Arhivele lunare: Iulie 2013

Scopuri

Standard

Când m-am pornit din San Javier înspre Alicante, nu știam că Scopul era să fotografiez Luna plină din noaptea de 22 -23 iunie 2013.

Credeam că era:

”- Hai în Alicante!

– Hai că vin!

– !!!

– !!!

Urmat de mai multe hăhăieli în jurul mai multor sticle de Alambra/Mahou/etc, echivalente pentru mine cu zgâriatul degetelor între frații de cruce.

Dar probabil că așa e cu scopurile. Le ochești undeva, aproximativ, deasupra liniei orizontului și pornești înspre ele. Rapid. Fără scuze și tărăgăneli stupide.

Scuzele și tărăgănelile nu sunt decât refuzuri mascate.

Așa că  ”Hai în Alicante!” devenise elementul ”unde” care trebuia înscris în ecuația de mai jos:

unde+când+cumva+cât timp+de ce=Hai că vin!

Nu știu de ce, dar mie îmi place să respect ecuații.

În sens invers și amestecat. 😀

– Relaaaaax! îi mai scriam eu Lianitei în timp ce mă amuzam pe seama listelor cu stațiile de autobuz, hărțile, opririle și orarele pe care mi le trimisese pe mail toată săptămâna. Nu din dorința de control, ci din încântarea de-a juca jocul HARTA COMORII. Joc la care mie mi-este imposibil să stau pe margine. 😀

– Ce poaaaate să se întâmple? Om ajunge noi cumva pe la tine prin Alicante! Hi hi hi! îmi roteam eu ochii pe tonul arogant al acelui iepure tăntălău din fabulă, dându-i coate soră-mii ( aka celălalt iepure tăntălău din fabulă).

De fapt, nu trebuia să ajungem ”cumva”, ci  CUMVA. Adică luând autobuzul San Javier – Alicante, vineri la ora 20:30. Punct. Cum și Când. Două dintr-o lovitură. Mai mult decât speram. Mai mult decât voiam să cred că se poate întâmpla. Așa de ușor.

”Neprevăzutul??” gândeam în mintea mea de Prometeu. ”NE-PRE-VĂ-ZU-TUL nu există! Doar noi și deciziile noastre!” mă umflam eu în toate penele din Univers, uitând că și lui Prometeu îi mâncaseră unii ficații.

Autobuzul Costa Azul –  cel mai frumos nume de autobuz din câte existau !

Ecuație rezolvată.

^_^

Că doar, oricum, în afară de oprirea autobuzului la stația greșită ( pentru că era clar de tot că noi – NOI – îl așteptasem la cea corectă! ), ce s-ar fi putut întâmpla?

”Păi cam exact aia”, se gândea, probabil Costa Azul, cotind spectaculos, sub privirile noastre înmărmurite, pe o stradă din dreapta, cu scopul, mai mult decât evident, de-a ne arăta că, da: există undeva în eter și altceva în afara deciziilor noastre:

Ale Lui.

O reclamă pentru Costa Azul ar putea suna așa:

Iarba crește pentru că așa vrea Costa Azul. Copiii se nasc și merg la școală datorită lui Costa Azul.

TIMPUL s-a inventat când s-a întrupat din vid primul orar al lui Costa Azul!

Deciziile noastre versus deciziile lui Costa Azul:

0-1.

Întotdeauna.

Costa Azul –  cel mai ticălos nume din Univers pentru un autobuz!

– Buz buz/ auto-buz/ nu credeam c-ai să mă buzzz…

Scopuri. Scopuri. Scopuri.

Scopurile trebuie meritate. De aceea ni se arată în cale atâtea încercări.

Și bucle negative.

Cea mai comună e bucla lui ”Trebuia_să” accentuată de lovituri de călcâi în podeaua lumii:

Trebuia_să mă interesez mai bine!

Trebuia_să insist mai mult la informații!

Trebuia_să n-am încredere în colegul de la lucru care spunea că stația aia e SIGUR stația corectă. Pentru că nu era!

– !!!

Trebuia_să ascult de Lianita. Ceea ce făcusem, așa că era un Trebuia_să anulat.

Trebuia_să aia și să ailaltă.

Și-apoi după Trebuia _să _al _meu, la fel de negativ, Trebuia_să_al_lor:

– Trebuia să existe un ghișeu pentru fiecare stație de autobuz din San Javier, așa cum ar fi fost normal! De-a ce ne jucam?

Unde s-a mai pomenit să nu ai tu un suflet de om, la un ghiseu, pe care să-l întrebi dacă autobuzul X oprește în stație la ora 8, iar el să-ți răspundă scârbit, între două plescăieli de gumă, pe jumătate toropit de la căldură, că da. Și tu să insiști: – Dar sigur?? Și el să urle duios la tine că da, da, da și de ce nu te prinzi din prima ce vrea el să-ți spună și să nu-l mai pui să repete, că nu e plătit ca să repete și dacă o face, o face din mărinimie și Punct.

Și-apoi după Trebuia_să_al_lor versiunea tragi-comică,  De ce-urile exagerate, urlate isteric în sinele personal:

-Deeeee ceeee???!!!!!

Cu smuls imaginar de păr și haine:

– De ce San Javier?! De ce-mi faci asta San Javier?

Și-apoi cu ciudă:

– Prostu´ de San Javier! Prostu´ Satului de San Javier! Sfânt de prost! Primul Primar care a decretat că sufletele de oameni stau în rai, nu la ghișeele de autobuz. Stau acolo și fac un nimic absolut! Că doar ce poți să faci într-un Rai decât să stai într-o plictiseală eternă? Cu o listă de orare de autobuz pe care nu o respectă nimeni și pe care orice prost  – cu el în frunte – o poate citi.

Și acestea fiind stabilite, Soarele Speranței răsărise în mine pentru că eu – EU – nu o puteam citi. Ce vină aveam EU atunci dacă eram dășteapta satului?  Aia care nu știe unde să se proțăpească și să aștepte un autobuz? Prin urmare, ca orice om dăștept, exclus din Rai, am decis:

– Plecăm în mașina mea peste jumătate de oră!

Cum” și ”Când” incluse din nou pe listă. Prometeu avea ficați noi. 😉

– Unde să pleci noaptea? nădușea mama. Că e noaaaapte și e friiiig în iunie și dacă faci pană la motor și rămîi fără baterie la telefon și banchetă din spate și singură și pustie?!  Să o lași acasă pe soru-ta că mai vreau să-mi rămână un copil! mă încuraja ea.

– Ei, cum să nu mă duc? De-al dracului mă duc! Din cauza lu prostu de San Javier mă duc. Că altfel nu m-aș duce așa. Mă duc și mă duc!

– Ne ducem! mă susținea soră-mea.

– Păi duceți-vă! râdea tata de noi. Lolec și Bolec în călătorie! punea el titlul ”călătoriei” noastre, în caz de ne-am fi gândit să aveam nevoie de unul.

– Păi ne ducem! i-am strigat înapoi. Ăsta era și scopul!

Pentru că așa se întâmplă când vine vorba de scopuri: Îți dai seama că ele există. Și când asta se întâmplă, nu există forță a naturii, destinului sau ghinionului care să te oprească.

– Na uite că ne-am dus! i-am comunicat soră-mii 50km și 100 de ”cojones” mai încolo, după ce ne întorsesem din drum de 3 ori pentru motorină, acte și GPS.

Drumul înspre un scop poate fi într-un șantier perpetuu.

Despues de 500 metros, gire a la izquierda! zicea -înclinat- GPS-ul spaniol, transformat instantaneu in dona Juana cu tzâtze ascuțite ( pentru că sigur de-aia vorbea așa de ascuțit).

– Ce zice? Care stângă?

– Cealaltă! mă lămurea soră-mea.

Despues de 100 metros, gire a la derecha y permanezca a la izquerda! urla politicoasă doamna Juana.

– ?!

Gire! Giiire!!

-?!

Recalculando el camino...

– Tuu! Asta-și bate joc de noi!

– Să urmăm mai bine indicatoarele, bâguia soră-mea cu o nuanță de neliniște în voce, în timp ce îi explica Lianei la telefon că suntem pe undeva prin Alicante, dar că iar am schimbat punctul de întâlnire. ;;)

Punct schimbător din cauza fiestei de San Juan, care constă în, așa cum am reușit să aflăm, blocarea tuturor străzilor pe care ar fi dorit să avanseze cineva proaspăt sosit din San Javier, înt-o vineri pe la 12 noaptea, după ce îi fusese amputat – în mod fraudulos – dreptul de-a suferi de răul autobuzului Costa Azul, la ora 20:30. Facă-se voia Lui.

– Bun. Cred că trăim. Suntem întregi, avem tot, nu? o înghionteam la final pe soră-mea care începuse să spere într-un loc de parcare pe care-l ochise în Universul paralel.

Pentru că asta-i ultima șmecherie când vine vorba despre scopuri. Întotdeauna exagerăm drumul înspre ele. Ca și cum am vedea munți de netrecut din pietricelele de pe drum. Dar, de îndată ce ne descotorosim de ochelarii de aproape ai bunicii și eliminăm orice filtru care ar mai putea distorsiona lucrurile, le vedem ( mai aproape de ) așa cum sunt:

Cu niște continente, tu! îmi explica Liana în ultima seară din Alicante, în timp ce vorbea de ISO și diafragme și lucsi prin care să prinzi pe ecran Luna plină, iar eu pricepeam că ce revelație faină e când treci din modul automat pe cel controlat de tine.

Și știu că n-am zis, dar tot atunci mi-am dat seama că acesta fusese Scopul de la început :

OLYMPUS DIGITAL CAMERA