Șervețele pe gresia din bucătărie

Standard

Toñi cântă în fiecare zi.

Zarzuela, copla, bolero și alte cântece din Andalucia ei cea dragă. Nu se oprește din cântat decât atunci când ajunge cu mătura în dreptul meu.

Are un timbru plăcut care mereu îmi smulge un zâmbet. Ea nu știe, dar multe din rezolvările problemelor la care lucrez i se datorează. Într-un fel curios, sunetele ei mă opresc din desenat și mă smulg din orice blocaj.

Apoi, după ce aranjează biroul, trece pe lângă mine și mă întreabă dacă poate să facă ordine și pe masa mea. Știe că am să-i spun că nu. Sunt o maniacă a ordinii. Ordinea mea.

Îi răspund că n-are decât să aranjeze mesele băieților, dar ea zice că n-are ce să aranjeze la ele.

Îmi aduce uneori pliante cu versuri despre Buenas vibraciones.

– Că nu e nevoie să porți pe umeri bolta cerească. Stă ea și singură, îmi spune înainte să înceapă o nouă zarzuela.

Se oprește câteodată în mijlocul coridorului și râde de mine. Spune că am o privire îndepărtată atunci când mă holbez la culegătorii de anghinare de pe câmpia de vizavi, iar eu îi scot limba și-i spun că vorbește prostii.

– Am să șterg geamul ca să vezi mai bine…

îi spun că n-am nevoie să văd mai bine, dar ea zice că am.

Și nu știu cum, dar mă prinde întotdeauna cu ochii înspre soarele care apune după El Cabezo și mă întreabă dacă nu obosesc de la atâta gândit, iar eu fac pe clown-ul din nou și încep să-i vorbesc în diminutive până când o fac să hohotească și să-mi cânte ¨Ojos verdes¨. Cel mai mult o distrează când îi spun că El Cabezo nu e un munte și că ¨Munte¨ e un titlu exagerat pentru un șervețel aruncat parcă de cineva foarte înalt pe gresia unei bucătării.

Are cancer de 5 ani și azi e mai tăcută. O surprind cum privește culorile care apun dincolo de geamul meu din stânga. Și aștept să facă haz de mine ca în fiecare zi.  Îi desenez și o caricatură cu o față zâmbitoare și o lipesc de monitor.

Suntem singure în birou. Băieții au plecat la montaj.

Mă privește lung și-mi spune, fără să mă avertizeze, că sunt o lumină din viața ei.

Și-mi trece vag prin minte că sunt o lumină din viața cuiva. După care nimic.

Pentru o clipă mă simt înciudată. Ca într-o competiție. Și vreau să-i spun și eu. Toate cuvintele pe care le știu. Toate cântecele și glumele și jocurile mele de clown pe care nu i le-am arătat. Pe care încă nu le-am inventat. Care zac în mine în arome de imagini și așteaptă să fie turnate în forme vizibile pentru cei din jur.

Și vreau să îi prăvălesc în brațe un cer de flori. Repede. Înainte ca vorbele ei să treacă prin mine și să ia tot. Dar vorbele ei trec. Și iau. Și mă lasă fără nimic de spus.

Așa că îi răspund cu o îmbrățișare lungă și mută.

De mâine nu va mai veni să-mi șteargă geamul prin care mă holbez la culegătorii de anghinare de pe câmpia de vizavi. Se întoarce în Andalucia ei cea dragă. La căsuțele albe îngrămădite între munți:

– Știi tu, îmi șoptește ea cu ochi luminoși, între munții aceia care seamănă cu niște șervețele aruncate de cineva foarte înalt pe gresia din bucătărie.

Se depărtează cântând.

De-atunci tot încerc să scot un sunet și nu pot.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s