Cealaltă parte a străzii

Standard

– Pietonii TREBUIE să folosească TRECEREA DE PIETONI ca să poată traversa strada, îi explica bunica într-o zi Deicăi.

– De ce?

– Aşa sunt regulile! încerca ea.

În zadar. Interogatoriului abia începea.

– De ce?

Uneori, bunica şi-ar fi dorit o nepoată mai rezervată. Nu bolnăvicioasă ca nepoata doamnei H din blocul 4, ci doar un pic mai…echilibrată. Pentru că Deica înota la extreme: dacă nu ţopăia la orele de catehism, căsca sonor în timpul slujbelor de duminică. Dacă nu boteza toţi norii de pe cer cu nume de animale inventate, rămânea tăcută ore întregi, pentru ca apoi să întrebe de ce existau merele în rai, unde se presupune că totul e bun, dacă erau aşa de rele?

Etc.

– Unde se găsesc de cumpărat TRECERILE DE PIETONI?

Deica se gândea serios la cât de util ar fi să aibă una în ghiozdan şi să o folosească de câte ori ar fi vrut să treacă strada. Pentru că pe strada principală din cartierul lugojan, trecerile de pietoni lipseau cu desăvârşire.

– Nu se găsesc…

Bunica privea amuzată şi uşor îngrijorată înspre creştetul şaten, întrebându-se ce plan măreţ se mai pregătea înăuntrul lui.

– Vine cineva de la primărie şi le pictează pe asfalt, adăugă ea. Şi e  nevoie de multe planuri şi multe calcule matematice…

La asta Deica strâmbă din nas.

– … şi aprobări şi alte calcule. Şi întocmită o cerere…

– Ce complicat, bunico!

– Vezi? se linişti ea. Mai bine colorează ceva în cartea de colorat.

După 3 ore de tăcere, bunica deschise uşa camerei unde o vrăbiuţă colorase toata după amiaza. Aşa cum era de aşteptat, aceasta zbură pe lângă ea, încălţându-şi sandalele în grabă.

– Eşti un geniu, bunico! îi strigă ea ascuţit, lipindu-şi toată faţa de obrazul ei, într-una din acele îmbrăţişări care smulg aerul din plămânii victimelor.

Mergea până la prietena L de la etajul 3 ca să-i arate ce colorase. Şi să nu o aştepte la cină pentru că era o chestiune de VIAŢĂ si MOARTE!

Bunica rămăsese gură cască, în timp ce bunicul hohotea înfundat, sorbindu-şi cafeaua în bucătărie.

Unii spuneau că oricum nu era nimic interesant de cealaltă parte a străzii principale. Doar o fabrică de textile neinteresantă, de unde se întorceau părinţii tuturor pe la ora 19:00, văietându-se până pe la ora 22:00 că urmau să se trezească a doua zi pe la ora 06:00, pentru a ajunge din nou acolo la ora 07:00. Fix! În mişcări drepte.

Şi era INTERZIS COPIILOR.

ASTA făcea lucrurile interesante.

Pentru că fabrica avea o frumoasă grădină plină de corcoduşi, meri, pruni şi duzi pentru căţărat, nenumărate cutii şi ascunzători secrete, iar legendele locale vorbeau despre un hambar plin cu resturi de materiale în carouri, numai bune pentru croit fuste plisate de toate culorile, tuturor păpuşilor din lume! Din Univers!

Cel puţin despre asta credea prietena L de la etajul 3, că era vorba în avalanşa de explicaţii pe care o declanşase Deica în pragul uşii.

– Hai! îi răspunse ea, după ce Deica îi ceruse politicoasă doamnei M – mama lui L – să o lase pe aceasta afară la joacă.

Şi doamna M acceptă liniştită. Deica era aşa un model de comportament! Şi mergea la orele de catehism în fiecare Sâmbătă!

– RAIUL ! exclama Deica ţopăind într-o după amiază târzie de vară, în faţa blocului 9.

Raiul se afla în partea cealaltă a străzii şi toţi copiii, în afară de nepoata bolnăvicioasă a doamnei H din blocul 4, voiau să ajungă acolo.

Problema era TRECEREA DE PIETONI. De fapt, absenţa ei.

– Să colorăm una pe asfalt! răsări ideea din mulţime şi toată lumea ridică mâinile , în semn de aprobare.

– Am eu cretă de calitatea 1! îşi ţuguia buzele Aurel de la etajul 1.

– Şi nişte glet întărit! se scotocea Bogdănel prin buzunare.

Nimeni nu se mira. Bogdănel avea întotdeauna buzunarele pline de glet sau var întărit. Constructorii au nevoie mereu de ceva de scris, în cazul în care i-ar prinde furtuna de idei. Bogdănel spunea că nu vrea să-l prindă furtuna. N-avea loc în buzunare şi pentru o umbrelă.

– Nu ajunge! Ne-ar trebui o sută de cutii! calcula Deica rapid în cartea de colorat. Sau 5!

– Are nenea G mai mult glet întărit în faţa casei, veni cu soluţia Bogdănel.

Şi nimeni nu se mira nici de data asta.

– O sută de cutii sau cinci?

– O sută cinci!

Când ieşi bunica la plimbare, îngrijorată de aventura pe Viaţă si Moarte în care părea adâncită nepoata ei  ( pe care, în acel moment, şi-ar fi dorit-o mai rezervată ) observă ceva ciudat:

În dreptul blocului 9, pe strada principală, maşinile care începeau să circule de la ora 19:00, opreau subit pentru a ceda trecerea unei cete zgomotoase care părea că inventase un joc din traversarea străzii.

– Încă o dată! strigau toţi în cor, cu privirile aliniate înspre nefericitul şofer care, aflându-se pentru prima dată în faţa unei treceri colorate de pietoni, nu putea alege decât să se oprească şi să lase puştii să treacă în fugă de câteva ori, dintr-o parte şi alta, înainte să-şi dea seama de înşelătorie.

Grădina fabricii alunecase în uitare. La fel şi hambarul cu resturile de materiale. Raiul îşi mutase domiciliul pe o trecere de pietoni.

Bunica rămăsese blocată în mijlocul trotuarului. În astfel de momente ştia sigur că o nepoată mai rezervată ar fi plictisit-o de moarte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s