Arhivele lunare: Martie 2013

Milioane de întâmplări

Standard

Cartagena salvaje

De fiecare dată când las întâmplarea din mine să se întâmple şi nu o copleşesc sau alerg după ea cu o plasă de fluturi, lucrurile ies bine. Miraculos de bine. Întotdeauna.

Când las întâmplarea din mine să se întâmple, îmi arunc mintea undeva şi plec haihui. Ca atunci când ajungi acasă şi îţi arunci geanta şi hainele aiurea şi ieşi apoi, în tălpile goale, pe câmpie şi îţi iei zborul.

Şi mintea din stânga după tine, cu o plasă lentă de fluturi. Să te prindă. Să te studieze la microscop. Să extragă din tine formula aia care te face să zbori şi să explodezi în raze de lumină. Pentru că ea nu poate accepta acel „miraculos de întodeauna bine”. Aşaa…fără analize şi radiografii şi scheme şi liste şi planuri.

Şi se pune pe dojană: că oamenii nu zboară – doar e interzis prin legea gravitaţiei; că oamenii nu se plimbă desculţi pe câmpii, lovindu-se de nori; că e foarte bine să crezi în miracole, dar e interzis să le trăieşti. Şi n-are sens ca să trăieşti ceva care nu se poate repeta, închide, încorseta în spaţiu-timp, cataloga şi eticheta drept: Ok. Preparado para fabricacion.  Ai fi nebun sau egoist şi n-ar fi frumos.

Şi mă întorc după o vreme. În plasa cea lentă pentru fluturi din mintea mea cea stângă.

După ce las întâmplarea din mine să se întâmple. Pentru că doar atunci, viaţa – întâmplarea asta rotundă şi plină ca o lună, se întâmplă.

Anunțuri

Cealaltă parte a străzii

Standard

– Pietonii TREBUIE să folosească TRECEREA DE PIETONI ca să poată traversa strada, îi explica bunica într-o zi Deicăi.

– De ce?

– Aşa sunt regulile! încerca ea.

În zadar. Interogatoriului abia începea.

– De ce?

Uneori, bunica şi-ar fi dorit o nepoată mai rezervată. Nu bolnăvicioasă ca nepoata doamnei H din blocul 4, ci doar un pic mai…echilibrată. Pentru că Deica înota la extreme: dacă nu ţopăia la orele de catehism, căsca sonor în timpul slujbelor de duminică. Dacă nu boteza toţi norii de pe cer cu nume de animale inventate, rămânea tăcută ore întregi, pentru ca apoi să întrebe de ce existau merele în rai, unde se presupune că totul e bun, dacă erau aşa de rele?

Etc.

– Unde se găsesc de cumpărat TRECERILE DE PIETONI?

Deica se gândea serios la cât de util ar fi să aibă una în ghiozdan şi să o folosească de câte ori ar fi vrut să treacă strada. Pentru că pe strada principală din cartierul lugojan, trecerile de pietoni lipseau cu desăvârşire.

– Nu se găsesc…

Bunica privea amuzată şi uşor îngrijorată înspre creştetul şaten, întrebându-se ce plan măreţ se mai pregătea înăuntrul lui.

– Vine cineva de la primărie şi le pictează pe asfalt, adăugă ea. Şi e  nevoie de multe planuri şi multe calcule matematice…

La asta Deica strâmbă din nas.

– … şi aprobări şi alte calcule. Şi întocmită o cerere…

– Ce complicat, bunico!

– Vezi? se linişti ea. Mai bine colorează ceva în cartea de colorat.

După 3 ore de tăcere, bunica deschise uşa camerei unde o vrăbiuţă colorase toata după amiaza. Aşa cum era de aşteptat, aceasta zbură pe lângă ea, încălţându-şi sandalele în grabă.

– Eşti un geniu, bunico! îi strigă ea ascuţit, lipindu-şi toată faţa de obrazul ei, într-una din acele îmbrăţişări care smulg aerul din plămânii victimelor.

Mergea până la prietena L de la etajul 3 ca să-i arate ce colorase. Şi să nu o aştepte la cină pentru că era o chestiune de VIAŢĂ si MOARTE!

Bunica rămăsese gură cască, în timp ce bunicul hohotea înfundat, sorbindu-şi cafeaua în bucătărie.

Unii spuneau că oricum nu era nimic interesant de cealaltă parte a străzii principale. Doar o fabrică de textile neinteresantă, de unde se întorceau părinţii tuturor pe la ora 19:00, văietându-se până pe la ora 22:00 că urmau să se trezească a doua zi pe la ora 06:00, pentru a ajunge din nou acolo la ora 07:00. Fix! În mişcări drepte.

Şi era INTERZIS COPIILOR.

ASTA făcea lucrurile interesante.

Pentru că fabrica avea o frumoasă grădină plină de corcoduşi, meri, pruni şi duzi pentru căţărat, nenumărate cutii şi ascunzători secrete, iar legendele locale vorbeau despre un hambar plin cu resturi de materiale în carouri, numai bune pentru croit fuste plisate de toate culorile, tuturor păpuşilor din lume! Din Univers!

Cel puţin despre asta credea prietena L de la etajul 3, că era vorba în avalanşa de explicaţii pe care o declanşase Deica în pragul uşii.

– Hai! îi răspunse ea, după ce Deica îi ceruse politicoasă doamnei M – mama lui L – să o lase pe aceasta afară la joacă.

Şi doamna M acceptă liniştită. Deica era aşa un model de comportament! Şi mergea la orele de catehism în fiecare Sâmbătă!

– RAIUL ! exclama Deica ţopăind într-o după amiază târzie de vară, în faţa blocului 9.

Raiul se afla în partea cealaltă a străzii şi toţi copiii, în afară de nepoata bolnăvicioasă a doamnei H din blocul 4, voiau să ajungă acolo.

Problema era TRECEREA DE PIETONI. De fapt, absenţa ei.

– Să colorăm una pe asfalt! răsări ideea din mulţime şi toată lumea ridică mâinile , în semn de aprobare.

– Am eu cretă de calitatea 1! îşi ţuguia buzele Aurel de la etajul 1.

– Şi nişte glet întărit! se scotocea Bogdănel prin buzunare.

Nimeni nu se mira. Bogdănel avea întotdeauna buzunarele pline de glet sau var întărit. Constructorii au nevoie mereu de ceva de scris, în cazul în care i-ar prinde furtuna de idei. Bogdănel spunea că nu vrea să-l prindă furtuna. N-avea loc în buzunare şi pentru o umbrelă.

– Nu ajunge! Ne-ar trebui o sută de cutii! calcula Deica rapid în cartea de colorat. Sau 5!

– Are nenea G mai mult glet întărit în faţa casei, veni cu soluţia Bogdănel.

Şi nimeni nu se mira nici de data asta.

– O sută de cutii sau cinci?

– O sută cinci!

Când ieşi bunica la plimbare, îngrijorată de aventura pe Viaţă si Moarte în care părea adâncită nepoata ei  ( pe care, în acel moment, şi-ar fi dorit-o mai rezervată ) observă ceva ciudat:

În dreptul blocului 9, pe strada principală, maşinile care începeau să circule de la ora 19:00, opreau subit pentru a ceda trecerea unei cete zgomotoase care părea că inventase un joc din traversarea străzii.

– Încă o dată! strigau toţi în cor, cu privirile aliniate înspre nefericitul şofer care, aflându-se pentru prima dată în faţa unei treceri colorate de pietoni, nu putea alege decât să se oprească şi să lase puştii să treacă în fugă de câteva ori, dintr-o parte şi alta, înainte să-şi dea seama de înşelătorie.

Grădina fabricii alunecase în uitare. La fel şi hambarul cu resturile de materiale. Raiul îşi mutase domiciliul pe o trecere de pietoni.

Bunica rămăsese blocată în mijlocul trotuarului. În astfel de momente ştia sigur că o nepoată mai rezervată ar fi plictisit-o de moarte.

La vânătoare de scântei

Standard

Tormenta-de-verano

Aveam nevoie, de ceva vreme, de o bujie nouă pentru inima mea.

Se întâmplă uneori să nu indrăznim, pur şi simplu, ce-am vrea să îndrăznim. Aşa că niciodată n-am îndrăznit să caut una.

Până când, într-o zi, în care norii se încâlceau în noaptea senină, umbrela pe care o ascund sub cuier mi-a smuls mâna până sus printre fulgere la:

ATELIERUL UNDE CERUL SENIN MERGE LA REPARAT

– Pentru că au bujii, de-aia! s-a răstit ea la mine, înainte să o pot întreba de ce.

Aveam nevoie doar de o bujie nouă.

– N-avem! Nu e! N-avem! tuna, mormăind ursuz, cel care potcovea Cerul Nord.

Asta pentru că tocmai scăpase, din nou, printre degete, buchetul de fulgere la care lucrase toată ziua.

Umbrela mea insista şi insista. Că văzuse ea, pe raftul de sus, nişte bujii tocmai bune pentru inimi pierdute.

Cel care potcovea în grabă Cerul Sud voia să ştie ce dau înschimb.

– Alta. Nou-nouţă, i-am răspuns.

– Bujie x105??

– Bujie x105!

– E în listă…şoptea răsfoind conştiincions manualul, cel care potcovea Cerul Vest, iar cel care potcovea Cerul Est pufnea din când în când, privindu-mă neîncrezător.

– Nu e defectă…încercam eu să le explic. Doar scânteiază prea tare. Şi arde spaţiul strâmt care sunt.

– Asta se poate rezolva şi altfel! tuna cel care terminase de potcovit Cerul Sud.

Aşa am primit azi,  în timp ce mă plimbam senină, de mână cu umbrela mea printre norii încâlciţi, un spaţiu mai larg pentru bujia din inima mea.