Arhive pe categorii: CIREȘE COAPTE LA URECHI

Furtuna

Standard

Nush ce am cu furtunile, dar îmi plac.

În vreme de furtună, lucrurile se schimbă. Mai ales pe plaja din Los Narejos. Valurile se aud mai clar. Nisipul scârţâie mai sonor sub călcâie şi nu e nici ţipenie de om. Ceea ce e relaxant :D.

Prima furtună de vară din acest an ( se recunoaşte uşor pentru că nu-ţi îngheaţă picioarele când aterizezi prin bălţi) n-a fost chiar la fel ca aia shakespeariană, dar nu m-am plâns. Mi-am îmbrăcat în grabă bluza de vânt, am scotocit prin toată casa după umbrelă şi am ieşit ( apoi când am văzut ce-am văzut m-am întors ca să scotocesc după aparatul de pozat ):

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În drum spre plaja:

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

mă gândeam ce e drăgutz că a înflorit poarta de la chinguirito…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

dar chinguirito era închis 😦

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

aşa că după 3 bălţi ( prin care binenţeles că am trecut), 5 mişcări pseudo-acrobatice ( pe care binenţeles că le-am ratat) am ajuns la destinaţie:

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Şi nimeni pe străzi.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Asa de nimeni că-mi venea să bat la uşile tuturor şi să-i scot afară. Dar au ieşit şi fără să bat eu. Imediat după ce a ieşit soarele. Traversând străzile pline de apa care se scurgea la vale. Aşa că mi-am strâns umbrela ( că e ciudat să te plimbi cu o umbrelă roşie atunci când nu mai plouă) şi m-am plimbat, ca într-un labirint separat de râuri, până acasă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

End 😛

Anunțuri

Cealaltă parte a străzii

Standard

– Pietonii TREBUIE să folosească TRECEREA DE PIETONI ca să poată traversa strada, îi explica bunica într-o zi Deicăi.

– De ce?

– Aşa sunt regulile! încerca ea.

În zadar. Interogatoriului abia începea.

– De ce?

Uneori, bunica şi-ar fi dorit o nepoată mai rezervată. Nu bolnăvicioasă ca nepoata doamnei H din blocul 4, ci doar un pic mai…echilibrată. Pentru că Deica înota la extreme: dacă nu ţopăia la orele de catehism, căsca sonor în timpul slujbelor de duminică. Dacă nu boteza toţi norii de pe cer cu nume de animale inventate, rămânea tăcută ore întregi, pentru ca apoi să întrebe de ce existau merele în rai, unde se presupune că totul e bun, dacă erau aşa de rele?

Etc.

– Unde se găsesc de cumpărat TRECERILE DE PIETONI?

Deica se gândea serios la cât de util ar fi să aibă una în ghiozdan şi să o folosească de câte ori ar fi vrut să treacă strada. Pentru că pe strada principală din cartierul lugojan, trecerile de pietoni lipseau cu desăvârşire.

– Nu se găsesc…

Bunica privea amuzată şi uşor îngrijorată înspre creştetul şaten, întrebându-se ce plan măreţ se mai pregătea înăuntrul lui.

– Vine cineva de la primărie şi le pictează pe asfalt, adăugă ea. Şi e  nevoie de multe planuri şi multe calcule matematice…

La asta Deica strâmbă din nas.

– … şi aprobări şi alte calcule. Şi întocmită o cerere…

– Ce complicat, bunico!

– Vezi? se linişti ea. Mai bine colorează ceva în cartea de colorat.

După 3 ore de tăcere, bunica deschise uşa camerei unde o vrăbiuţă colorase toata după amiaza. Aşa cum era de aşteptat, aceasta zbură pe lângă ea, încălţându-şi sandalele în grabă.

– Eşti un geniu, bunico! îi strigă ea ascuţit, lipindu-şi toată faţa de obrazul ei, într-una din acele îmbrăţişări care smulg aerul din plămânii victimelor.

Mergea până la prietena L de la etajul 3 ca să-i arate ce colorase. Şi să nu o aştepte la cină pentru că era o chestiune de VIAŢĂ si MOARTE!

Bunica rămăsese gură cască, în timp ce bunicul hohotea înfundat, sorbindu-şi cafeaua în bucătărie.

Unii spuneau că oricum nu era nimic interesant de cealaltă parte a străzii principale. Doar o fabrică de textile neinteresantă, de unde se întorceau părinţii tuturor pe la ora 19:00, văietându-se până pe la ora 22:00 că urmau să se trezească a doua zi pe la ora 06:00, pentru a ajunge din nou acolo la ora 07:00. Fix! În mişcări drepte.

Şi era INTERZIS COPIILOR.

ASTA făcea lucrurile interesante.

Pentru că fabrica avea o frumoasă grădină plină de corcoduşi, meri, pruni şi duzi pentru căţărat, nenumărate cutii şi ascunzători secrete, iar legendele locale vorbeau despre un hambar plin cu resturi de materiale în carouri, numai bune pentru croit fuste plisate de toate culorile, tuturor păpuşilor din lume! Din Univers!

Cel puţin despre asta credea prietena L de la etajul 3, că era vorba în avalanşa de explicaţii pe care o declanşase Deica în pragul uşii.

– Hai! îi răspunse ea, după ce Deica îi ceruse politicoasă doamnei M – mama lui L – să o lase pe aceasta afară la joacă.

Şi doamna M acceptă liniştită. Deica era aşa un model de comportament! Şi mergea la orele de catehism în fiecare Sâmbătă!

– RAIUL ! exclama Deica ţopăind într-o după amiază târzie de vară, în faţa blocului 9.

Raiul se afla în partea cealaltă a străzii şi toţi copiii, în afară de nepoata bolnăvicioasă a doamnei H din blocul 4, voiau să ajungă acolo.

Problema era TRECEREA DE PIETONI. De fapt, absenţa ei.

– Să colorăm una pe asfalt! răsări ideea din mulţime şi toată lumea ridică mâinile , în semn de aprobare.

– Am eu cretă de calitatea 1! îşi ţuguia buzele Aurel de la etajul 1.

– Şi nişte glet întărit! se scotocea Bogdănel prin buzunare.

Nimeni nu se mira. Bogdănel avea întotdeauna buzunarele pline de glet sau var întărit. Constructorii au nevoie mereu de ceva de scris, în cazul în care i-ar prinde furtuna de idei. Bogdănel spunea că nu vrea să-l prindă furtuna. N-avea loc în buzunare şi pentru o umbrelă.

– Nu ajunge! Ne-ar trebui o sută de cutii! calcula Deica rapid în cartea de colorat. Sau 5!

– Are nenea G mai mult glet întărit în faţa casei, veni cu soluţia Bogdănel.

Şi nimeni nu se mira nici de data asta.

– O sută de cutii sau cinci?

– O sută cinci!

Când ieşi bunica la plimbare, îngrijorată de aventura pe Viaţă si Moarte în care părea adâncită nepoata ei  ( pe care, în acel moment, şi-ar fi dorit-o mai rezervată ) observă ceva ciudat:

În dreptul blocului 9, pe strada principală, maşinile care începeau să circule de la ora 19:00, opreau subit pentru a ceda trecerea unei cete zgomotoase care părea că inventase un joc din traversarea străzii.

– Încă o dată! strigau toţi în cor, cu privirile aliniate înspre nefericitul şofer care, aflându-se pentru prima dată în faţa unei treceri colorate de pietoni, nu putea alege decât să se oprească şi să lase puştii să treacă în fugă de câteva ori, dintr-o parte şi alta, înainte să-şi dea seama de înşelătorie.

Grădina fabricii alunecase în uitare. La fel şi hambarul cu resturile de materiale. Raiul îşi mutase domiciliul pe o trecere de pietoni.

Bunica rămăsese blocată în mijlocul trotuarului. În astfel de momente ştia sigur că o nepoată mai rezervată ar fi plictisit-o de moarte.

12A

Standard

Iată ce mi-a găsit bunica printre însemnările din liceu :))

Au fost odată ca-n poveşti –

şi asta n-o spun eu-

precum luceferii ceresti,

A 12-a din Hasdeu!  ( :D:D:D )

*

Şi erau unii-aşa cuminţi

şi mândri-n toate cele,

ca nişte bombe printre sfinţi

cu hidrogen în ele.

*

( ora de română)

*

La umbra falnicelor bolţi,

Ei pasul şi-l îndreaptă

lângă fereastră unde-n colt

Româna îi aşteaptă.

*

Şi îi privea cu un surâs:

– Aţi scos voi foicica?

şi-aşa buimaci, treziţi din vis

primiră lucrărica.

*

Şi zise-ncet:

Pe lângă plopi am mai trecut

în cariera mea,

dar precum voi n-am mai văzut

nicicând pe nimenea.

*

Cum vrei de bac să treci în zbor

când nu ştii Eminescu

şi spui că „am un singur dor”

e scris de Călinescu?

*

Vrei poate-n fapte să arăţi

dreptate şi tărie

când îţi arăt şi tot nu-nveţi…

E pură lenevie!

*

( ora de mate)

*

Algebra-ntreagă o-nvăţau

în ora de-analiză

şi căi de mii de ani treceau

în orele de teză.

*

Şi sus formule,

dedesubt

scriau în şir sisteme,

fără de puncte,

ne-ntrerupt,

scriau doar teoreme.

*

Căci unde-ajung ei nu-i hotar,

diriga îi cunoaşte,

şi iar le spune în zadar

că-n umbră bacu-i paşte.

*

Şi ei vorbind cu-algebra-n somn,

oftând din greu suspină:

– „O, Newton şi al tău binom,

cu ce suntem de vină?”

*

Şi sin2+cos2

e pură fantezie.

Şi Cosmosul s-a săturat

de-atâta geometrie!

*

( end)

*

Erau a 12-a din Hasdeu

mai mândri an de an:

„Să fie bacul cât de greu,

ieşim noi la liman!”

*

( poezioară epigonică rostită de corul tragic al clasei de mate fizică în cadrul festivităţii sfârşitului de an şi liceu.

Lugoj 2002  )

=))=))=))

Fotografii de familie

Standard

După îndelungate maimuțăreli, fotografului îi trecea vag prin minte, în timp ce ofta, că nu mai impresionează pe nimeni.

– Zâmbeeeștee! traducea tata

– De ce? întreba Deica.

– Ești la fotograf!

– Și?

– Vezi că nu primești azi înghețată. Iar ești căpoasă?

– Nu. Dar de ce să zâmbesc?

– Nu-i frumos să răspunzi oamenilor mari, argumenta mama. Trebuie să faci ce ți se spune, bine? ridica ea din sprânceană.

– Biiiine…

Deica știa ce înseamnă când mama ridica din sprânceană. Și nu era de zâmbit.

– Zâmbiți vă rog!

Lisicăi  i se părea că papagalul de gumă, pe care îl scutura omul cu aparatul cel negru, era prea verde. Și nu găsea nimic amuzant în asta. În plus, mama – femeia aceea cu părul permanent, permanent încruntată, care își începea frazele cu NU ( Nu sări! Nu fugi! Nu sta! Nu plescăi! Nu te murdări! Nu striga! etc) –  era prea veselă. Și nu găsea nimic amuzant nici în asta.

– Zâmbeeeștee! se căznea tata să explice ca și cum ar fi fost cerința unei probleme de matematică pe care Deica  nu o înțelegea.

– Păi zâmbeeesc! izbucni Deica frustrată, lovind ca de-obicei cu piciorul în podea.

– Și nu lovi cu piciorul în podea! ridica mama sprânceana din nou.

– …

– Ăla e un rânjet! Hai, zâmbește frumos.

Deica se întreba dacă se poate zâmbi și urât.

Unde era bunica? se bosumfla ea și mai mult.

Și era sâmbătăăă! Zi de bătut mingea în tot cartierul. Zi de rupt încă o pereche de pantaloni într-unul din duzii de pe marginea drumului. Zi de-a v-ați ascuuuuns și de mers pe bicicleeetăă! Zi de țopăiiit, nu de stat, ca un fluture albastru în insectar, sub lumina reflectoarelor. Pentru o înghețată. Data viitoare va ridica miza la două, complota ea în sinea ei. Între timp, îi dădea bobârnace mentale fotografului entuziast, iar el cădea imaginar în nas.

O pufni râsul.

– Așaaa!  se grăbea el să apese pe buton. Zâmbește acum!

Moment pierdut. ”Zâmbește acum” devenise butonul de închis zâmbete.

– Uite porumbeeeluuul! încerca mama, ridicându-și mâinile în aer.

Și Lisica o urmărea, atentă la porumbel. Unde vedea mama porumbei, ar fi fost interesant de aflat. Totuși era drăguț și fascinant în acelați timp, cum, pentru o clipă, mama avea porumbei în loc de mâini. Și apoi, mîini din nou. Ridică sprâncenele, mirându-se. Mama ar fi putut să zboare dacă ar fi vrut. Dar nu voia. Mama nu sărea, nu fugea, nu sta, nu plescăia, nu se murdărea, nu striga. Și Lisica nu găsea nimic amuzant în asta.

– Ai să te iei, peste câțiva ani între degete, ai să te privești și îți va părea rău că n-ai zâmbit, observa tata după o vreme.

– Dar am zâmbiiit! țopăia Deica pe aleea parcului încercând să-și termine înghețata de coacăze în timp record, ca să țopăie mai tare.

De fapt, nu doar că zâmbise. Săltase în hohote de râs. Nenea cu aparatul cel negru o privise printr-un vizor, dar nu știa că și ea făcuse la fel. Prin vizorul ei îndepărtat, lipit de poarta îndepărtată a palatului îndepărtat. Dincolo de vizor, sărea, striga, se murdărea, plescăia și scotea limba lumii în timp ce râdea.

Lisica aștepta cu răbdare lingurița cu înghețată de la mama. Mama care era așa de amuzantă când o certa pe Deica:

– Nu mai țopăi atat! Că îți strici pantofii de lac! Și stai locului pe bancă! Uite la soră-ta ce cuminte e!

Dar pantofii de lac aveau tocuri rigide care scoteau sunete importante atunci când erau izbite de asfalt, iar Deicăi îi plăceau. Și Lisicăi îi plăceau. Sunetele importante erau mai amuzante decât papagalii de gumă verde.

– Uite la ele! se minuna tata. De ce n-or fi zâmbit și când era nevoie?

Poate că or fi zâmbit.

 

Undeva in San Javier…

Standard

Cu părul plin de bucle albe, cu obrajii trandafirii ca o tartă cu mere și ochii azurii, bunica pare mereu ascunsă într-un tablou de unde zâmbește discret. Și misterios. Mai ales misterios.

– Ce faci, buni? o întrebam alaltăieri în șoaptă în timp ce mă așezam pe bancă, lângă ea.

Zâmbea luminos privind în sus:

– Iaca, tot mă uit la copacii ăștia dimprejur și nu-mi dau seama cum îi cheamă.

Erau platani. Un pic ciudați pentru că erau mai mici decât platanii din cartierul lugojan.

– Ah, nu-i nimic, i-am răspuns. Nici eu nu știu cum îi cheamă.

Nimeni nu știe de fapt.

– Dar sunt frumoși…

– E un parc frumos…

– E o zi frumoasă!

– Te-ai rătăcit? i-am smuls eu întrebarea pe tonul cel mai firesc de pe planetă. Știi unde te afli?

Tactul – atât de caracteristic bunicii mele – nu este ceva ce mi-a alunecat în desaga genetică. Întrebările mele ori rămân în tăcere, ori se smulg în spirit de leucoplast.

– Ei, ei…își cuprinse bunica palmele, privindu-mă cu un aer aproape jignit.

Pentru că ea știa întotdeauna unde se afla, cum de o întrebam tocmai eu așa ceva? Și nu se rătăcise.

Locurile din jur o făceau.

– Și blocurile astea roșii par toate la fel, continua ea să se apere.

– Cam sunt, da… mă bucuram eu că o găsisem înainte să o găsească ai mei. Prea ocupați să sune pe la poliție și spitale și vecini.

– Au să mă închidă în casă și n-au să mă mai lase afară, își mușca ea buzele încruntându-se îngrijorată.

– Cam da…continuam eu rânjind la scenariul apocaliptic, și nici la serialul ăla al tău coreaan n-or să te mai lase să te uiți.

Ea mă privea ridicând o sprânceană. Așa cum face mereu când am obiceiul să o iau pe miriștea exagerărilor.

– Și de la Formula AS, să-ți iei gândul…Adio mistere și enigme…

Părea așa de mică atunci când am luat-o în brațe. Ghemuită ca o vrăbiuță.

– Și la colț cu tine, așa că azi mergi la culcare odată cu gainile pe la ora 7,  fără desert, o făceam eu să-mi zâmbească de sub ochelari.

Zâmbea trist.

Cum pot unele zâmbete să strângă inimile așa?

– Să nu-i spui lu´ maică-ta că m-am rătăcit azi, se sprijini ea în baston, ridicându-se de lângă mine.

Și m-a lovit cel mai mândru sentiment de mândrie.

Bunica mea exploratoarea.

Bunica mea care se cățăra în vârf de platani ca să vadă cum bate vântul acolo sus.

Bunica mea care știa să se ascundă așa de bine încât deportarea în Bărăgan trecuse pe lângă ea ca o aripă de rândunică.

Bunica mea care știa cum se numește fiecare copac fiindcă era fată de horticultor.

Bunica mea: Victoria Ecaterina Maiores – premiul întâi din platină pentru cea mai bunică bunică din Univers.

– Știi ce? i-am zis

– Ce?

– Hai să mai stăm un pic.

Un soare azuriu se scurse în privirea ei. Ca atunci cand eu aveam vreo 8 ani minus și ea avea vreo 8 ani plus. Și ceasul meu indica 5 după-masa minus și ceasul ei- 9 jumate seara plus.

–  Doar un piiiic, îngânam eu vechiul ton din copilărie.

O vrabie tristă se înveseli undeva, dincolo de mări și țări. Bunica se așeză înapoi lângă mine pe băncuță.

– E frumos în parcul ăsta…

– Da…și copacii sunt frumoși…

– E o zi frumoasă.

Era.

15 Septembrie

Standard

Nu e o dată, ci declarația unui tratat de pace.

Între copii si adulți. Adulții pleacă în pace către joburile lor de rutină, iar copiii pleacă la școală. Adulții stau serioși la mesele lor serioase, iar copiii stau în băncile din clase, pendulându-și picioarele până când doamna îi trece la colț.

– Ce mi-ar plăcea să fiu încă o dată în locul vostru, se înduioșa tata când mă lăsa în stația de autobuz. Fără griji…, ofta el.

 Întotdeauna mă întrebam dacă vorbește serios, sau dacă trecuse vreodată pe la școală – ținutul înfricoșător al cataloagelor resetate la zero. 

– Fără probleme uriașe…

Pe vremea lui, poate. Când abia se inventase roata.

Pe 15 septembrie, Vremea – copil la rândul ei – se căznea, fără succes, să-și țină tristețea în frâu. Și cum nu putea, ploua.

Și ca de-obicei când ploua, autobuzul nostru, care trebuia să ajungă în cartierul de la periferia Lugojului, nu ajungea.

Scria în setul de reguli nescrise: Nu circulă în zilele pare, impare, dacă ninge sau dacă plouă. Și dacă aveai ghinionul să te trezești într-o zi care să le conțină pe toate, nici nu trebuia să te deranjezi să te ridici din pat. Acest raționament, care făcea parte din discursul meu din fiecare dimineață și înduioșa toate pietrele din Univers,  pe bunica mea o lăsa definitv și irevocabil RECE.

În rest, autobuzul nostru umflat și scindat la mijloc ca un acordeon, circula cu orar limitat: orele 7, 9 și 12.

”Că și-așa e prea mult, așa că să nu-i spunem noi, ăștia mici cu muci la nas și ghiozdane supraponderale, ce să facă și când să vină”.

 – Vine? Vezi ceva? o întrebam nerăbdătoare pe amica A, cu toate că știam răspunsul.

–  Nu, decreta ea cu buzele strânse, cozile strânse, ghiozdanul strâns în jurul unui trup de 125cm.

Eu aveam 126cm :D.

– Ha? Unde ai tu 126? Că ești mai mică decât mine!

Așa un afront nu putea fi trecut cu vederea.

– Ei nah! mă burzuluiam eu. Frate-tu ăl mare, Mutulică, ce-are de zis?

Buze strânse. Duel acceptat.

– Să ne măsurăm! se cocoța amica A pe vârfuri, înălțându-și umerii și arcuindu-și spatele la maxim.

– Zamfiricăă! gesticula ea, arătându-l cu degetul. Măsoară-ne!

Proțăpit în fața noastră, abia ținându-și râsul în fața ”uriașelor” care voiau să-l ajungă pe vârfuri pe alde Himalaya, Zamfirică smuci  două cozi, trântind echilibrul nostru precar în balta de pe trotuar.

Ciorapii noi – unii albi, ceilalți roz – își schimbară, printre țipete subțiri, design-ul discret într-unul pestriț.

– Zamfiricăă! Iar necăjești fetele?? îl prinse tanti Lucica pe fiu-su de urechi.

Apoi către noi:

– Iar întârzie autobuzul?

– Iar! răspundeam în cor.

– Eu o chem pe mami să mă ducă în mașină, ne informa țuguiat Aurel de la etajul 1, și făcând stânga-mprejur la perfecție, își urni picioarele în direcția blocului 9, în ciuda celor mai disprețuitoare priviri pe care eram în stare să i le aruncăm.

– Hai! porneam în același timp, amica A și cu mine pe drumul de 7km ce se căsca înaintea noastră. De fapt căsca gura la noi a mirare, pentru că cine, dacă nu noi, s-ar fi înhămat la o asemenea călătorie ce părea una fără întoarcere. Încercările prin care treceam puneau în ridicol muncile lui Hercule: 

Trotuare inundate, frunze de plopi căzute la datorie pe toată strada, nuci verzi asasinate în iarbă, o cale ferată blocată de o pasarelă în construcție, haite de curcani ce săreau de prin curțile oamenilor înspre sandwich-urile noastre și – deasupra tuturor – buchetele noastre de gladiole care trebuiau protejate cu orice preț.

– Hai! se răstea și Zamfirică turmei de puști care îl urma fără să crâcnească.

După un kilometru de echilibristică pe o bordură întreruptă pe alocuri de înghionteli și chicoteli, după încă alții 5 de fugă din fața curcanilor care dibuiseră mirosul unor sandwich-uri ilegale, trupa noastră de voinici și două voinice ajunsese la timp, înainte să sune clopoțelul, cu gladiolele intacte ( atât cât se putea) și pantofii lustruiți fiecare de gamba opusă.

– Uite la ei, ne privea cu duioșie tanti Aurica, mama lui Aurel care ajunsese înaintea noastră cu mașina.

– Fără griji… 

Femeia asta o fi trecut pe la școală?

-Fără probleme…

Poate pe vremea ei. Când abia se inventase roata.

– Doar joacă și voie bună toată ziua…privea ea zâmbind la înghiontelile noastre și la părul meu care se încăpățâna să evadeze din împletiturile zdravene ale bunicii.

De șters guma

Standard

– Cum se numește când te obsedează să știi dacă EL te înșeală sau nu? mă întreba prietena A prin clasa a șaptea.

– Trebuie să fie ascuțirea simțurilor sau activarea celui de-al șaselea, continua ea, împiedicându-mă să-i răspund.

Și urma:

– Adică l-am văzut cu ochii mei – CU OCHII MEI – când i-a ținut poarta și au ieșit ÎMPREUNĂ din curtea școlii!

– De ce nu-mi spui nimic?! De ce taci?

Nu știam nici eu de ce:

– Ăăămm…

– Nu-ți pasă de suferiiința mea! Nici ție!! Nimănuuui! Sunt așa de singurăă și nefericităă! sălta ea scările plângerii din octavă-n-octavă.

Nici nu știu cum de s-a întâmplat, pentru că, după atâția ani, contrastele s-au diluat în uitare, dar ceea ce mi-a rămas gravat în minte este că Soarele se topea în ultimele culori, dincolo de câmpia lugojană, când am cârpit prima și ultima palmă cuiva.

După șocul inițial, Universul lentilelor de 1,5 rămăsese aburit și uimit, dar, speram eu, oleacă mai trezit la realitate. Pentru că prietena A – clară și lucidă în majoritatea momentelor –  părea încătușată într-un zbor continuu de parapantă, de când aterizase – nou, în clasa a șaptea B –  colegul R, dimpreună cu perechea lui de ochi azurii și accentul sudist.

– Gelozie…cred că se numește, le-am răspuns pe un ton neașteptat de calm ochelarilor din fața mea, aflați în continuare în stare aburită.

– Offf! continua ea pe un ton mai puțin miorlăit, TU NU MĂ ÎNȚELEGI! Tu nu știiii ce siiimt! Cât sufăăăr!

– Facts, miss Watson, încercam niște argumente, îngrozită de cămașa ce începea să oscileze lacrimi în fața mea.

În plus, întotdeauna am crezut ( și continui să cred) că dacă aș fi avut o pipă la vremea respectivă, aș fi convins mai mult.

– Păi a ieșit de la școală cu EA.

– Așa…și? o îndemnam eu să continue.

– Atââât! mă certa ea exasperată.

– Hmm…încercam eu să mă încrunt asupra imaginii, ca Sherlock. Și EA nu locuiește pe aceeași stradă cu EL?

Dacă exista vreun raționament în ce încercam să transmit, amica A nu-l recepționa.

– Ba daaa, se căznea ea să-și alunge cu un braț imaginea înfiorătoare,…dar…mergeau înceet..ca și cum s-ar fi plimbat.

–  Ei vezi? pocneam din degete. Asta nu dovedește nimic. EL s-ar fi plimbat cu oricine de pe strada lui. E nou, săracul, și mai are și accentul acela ciudat.

– E un accent miriifiic! Tocmai asta este! EA va profita și îl va îndepărtaaa de miiineee, începea ea să se mirolăie pentru a unșpea oară în acea zi plictisitoare de primăvară.

Trebuia să-i pun stop. Trebuia să scot artileria grea:

– Prostii! Nu știu de ce îți faci atâtea griji! Tu ești de mii de ori mai fermecătoare decât Doamna Râmă. ( Doamna Râmă fiind porecla uzurpatoarei de plimbări ).

Un zâmbet firav îmi răsărise înainte. Cel mai mult îmi plăcea să desenez fețe zâmbitoare pe lentile aburite.

– Seriooos?! mă privea cu încântare prietena A.

– Binențeles! Oricine are mai mult farmec decât Doamna Râmă.

– Oh..

– Și în plus, tu vezi de 4 ori mai bine! continuam eu avalanșa de complimente în fața căreia nu-mi putea rezista nimeni :D.

– Asta așa e! se înveseli ea.

Eram pe val.

– You´re a freakin´superhero!

– Chiar sunt, așa-i? se înălțau ramele ochelarilor odată cu pomeții obrajilor.

– Când ți-a cerut prietenia?

Prietena A mă privi o clipă cu o sprânceană ridicată de parcă aș fi fost o ciudățenie scăpată de la circ. Binențeles că nu pricepeam de ce.

– Cât ești de naivă! râdea ea de mine.

– ?

Și continuând pe un ton mai reținut:

– Dacă n-ai fi toată ziua obsedată de Star Trek…

Eh, că nu era baș toată ziua. 😛

– Na na naaaa! începeam eu melodia ce îmi însenina toate duminicile și pentru care aș fi făcut moarte de om.

– Mda…plescăia superior din buze, amica A.

– Space…the final frontier, ridicam eu brațul în zare ca la început de odă.

– Exact despre asta vorbesc…își arunca ea brațele în aer degeaba.

– These are the voyages…

– …de ce nu poți să observi că…

– ..of the starship Enterprise!

– …doar fraierii mai cer azi prietenia!

La asta m-am oprit. Fraierii?

– Da. Fraierii!

Un nor negru începuse o ploaie într-un colț obscur al planetei. Cât timp trecuse peste mine de nu se mai cereau prietenii? Era cel mai  îngrozitor lucru care se putea întâmpla. Și începeam să mă simt la fel. Adică ce se întâmplase cu rasa umană? Când fusese înlocuită cu cea de pe Betazed de comunicau acum cu toții prin telepatie?

– Și nu începe din nou cu lumea de pe Betazed! mă implora ea.

– Dar cum știi? Cum știi dacă cineva te place?

Niciodată în viața mea nu mă simțisem mai confuză ca atunci.

– Păi e mult mai simplu ca ÎNAINTE, îmi zâmbea ea.

Lucrurile erau simple și ÎNAINTE. Cineva își asuma responsabilitatea marii întrebări, iar altcineva răspundea. Direct și fără complicații. Ce putea să fie mai simplu decât atât?

Ca să fie pace în Univers, misterul trebuia rezolvat.

– Deci? încercam eu să reformulez ”ridicola” întrebare de dinainte, cum si-a comunicat R intențiile față tine?

Fluturași aurii zburau din obrajii prietenei A de fiecare dată când aminteam de R.

Apoi smulgându-mi brațele din umeri de atâta scuturat:

– Mi-a cerut, ieri, să-i împrumut guma de șters! Nu-i așa că e romaantiic??!

Ori începeam să semăn cu androidul Data, ori ERAM androidul Data, pentru că sensul romantismului din frazele de mai sus, îmi scăpa complet.

– Guma… de șters…?

Eu le împrumutam tuturor guma mea de șters. N-avea CUM să fie vorba despre ASTA.

– Vine R! Vine R! mă anunța, roșie până în vârful urechilor, cireașa cu ochelari.

Apoi îmbrâncindu-mă:

– Pleacă de-aici! Repede!

Și în timp ce mă împiedicam printre picioarele mele umane, cerul dacă s-ar fi deschis și o mână dumnezeiască de-ar fi ieșit de-acolo, tot n-aș fi avut o revelație mai mare ca aceea legată de industria gumelor de șters.

– Aaa , îmi șopti ea rapid înapoi, și nu mai împrumuta guma de șters că îți merge vestea în toată școala.