Arhivele lunare: Decembrie 2012

Absența din prezent

Standard

Sunt mai înceată decât media. 

Mă prind greu.

Mă desprind și mai greu.

Finalurile mă iau întotdeauna pe nepregătite, într-o lume în care toți din jur par să își dea seama de lucruri de care eu nu-mi dau. Ca și cum aș dormi în timp ce toți ceilalți trăiesc.

– Păi că lucrurile se schiiimbăă! se văieta o prietenă în timp ce plângea în ultima zi de liceu, iar eu nu înțelegeam de ce. Nimic n-o să mai fie la feeeel!

– Fugi de-aici! Cum să se schimbe? În sfârșit suntem maaaari și putem să facem orice! ORICE! râdeam eu de ea.

Și ea credea că vreau să o încurajez. Credea, la fel ca toată lumea, că eram cea mai curajoasă din clasă. Dar nu eram. Aveam doar obiceiul să mă arunc de pe poduri fără să-mi treaca prin minte că mi-aș putea rupe ceva. Nu din curaj, ci dintr-o absență inconștientă. Absența din prezent.

– N-o să ne mai vedem! O să ajungem într-un oraș maaare, la facultăți diferite și abia dacă o să ne mai vorbim! mă privea ea tristă.

– Fugi de-aici! hohoteam eu. Nu este orașul așa de mare încât să nu ne ciocnim toată ziua pe stradă!Vorbești prostii!

Însă prostii vorbeam eu. Ne-am mai întâlnit de vreo 5 ori de-atunci. Prima oară, când am revenit la deschiderea anului școlar al noilor boboci. Să-i vedem pe profi. Profii noștri! Care nu mai erau ai noștri…

Și i-am văzut. Înconjurați de alți elevi.

O altă curajoasă, cu fluturi de plastic în păr, își târâia tivul blugilor pe sub teniși, iar maică-sa o întreba și pe ea de 3 ori dacă a înțeles ce i-a zis, pentru că doar era la liceu acum și nu se cuvenea să-și mai țină, ca și până atunci, capul în nori. Și ea răspundea că da da da, în timp ce privea cum se ridică frunzele roșii în vântul de toamnă, iar eu mă uitam ca într-o oglindă din trecut.

Mi-am dat seama atunci. După ce toată lumea știa deja, abia atunci știam și eu. Și m-am ajuns din urmă. Ca să-mi pun primul Punct. Asta pentru că aveam nevoie să încep o frază nouă. Și nu poți să începi o frază nouă până nu pui Punct celei vechi.

Am pus primul Punct nepieptănatei cu fluturi de plastic în păr. I-am împăturit cămașa în carouri rosii, i-am îndoit la dungă blugii pe un umeraș și i-am așezat tenisii în cutia de sub pat.

Pentru bunica, gestul nu era ceva ieșit din comun, dar pentru mine era totul. Aveam nevoie să fiu suficient de goală pentru teniși noi.

De-atunci am obiceiul să pun puncte în trecut, în timp ce alerg să mă prind din urmă. Să încep alte fraze. Să mă arunc de pe poduri vechi în ape noi. Și nu știu cum, dar tot las o cutie de tenisi sub un pat.

Îngemănare

Standard

Te aștept în parcul de la capătul lumii.

Acolo unde crengile înalte se rătăcesc prin timp,

iar Soarele nu e decât o altă stea mijlocie

care alină ochii umani, înfricoșați de iluzia întunericului.

Îți desenez un cer discret:

să nu se sperie norii de furtună când se apropie de noi.

– Furtună? întrebi. 

Și crezi că sunt departe.

Dar nu sunt.

Vin odată cu ploaia care face copacii să cânte.

Și râzi. Îți plac sunetele mele.

Cad peste tine în cântece vechi și noi.

Și crezi că e nevoie să-ți amintești ceva.

Dar nu e.

De-aceea vii mereu în parcul de la capătul lumii

pe vreme de furtună.

Iar eu te-aștept. Ca pe ceva firesc.

Niciun Soare nu strălucește peste tine, dar te văd.

Niciun vânt nu bate împrejur, dar tremur.

Și sunt așa de înaltă încât fruntea mea atinge timpul care te ține departe.

Crezi că e nevoie să mă cauți.

Dar sunt chiar în fața ta.