea, o protecție de telefoane care semăna cu o șoseată, până când îți iei altul nou. Uite X, Y și Z au niște oferte super!

Și-i dădea zor nevoie înainte, să-mi vândă o protecție super fashion pentru viitorul meu telefon super fashion.

Știu că sunt cel mai stupid client de pe planetă pentru că cedez la hărțuieli. Din principiu. Cel al conservării energiei :D. Probabil pentru că sunt și o persoană nice. Și modestă. Și persoanele nice și modeste cedează primele :D.

Cu toate astea:

– Ah nu , mulțumesc,  îmi ieșeau peri albi de la așteptat factura. Nu am nevoie. Serios.

Pare-se că figura mea nu e una care să exprime cine știe ce seriozitate… ”Poate ca o pipă ar putea aranja asta”, îmi trecea imaginea prin fața ochilor.

– Și-atunci, izbucni sărmanul Eugenio în pragul disperării, cum vorbeeeești cu luuumea?

Posibil să aibă legătură cu existența unui limbaj și al unui protocol de comunicare…

– Am internet…si intru, câteodată, dimineața și seara…

Că și grota lui Hippy-Heidi-fetița munților era legată de un RDS: așa intra ea pe wikipedia :D. Speram ca asta să pună punct hărțuielii.

– Și ÎN REST??? Cum știe lumea unde ești?? Ce faci?? se înroșea el către mine fără să se poată decide între râs și plâns.

Unde eram și ce făceam, ÎN REST, nu era treaba lumii, gândeam eu în timp ce observam cu oarecare simpatie ascuțimea tocurilor de pe rafturile din spatele bâtlanului.

Factura ajunsese la timp pentru a împiedica omorul pe care figura mea, duhnind a mizantropie, îl plănuia de la prima frază.

– Am eu un telefon vechi…de acu un an…încerca  perseverent Eugenio cel înalt cât o suliță în coaste, și pentru o clipă m-a năpădit un val de admirație:  Să fi fost eu șefa lui, i-aș fi dat o primă.

– Hasta luego! am zâmbit eu zburând mental ca Neo prin Matrix și Eugenio mi-a zâmbit înapoi crezând că-i zâmbesc lui. Nici nu știa cât de aproape zburase pe lângă el pericolul propriei extincții.

Așa mi-a trecut prin minte că prima crimă înregistrată vreodată în istorie a trebuit să înceapă asemănător. Cu o grotă plină de lume amabilă și politicoasă în care unui bâtlan sinucigaș i se năzărise că trebuie să-i vândă o protecție de telefon mobil unei Hippy-Heidi-fetița munților chiar dacă ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar mai fi înfăptuit în viața lui.

Și ultimul a fost.