Arhivele lunare: Noiembrie 2012

Fotografii de familie

Standard

După îndelungate maimuțăreli, fotografului îi trecea vag prin minte, în timp ce ofta, că nu mai impresionează pe nimeni.

– Zâmbeeeștee! traducea tata

– De ce? întreba Deica.

– Ești la fotograf!

– Și?

– Vezi că nu primești azi înghețată. Iar ești căpoasă?

– Nu. Dar de ce să zâmbesc?

– Nu-i frumos să răspunzi oamenilor mari, argumenta mama. Trebuie să faci ce ți se spune, bine? ridica ea din sprânceană.

– Biiiine…

Deica știa ce înseamnă când mama ridica din sprânceană. Și nu era de zâmbit.

– Zâmbiți vă rog!

Lisicăi  i se părea că papagalul de gumă, pe care îl scutura omul cu aparatul cel negru, era prea verde. Și nu găsea nimic amuzant în asta. În plus, mama – femeia aceea cu părul permanent, permanent încruntată, care își începea frazele cu NU ( Nu sări! Nu fugi! Nu sta! Nu plescăi! Nu te murdări! Nu striga! etc) –  era prea veselă. Și nu găsea nimic amuzant nici în asta.

– Zâmbeeeștee! se căznea tata să explice ca și cum ar fi fost cerința unei probleme de matematică pe care Deica  nu o înțelegea.

– Păi zâmbeeesc! izbucni Deica frustrată, lovind ca de-obicei cu piciorul în podea.

– Și nu lovi cu piciorul în podea! ridica mama sprânceana din nou.

– …

– Ăla e un rânjet! Hai, zâmbește frumos.

Deica se întreba dacă se poate zâmbi și urât.

Unde era bunica? se bosumfla ea și mai mult.

Și era sâmbătăăă! Zi de bătut mingea în tot cartierul. Zi de rupt încă o pereche de pantaloni într-unul din duzii de pe marginea drumului. Zi de-a v-ați ascuuuuns și de mers pe bicicleeetăă! Zi de țopăiiit, nu de stat, ca un fluture albastru în insectar, sub lumina reflectoarelor. Pentru o înghețată. Data viitoare va ridica miza la două, complota ea în sinea ei. Între timp, îi dădea bobârnace mentale fotografului entuziast, iar el cădea imaginar în nas.

O pufni râsul.

– Așaaa!  se grăbea el să apese pe buton. Zâmbește acum!

Moment pierdut. ”Zâmbește acum” devenise butonul de închis zâmbete.

– Uite porumbeeeluuul! încerca mama, ridicându-și mâinile în aer.

Și Lisica o urmărea, atentă la porumbel. Unde vedea mama porumbei, ar fi fost interesant de aflat. Totuși era drăguț și fascinant în acelați timp, cum, pentru o clipă, mama avea porumbei în loc de mâini. Și apoi, mîini din nou. Ridică sprâncenele, mirându-se. Mama ar fi putut să zboare dacă ar fi vrut. Dar nu voia. Mama nu sărea, nu fugea, nu sta, nu plescăia, nu se murdărea, nu striga. Și Lisica nu găsea nimic amuzant în asta.

– Ai să te iei, peste câțiva ani între degete, ai să te privești și îți va părea rău că n-ai zâmbit, observa tata după o vreme.

– Dar am zâmbiiit! țopăia Deica pe aleea parcului încercând să-și termine înghețata de coacăze în timp record, ca să țopăie mai tare.

De fapt, nu doar că zâmbise. Săltase în hohote de râs. Nenea cu aparatul cel negru o privise printr-un vizor, dar nu știa că și ea făcuse la fel. Prin vizorul ei îndepărtat, lipit de poarta îndepărtată a palatului îndepărtat. Dincolo de vizor, sărea, striga, se murdărea, plescăia și scotea limba lumii în timp ce râdea.

Lisica aștepta cu răbdare lingurița cu înghețată de la mama. Mama care era așa de amuzantă când o certa pe Deica:

– Nu mai țopăi atat! Că îți strici pantofii de lac! Și stai locului pe bancă! Uite la soră-ta ce cuminte e!

Dar pantofii de lac aveau tocuri rigide care scoteau sunete importante atunci când erau izbite de asfalt, iar Deicăi îi plăceau. Și Lisicăi îi plăceau. Sunetele importante erau mai amuzante decât papagalii de gumă verde.

– Uite la ele! se minuna tata. De ce n-or fi zâmbit și când era nevoie?

Poate că or fi zâmbit.

 

Cântec de noiembrie

Standard

Stau lângă tine si fac zgomot:

– Melc, melc, codobelc…

Şi-apoi mă opresc.

Nu mai ştiu cântecul pe care obişnuiam

să-l cântăm,

dar ţi-l cânt oricum.

Şi tu ştii că improvizez o poezie nouă

pentru noaptea asta fără stele.

– Hai afară  la joacă!

Am stins opaiţul.

Nu mai arde lumea în jur.

O lume de văluri

Standard

Nu cunoșteam decât vălurile de lumină. Ca atunci când te dai pe un huțuluș înalt și atingi norii cu degetele și îți vine să râzi și nu știi de ce și nu-ți pasă că nu știi.

De cele mai multe ori, lumea din mine e așa.

Când m-a izbit prima dată vălul întunecat, l-am simțit cu toată ființa. Uluită. Împietrită. Ca pe un curent electric emanat de o persoană din fața mea. Un văl de ură și frică și strigăte de neînțeles, fără alt rol decât acela de-a rupe și de-a înlătura totul în cale. Și cu cât buzele se forțau să rămână zâmbitoare, cu atât ochii fulgerau mai multă furie.

Și m-am făcut mică.

Mă gândeam că poate făcusem eu ceva.

N-am o carapace în care să mă retrag. N-am scuturi în jurul meu. Doar eu: Scut uman şi moale.

Când m-a izbit azi vălul întunecat al acelui domn elegant care ieșise pe terasa cabanei, fumând nervos și răstindu-se la copacii frumosului peisaj sorian printr-un hands-free, natura s-a retras din calea lui. Ploaia aproape că stătuse. Copacii mă priveau încremeniți de sub stropii de apă. Era vina lor? Făcuseră ei ceva? O vrabie se oprise din țopăit. Pentru o clipă. În următoarea își luă zborul cu toate forțele, îndepărtându-se de ceva ce nu-i plăcea.

Rămăsesem pironită pe băncuță, sub umbrela mea roșie, în zgomotul stropilor de ploaie ce se izbeau sacadat de asfalt. O pisică cenuşie, cu labele murdare și ude se încălzea pe genunchii mei. Răsărise de nicăieri tocmai când îmi găsisem locul.

Tăceam amândouă sub umbrelă, în timp ce domnul elegant polua cu furie Universul. Și Universul se micșora în jurul lui și-l strângea, iar el se înfuria și mai tare pentru că nu știa de ce. Era vălul acela întunecat pe care îl răspândea de când dăduse buzna pe terasă. Şi pentru că îl răspândea, vălul ocupa gratuit spaţiul din jurul lui. „Suntem ce emitem”, obişnuia să spună profa mea de fizică din liceu.

Aşa că nu îndrăzneam să mă urnesc. Să nu ajungă şi la mine. Şi dacă ar fi ajuns, oricum ar fi fost inutil. Mi-am spus şi în alte dăţi că e doar un văl.

„E doar un văăăl! Ce poate să se întâmple?? Că ele doar plutesc peste tot prin jur şi se manifestă, iar noi doar le interpretăm.”

Fals. Prost gândit. Foarte prost gândit. Cea mai stupidă idee care mi-ar fi putut trece prin cap azi. Pentru că pe acesta începusem să îl simt în piept cu toată forța. Ca pe un curent electric.

Şi i-am dat drumul. Să treacă prin mine cât mai rapid.

Dupa doua secunde, universul se lărgea sub o ploaie nouă, iar eu mă găseam lipsită de vlagă. O lume aridă se suprapunea peste lumea din mine. Mi-era sete. Genul acela de sete care te rupe în bucăţi. Mi-am strâns umbrela şi-am aşezat-o lângă mine pe băncuță. Să plouă peste mine.

De regulă funcţioneză.

Pisica adormise pe genunchii mei. Trecuseră mai mult de două secunde?

– Pleacă, i-am spus. Să nu ne plouă pe amândouă…

Dar ea nu asculta. Se încolăcise şi mai aprig peste genunchii mei. Nu știu de ce.

– Necesitas ese paraguas? mă întreba răstindu-se, domnul cel elegant în timp ce apa îmi şiroia pe spate.

– No, i-am răspuns lipindu-mă de spătarul băncii cât puteam de mult.

”Pleacă”, i-am strigat mental, epuizată să gândesc în cuvinte.

Și domnul se depărtă înspre marginea terasei, continuând cearta la hands-free de sub umbrela mea roșie.

– Tiene un color bonito, încercă el apoi o conversaţie. De donde lo compro usted? A mi hija le encantaria tener uno igual.

Primisem umbrela de la Carmen, cu vreo 4 luni inainte.

– Se lo regalo, i-am spus, articulând greu cuvintele.

Cum e posibil să mă epuizeze o conversaţie uşoară în astfel de momente, nu-mi explic. Nu ştiu ce se întâmplă când se întâmplă. Ştiu doar că îmi simt ochii grei. Ca stânci gata să se desprindă.

– No, no, no! Lo quiero pagar! Tengo dinero! insista el.

Şi îmi trecea vag senzaţia că mă lasă rece dacă are dinero sau nu.

– Se lo regalo, no se preocupe.

Mă privea ciudat. Aşa cum unii dintre noi îi privim ciudat pe alţii dintre noi care oferă ceva fără să ceară altceva în schimb.

Îmi trec prin minte doar imagini. Niciodată cuvinte. Şi mi se pare că e aşa uşor jocul de-a vălurile. E ca atunci când înalţi un zmeu fără să-ţi foloseşti mâinile, doar un fel de presiune din interior care ţine sforile în echilibru.  Dacă ar fi văzut vălul care emana din el, i-ar fi fost aşa de uşor să îl oprească. Dar nu-l vedea. Şi nici vidul care începea să se formeze în mine.

Aveam pupilele așa de dilatate încât nu vedeam nimic. Vidul meu absorbea Totul prin ele. Şi Totul e compus din vălurile colorate pe care le vedem în fiecare zi. Nu sunt doar eu. Le absorbim, inevitabil,cu toţii.

Întuneric. Intens. Asta era ce absorbeam eu.

– Gracias, se îndepărtă domnul cel elegant, zâmbind în timp ce mintea mea aproape că trecuse printr-o implozie.

Sunt ani buni de când nu mi s-a mai întâmplat.

Vălurile întunecate trec şi rup mereu ceva din mine. Şi n-am o carapace în care să mă ascund. N-am scuturi. Doar eu: Scut uman şi moale. Noroc cu ploaia care dizovă culori închise peste pisica adormită pe genunchii mei.