Fotografii de familie

Standard

După îndelungate maimuțăreli, fotografului îi trecea vag prin minte, în timp ce ofta, că nu mai impresionează pe nimeni.

– Zâmbeeeștee! traducea tata

– De ce? întreba Deica.

– Ești la fotograf!

– Și?

– Vezi că nu primești azi înghețată. Iar ești căpoasă?

– Nu. Dar de ce să zâmbesc?

– Nu-i frumos să răspunzi oamenilor mari, argumenta mama. Trebuie să faci ce ți se spune, bine? ridica ea din sprânceană.

– Biiiine…

Deica știa ce înseamnă când mama ridica din sprânceană. Și nu era de zâmbit.

– Zâmbiți vă rog!

Lisicăi  i se părea că papagalul de gumă, pe care îl scutura omul cu aparatul cel negru, era prea verde. Și nu găsea nimic amuzant în asta. În plus, mama – femeia aceea cu părul permanent, permanent încruntată, care își începea frazele cu NU ( Nu sări! Nu fugi! Nu sta! Nu plescăi! Nu te murdări! Nu striga! etc) –  era prea veselă. Și nu găsea nimic amuzant nici în asta.

– Zâmbeeeștee! se căznea tata să explice ca și cum ar fi fost cerința unei probleme de matematică pe care Deica  nu o înțelegea.

– Păi zâmbeeesc! izbucni Deica frustrată, lovind ca de-obicei cu piciorul în podea.

– Și nu lovi cu piciorul în podea! ridica mama sprânceana din nou.

– …

– Ăla e un rânjet! Hai, zâmbește frumos.

Deica se întreba dacă se poate zâmbi și urât.

Unde era bunica? se bosumfla ea și mai mult.

Și era sâmbătăăă! Zi de bătut mingea în tot cartierul. Zi de rupt încă o pereche de pantaloni într-unul din duzii de pe marginea drumului. Zi de-a v-ați ascuuuuns și de mers pe bicicleeetăă! Zi de țopăiiit, nu de stat, ca un fluture albastru în insectar, sub lumina reflectoarelor. Pentru o înghețată. Data viitoare va ridica miza la două, complota ea în sinea ei. Între timp, îi dădea bobârnace mentale fotografului entuziast, iar el cădea imaginar în nas.

O pufni râsul.

– Așaaa!  se grăbea el să apese pe buton. Zâmbește acum!

Moment pierdut. ”Zâmbește acum” devenise butonul de închis zâmbete.

– Uite porumbeeeluuul! încerca mama, ridicându-și mâinile în aer.

Și Lisica o urmărea, atentă la porumbel. Unde vedea mama porumbei, ar fi fost interesant de aflat. Totuși era drăguț și fascinant în acelați timp, cum, pentru o clipă, mama avea porumbei în loc de mâini. Și apoi, mîini din nou. Ridică sprâncenele, mirându-se. Mama ar fi putut să zboare dacă ar fi vrut. Dar nu voia. Mama nu sărea, nu fugea, nu sta, nu plescăia, nu se murdărea, nu striga. Și Lisica nu găsea nimic amuzant în asta.

– Ai să te iei, peste câțiva ani între degete, ai să te privești și îți va părea rău că n-ai zâmbit, observa tata după o vreme.

– Dar am zâmbiiit! țopăia Deica pe aleea parcului încercând să-și termine înghețata de coacăze în timp record, ca să țopăie mai tare.

De fapt, nu doar că zâmbise. Săltase în hohote de râs. Nenea cu aparatul cel negru o privise printr-un vizor, dar nu știa că și ea făcuse la fel. Prin vizorul ei îndepărtat, lipit de poarta îndepărtată a palatului îndepărtat. Dincolo de vizor, sărea, striga, se murdărea, plescăia și scotea limba lumii în timp ce râdea.

Lisica aștepta cu răbdare lingurița cu înghețată de la mama. Mama care era așa de amuzantă când o certa pe Deica:

– Nu mai țopăi atat! Că îți strici pantofii de lac! Și stai locului pe bancă! Uite la soră-ta ce cuminte e!

Dar pantofii de lac aveau tocuri rigide care scoteau sunete importante atunci când erau izbite de asfalt, iar Deicăi îi plăceau. Și Lisicăi îi plăceau. Sunetele importante erau mai amuzante decât papagalii de gumă verde.

– Uite la ele! se minuna tata. De ce n-or fi zâmbit și când era nevoie?

Poate că or fi zâmbit.

 

Anunțuri

Un răspuns »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s