Arhive pe categorii: FICTZIUNI

La vânătoare de scântei

Standard

Tormenta-de-verano

Aveam nevoie, de ceva vreme, de o bujie nouă pentru inima mea.

Se întâmplă uneori să nu indrăznim, pur şi simplu, ce-am vrea să îndrăznim. Aşa că niciodată n-am îndrăznit să caut una.

Până când, într-o zi, în care norii se încâlceau în noaptea senină, umbrela pe care o ascund sub cuier mi-a smuls mâna până sus printre fulgere la:

ATELIERUL UNDE CERUL SENIN MERGE LA REPARAT

– Pentru că au bujii, de-aia! s-a răstit ea la mine, înainte să o pot întreba de ce.

Aveam nevoie doar de o bujie nouă.

– N-avem! Nu e! N-avem! tuna, mormăind ursuz, cel care potcovea Cerul Nord.

Asta pentru că tocmai scăpase, din nou, printre degete, buchetul de fulgere la care lucrase toată ziua.

Umbrela mea insista şi insista. Că văzuse ea, pe raftul de sus, nişte bujii tocmai bune pentru inimi pierdute.

Cel care potcovea în grabă Cerul Sud voia să ştie ce dau înschimb.

– Alta. Nou-nouţă, i-am răspuns.

– Bujie x105??

– Bujie x105!

– E în listă…şoptea răsfoind conştiincions manualul, cel care potcovea Cerul Vest, iar cel care potcovea Cerul Est pufnea din când în când, privindu-mă neîncrezător.

– Nu e defectă…încercam eu să le explic. Doar scânteiază prea tare. Şi arde spaţiul strâmt care sunt.

– Asta se poate rezolva şi altfel! tuna cel care terminase de potcovit Cerul Sud.

Aşa am primit azi,  în timp ce mă plimbam senină, de mână cu umbrela mea printre norii încâlciţi, un spaţiu mai larg pentru bujia din inima mea.

Anunțuri

Când se prăbușește cerul

Standard

O ființă stătea în mijlocul drumului.

Ploua. Și momentele se desprindeau de sus unul câte unul. Urmau imediat De ce-urile repezi. Apoi Căderea. Peste piersicii în floare. Răscolind câmpia.

Ploua cu momente înflorite în mijlocul drumului când ne jucam de-a v-ați ascuns. Și de fiecare dată când numărătoarea ajungea la final și deschideam ochii, Lumea se schimba.

– Vezi și tu asta? îl întrebam minunată pe X, vezi și tu cum se schimbă lumea de fiecare dată când clipim?

– Binențeles, îmi răspundea el sec. Dar nu vedea.

Asta pentru că într-un moment de referință – t0, X se transformase în domnul X, își lăsase mustață și de-atunci , încruntat și serios, arunca mereu priviri condescendente celor care se minunau prea mult.

– Zâmbești prea mult, mi-a spus.

– Zâmbeeești preaaa muuuult, îl imita teatral ființa, privindu-mă din spatele lui.

Și-am pufnit în râs.

– Cum vrei ca lumea să te ia în serios dacă râzi tot timpul? Și când nu râzi, numeri. Ca într-un joc de v-ați ascuns, mă certa indignat.

– Dar sunt într-un joc de v-ați ascuns.

– Și pe cine vrei să găsești?

– Pe cineva care joacă același joc, evident.

– Poate că nu joacă nimeni jocul tău…

– Toată lumea joacă jocul meu!

O ființă stătea în mijlocul drumului. Ploua cu momente colorate.

Domnul X dădea din umeri, înghesuindu-i sub umbrelă. Cerul este  întotdeauna gri sub umbrela sa.

– Eu Știu că plouă! decreta el.

– Eu Simt că plouă! zâmbea ființa.

I se strângeau picăturile de ploaie în gură în timp ce vorbea. De-aceea bolborosea și râdea amuzată de ea însăși.

– Le simt cum îmi coboară peste frunte, dansa ea, peste ochi, peste brațe, până în vârful degetelor. Lumini colorate, decupate dintr-un curcubeu se izbesc de mine mereu. Și știu atunci că dacă am degete, acestea sunt ale mele!

Degetele domnului X țineau strâns de umbrelă.

Când? În ce moment, se transformase într-un adult? La ultima numărătoare, după ce deschise ochii, lumea părea la fel. Și el primise o umbrelă. O colivie.  Uneori mică sau mare. O construia zi de zi, cu migală, în timpul în care lumea părea înghețată. Fusese informat că va veni potopul. Ploaia supremă. Finalul. Și umbrela trebuia terminată la timp. Să nu-l atingă ploaia de momente. Să nu i se înece plămânii de fericire. Atunci, ce-ar fi fost? Ce s-ar fi ales de toată industria umbrelelor gri? Ființe în mijloc de drum, schițate de ploi colorate? Ar fi fost sfârșitul domnilor X.

– Nu te dor aripile când le înghesui în colivie?

– Imposibil. Eu nu am aripi. Și nimeni nu are aripi.

Ființa părea nedumerită pentru prima dată. Se apropie șoptindu-i:

– Te-ar durea dacă o secure ți-ar tăia tăia brațele? Ai simți atunci?

– Imposibil. Eu nu am brațe. Și nimeni nu are brațe.

Domnul X se înfioră. Ființa atinse o mână. Mână ce strângea o umbrelă. Ce era acea senzație ciudată? Acea forță necunoscută apăsând spațiul inconștient curbat în jurul unor degete încleștate?  Avea degetele încleștate? Avea degete? Era mâna lui?

Dacă avea brațe, avea nevoie într-adevăr de ele pentru a sprijini o umbrelă? Instrucțiunile spuneau că umbrela putea rămâne suspendată. Chiar așa. Pentru ce avea nevoie de brațe? Jos cu ele!

– Te-ar durea dacă o secure ți-ar tăia picioarele? Ai simți atunci? îi șopti ființa din nou.

– Imposibil. Eu nu am picioare. Și nimeni  nu are picioare.

Chiar așa. Pentru ce avea nevoie umbrela de picioare? Pentru ce avea el nevoie de picioare? Dacă le avea, atunci jos cu ele! Pentru ce avea nevoie de ochi dacă lumea rămânea mereu la fel ? Pentru ce urechi?

Pentru ce buze?

Buze…

”Se scuturau piersicii, în momentul t0, când mi s-au umezit buzele pentru întâia oară”, iși amintea domnul X:

– Ți-ai uitat strugurelul și e răcoare…, se scuzase atunci, rânjind șmecherește în fața cuiva.

Își amintea că ea avea obrajii roșii. Acel moment căzuse de mult în mijlocul unei frunți, de-a lungul unor obraji, până în vârful unor degete. Se aflase el vreodată acolo? În mijlocul unui drum pustiu, cu cerul prăbușindu-i-se deasupra? Până în inimă?

Chiar așa: Pentru ce inimă? Colivia lui n-are nevoie de așa ceva. Jos cu ea!

– Eu Știu că sunt eu! decreta colivia.

– Eu Simt că sunt eu! îi zâmbeam înapoi.

O ființă stătea în mijlocul drumului. Ploua cu momente peste coliviile din jur. Unde erau ceilalți? Ascunși din nou?  Să înceapă, deci,  numărătoarea! Când va deschide ochii, Lumea se va mai schimba o dată.

Evadare din Rai

Standard

Când adulții din jurul meu – posesori de adevăruri absolute – au început să cadă de pe socluri, în mintea mea a început să cadă o lume.

Aceea în care lucrurile TREBUIAU făcute într-un anumit fel, GÂNDITE într-un anumit interval închis, URMĂRITE prin SCOPURI duse la îndeplinire, și apoi, înlocuite cu altele. În care procesul, închis într-o buclă repetitivă, se putea derula până la infinit, sau până când ar fi fost prea târziu.

Înainte să mă dezmeticesc, marele eveniment al intrării în ”rândul lumii” s-a produs, iar jobul mult promis după terminarea facultății nu s-a lăsat așteptat nici măcar o vară:

– Felicitări! mi s-a spus. Faci parte acum din rețeaua noastră de rat race. Lasă-ți afară rucsacul de întrebări și concluzii personale. Îți vom da noi altul. Brand new. De firmă.

Am trișat puțin 😉 . I-am spus rucsacului meu (pentru că e magic):
– Fă-te mititel, cât să-mi încapi în buzunar.
Și s-a făcut. Mic dar greu. Cât să contrabalanseze toate greutățile străine care mi-ar fi putut rupe echilibrul. Sau mai rău: care m-ar fi putut rătăci de mine.
Și totuși m-am rătăcit de mine pentru un timp.
Și e bine că s-a întâmplat așa. Pentru că nici manualele școlare, nici orice fel de carte de sfaturi istețe, nu m-ar fi putut pregăti pentru primul RENUNȚ hotărât pe care l-am rostit în viața mea.
– Cum adică RENUNȚI? Trebuie să reziști pe baricade. Doar așa face toata lumea. Nu vezi ce vremuri sunt? Vrei tu să te pui de-a curmezișul lumii?

RENUNȚ e un cuvânt dur cu care nu sunt obișnuită. Întotdeauna îmi provoacă o grimasă. Dar e doar un cuvânt, iar lumea îi acordă prea multă importanță. Mie dă-mi o pârghie and I ll rock your world.

Când lumea aceasta s-a cutremurat, la prima fisură, zidurile s-au năruit instantaneu, și Ana – pe care o aveam îngropată într-o biserică artificială – s-a ridicat în picioare, și-a scuturat ia de praf și mi-a grăit:
– Destul. Lasă-i pe alde Manole să găsească și alte soluții, că doar sunt meșteri mari, ce Dumnezeu. Tu continuă, mai bine, de la semnul de carte, acest roman frumos care este viața ta. Și dacă vântul vrea să bată, atunci să bată. Dacă Potopul vrea să inunde Pământul, să-l inunde. Mai bine descătușată în mijlocul furtunii, decât cu trupușorul strâns în ziduri construite de alții.

Voiaj

Standard

Zilele trecute, la întoarcerea acasă am găsit un mesaj de la soră-mea:

– X! Am o veste bombă! Întră pe mess ASAP!

Am intrat cât am putut de repede. Asta după ce mi-am trântit geanta într-un colț, mi-am deschis nasturii de la palton, am ridicat storurile de la geamuri ca să-mi intre Soarele de după-masă, m-am cinstit cu un Mahou și m-am uitat la musca de pe tavan în timp ce îmi relaxam gâtul pe canapea. Musca ținea zor nevoie să intre în becul stins așa că am ieșit ca de-obicei pe balcon să văd cum se stinge cerul și se-aprind stelele.
Rămân ,de-obicei, până când luminile reale se sting în fața celor care nu contează, sau până când se aprind becurile de pe strada mea.

Când am ajuns în fața calculatorului, messengerul fierbea de mesajele repetitive ale soră-mii:
-Ești?
-Ești?
-Ești?!?

– Ce e? scriu într-un final, dă-mi râuri de dramatism, cry me a river etc…
– Îl ma știi pe nenea S din blocul 6?
– Vântul șuiera. Ploua mărunt…
– Nu ploua, măi, că era inghețat bocnă!
– Gheața subțire…continuam eu cu chef de glume.
– Na, îl știi?
De-obicei nu prea știu pe nimeni.
– Ăla, măi…cu taraba ilegală, insista soră-mea adusă pe culmile disperării.
– Nu era tanti N cu taraba ilegala? scriam eu ronțăind niște morcovi.
– Păi el e co-proprietarul!!!

Vecinii noștri aveau o tarabă ilegală de zarzavaturi lângă bloc, iar noi voiam să-i dăm în judecată. Judecată e un fel a spune. Voiam să ne răzbunăm. Pentru că bănuiam că ei erau criminalii de pisici de pe scara blocului. Seria crimelor se încheiase într-o vară cu motanul nostru.
Tanu-Floppy-Mitzu-Mumi-Motzi-Mumifelierul (nume scornite de soră-mea) fusese toată viața lui un motan plictisit de viață și mai ales de soră-mea care l-ar fi purtat toată ziua ca pe un fular în jurul gâtului de-atâta drag. Când a murit, sub soarele torid și cu o ureche mușcată , ca un Van Gogh în fața blocului, eu nu eram prezentă. Dar Y ( adică soră-mea) da. Mi s-a spus că a fost ca în filme: cădere în genunchi și juraminte că această moarte va fi răzbunată.
Vorbe.
Spuse la supărare.
De-atunci tanti N si nenea S rămăseseră suspecții principali ai acelui asasinat, chiar dacă nimeni nu văzuse și nu auzise nimic. Și apoi unde să fi mers? Nu exista nicio instituție gen poliția animalelor pe vremea aia și moartea unui ”motan afurisit” era mai mult motiv de râs. De fapt n-aveam nici o dovadă cum că ei ne-ar fi otrăvit pisoiul, ci doar anumite înjurături și priviri dușmănoase pentru că motanul nostru ( care nu era nici el ușă de biserică ) îl snopise în bătaie pe cățelul lor. Era normal, deci, să ne gândim la ei ca la rudele cele sărace ale lui Hannibal Lecter.
De-atunci țeseam planuri peste planuri și așa cum se întâmplă când faci prea multe planuri, history became legend, legend became myth…și au mai rămas doar refuzul categorit de-a mai da Sărumâna acestor oameni și câte o aluzie înspre legalitatea îndoielnică a tarabei, de fiecare dată când treceam prin apropierea ei.

– Mai ești? Unde ai plecat?
– Aici, prezentă la datorie…
– Îți amintești de el??
– Da…
– Stai jos???
– De ce? A murit?
– Daaaaa! Vaaaaai am rămas șocaată!!

Două secunde și m-a pufnit râsul. Și nu doar că m-a pufnit râsul, ci am și indicat asta pe mess:
-:))))))

Apoi m-au încercat părerile de rău și mustrările de conștiință. Săracul nenea S. Și iar m-a pufnit râsul. Aș fi dorit ca această oscilație de stări să fie una amortizată, însă forțe necunoscute din jur continuau să o amplifice misterios.

– De ce râzi?? mă întreba soră-mea șocată de data asta de atitudinea mea ”ușuristă”.
– Nu râd. Sunt într-o stare de budincă: nici solidă, nici lichidă…Nu știu, serios. Mi se pare cumva absurd.
– De ce?

Încercam din răsputeri să găsesc vreo explicație. Nu-mi venea nimic în minte. Doar anumite senzații pe care nici acum n-am reușit să le decodific pe deplin.

– Poate pentru că după un timp plecăm toți, încerc una, iar între nenea S și Motzi nu văd nicio deosebire.

Asta pentru că dacă e să cred în ceva, atunci cred că suntem egali în naștere și moarte. Venim fără sa avem habar de nimic si probabil că vom pleca fără să știm dacă ar fi trebuit să învățăm ceva . Se spune că primele 8 celule de la concepție le purtăm în noi toata viața, iar când murim cântărim mai puțin. Venim de nu se știe de unde și plecăm acolo de unde nimeni nu se mai întoarce. Și-atunci, toata această agitație și vorbărie goală despre OM – produs suprem al evoluției mă amuză teribil și mă duce cu mintea la explicațiile lui Ishmael și la aroganța meduzei care se credea stăpâna planetei. Și dacă pleacă o meduză, ce? Și dacă pleacă o pisică, ce? Și dacă pleacă un OM, ce? Suntem cu toții călători în timpul scurt al acestei realități. Și dacă tot suntem aici, acum, am putea să căscăm gurile, să facem niște poze, să ne bucurăm de-această vacanță de vară care este viața noastră. Sau nu. Șoferului oricum nu-i pasă.

– Nu știu dacă e un lucru bun sau nu, continui călcând pe gheața subțire care e soră-mea, dar mi se pare mai normal să râdem atunci când pleacă cineva.

– Da… îmi scrie ea, cum râdeau dacii pe care istoria îi consideră învinși (punct de vedere al învingătorului).

– Plânsul în această situație mi se pare lipsit de sens. De ce plângem? Celui care a plecat i s-a întâmplat deja ”cel mai definitiv” lucru din Universul ăsta și se află acum pe alt drum. O altă călătorie pe care oricum o vom urma cu toții.

Oscilația mea a încetat. Sunt în mijlocul unei mări ce mă ține la suprafață într-un echilibru fragil. Echilibru ce depinde exclusiv de respirația mea.
Și când oscilația mea încetează, încep să aud.

– Probabil că plângem pentru noi…

MOMENTE

Standard

Spun: vreau să lupt!
Mă întreabă: pentru ce?
Spun: vreau libertate!
Mă întreabă: pentru ce?

De multe ori aceste întrebări mă pun în dificultate.
Pentru că nu sunt întrebări.
Sunt răspunsuri.
Resemnate.
E poporul meu de capete plecate. Poporul care tace şi rabdă,
care tolerează şi înghite, care întoarce şi celălalt obraz. Suntem cu siguranţă un popor paşnic. Prea paşnic pentru alţii. Nu e ciudat că istoria uită să-i menţioneze pe cei paşnici? Nu e ciudat că istoria e plină de exemple negative pe care toată lumea are tendinţa de-a le lăuda? Nu-i aşa că uneori lumea pare sucită?

Întreb: Dacă lumea e sucită?
Îmi răspunde: cui îi pasă?

De multe ori ne gândim că nimănui.
Şi de aceea nu ne pasă nici nouă.
De multe ori ne gândim că suntem nesemnificativi în ochii celor din jur.
Şi de aceea cei din jurul nostru încep să devină nesemnificativi în ochii noştri.
Ne gândim că dacă lumea nu ne-a oferit nimic de ce să ne găsim noi să luptăm cu morile de vânt pentru ea?

Îmi răspunde: Suntem un popor mioritic şi turmele nu luptă.

De fapt ne-au minţit. Povestea e incompletă.

Ciobănaşul avea tupeu, încredere, optimism, umor, sarcasm.
Adevărul este că l-au încarcerat.
I-au luat păşunile, mioriţa şi libertatea. L-au închis în fundul unei peşteri întunecoase şi au început să-l lovească mereu cu propriul toiag peste frunte de câte ori încerca să privească deasupra orizontului.

Curând peştera s-a umplut: şi de ungurean şi de vrâncean.
Noi suntem urmaşii umbrei ciobănaşului. Suntem copiii ungureanului şi vrânceanului născuţi în întuneric.
N-am fost loviţi cu toiagul pentru că nimeni nu ne-a arătat un orizont înspre care să privim: Părinţii noştri erau orbi când ne-au scos la lumină.
Aşa că i-am părăsit.
I-am lăsat în spate urmând lumina ce ne colora lumea.
Am plecat în lumea largă urmărind Soarele care ne zugravea lucrurile atât de viu.
Şi lupul transformat în mioriţă ne-a luat de mână.
Ce contează?
Părinţii noştri oricum sunt orbi.
De-acum înainte Soarele răsare din vest.
De unde să ştim noi că lumea e sucită? Ar însemna să bănuim că ceva e în neregulă. Ar însemna să ne pierdem vederea ca să învăţăm s-o preţuim.

Întreb: Oare este Soarele cel pe care-l vedem înspre vest sau e doar un nou toiag artificial şi strălucitor, menit să ne orbească asemeni parinţilor noştri?
Oare am ieşit într-adevăr din peştera în care ne-am pierdut unii de alţii?

Îmi răspunde: nu mai e nimic de salvat.

Întreb: Şi momentul?
Mă întreabă: Care moment?

Răspund:
Momentul în care plângi şi te ţin în braţe pentru că îţi simt durerea;
Momentul în care plec privirea si tu mă obligi să privesc inainte;
Momentul în care zâmbetul meu se reflectă pe fața ta;
Momentul când mă surprinzi;
Momentul în care îmi împrumuti marker-ul ca să colorez o lozincă;
Momentul în care aș bate pe oricine ar îndrăzni să-ti facă rău;
Momentul în care mă respecti chiar dacă merg pe stradă în costum de clown;
Momentul în care ești alături de mine chiar dacă împărtășesti o opinie diferită de a mea;
Momentul în care mă ierți;
Momentul în care ai început să mă numești prietenă.

Viața noastră e plină de astfel de momente: sunt eșantioanele înguste dintr-un șir continuu de întâmplări.

Ciudat că îmi voi aminti întotdeauna numai de ele…
Ciudat că de fiecare dată când dau primesc mai mult…
Asta mă face bogată.

Sunteți bogățiile mele denumite prieteni.

Întreb: E un motiv suficient pentru ca lumea să fie salvată?

CUBURI (1)

Standard

”Luna este roșie in seara asta”, observa pescarul strângând năvodul.
”În acest loc în care ne purtăm zilele suferim de o lehamite generală”, gândea tânărul.
”Lumea suferă de o lehamite generală”, scria poeta.
”Universul suferă de o lehamite generală”, se indigna femeia de afaceri.

”Fiecare problemă din viețile noastre mărunte e o problemă generală”, filosofa tânărul oprindu-se lângă prima bancă din parc.
”Are lumea prea puțin?” întreba pescarul Luna.
”Întotdeauna avem prea putin”, se indigna și mai mult femeia de afaceri aprinzându-și o țigară înainte de-a se urca în mașină.

”Prea puțina voință.
Prea puțin timp.
Prea puțină înțelegere.
Prea puțin aer.
Am ajuns să respirăm aerul din plămânii celorlalți”, rostea poeta pășind pe aleea care coboara înspre mare, privind luna roșie care începea să se înalțe.

– Am o piatră pe inimă, vrei să o vezi?
Tânărul tresări, ridicând sprâncenele mirat la vederea pescarului din fața lui. Se așezase de ceva vreme pe una din băncile singurului parc de pe malul mării. Spera să fie lăsat în pace. Creasta colorată, cerceii din sprâncene, nas, respectiv buze și urechi indicau asta fără nicio îndoială.
– Am o piatră pe inimă, repetă pescarul. Avea fața arsă de Soare și râdea cu toată ființa ca și cum ar fi făcut o descoperire epocală.
– Toți avem, îl privi tânărul și dacă n-ar fi avut obrajii acoperiți de boabe metalice, pescarul ar fi deslușit un zâmbet subtil.
– Și tu ai una? se minuna pescarul luând loc pe bancă alături de el, bătându-l pe unul din umeri ca și cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna.
– TOȚI avem una, își încruntă sprâncenele tânărul, retrâgându-se în jacheta neagră ca într-o carapace.
– Nu vorbesc despre CUBURI, băiatule, îl privi blând pescarul înainte să-și scufunde privirea din nou în marea de unde răsărise Luna roșie. Apoi zâmbind larg: – Aș putea să stau o veșnicie, indica el cu bărbia, și tot nu m-aș sătura să văd cum răsare Luna din mare. Azi Luna e roșie. Azi Marea sângerează.

Tânărul îl cercetă o clipă. Pescarul părea dus. Zâmbi pentru sine: ”un pescar dus cu pluta”. Dar Luna era într-adevăr roșie. Era prima dată când o vedea așa. De fapt, rareroi o privea. În așa fel încât să o și vadă. Nu era complet roșie. Era mai degrabă o umbră roșiatică.

– Luna nu e roșie, începu el, are doar o umbră proiectată pe suprafața ei, e o eclipsă.
Luând tăcerea pescarului și privirea lui îndepărtată ca îndemn, tânărul continuă explicația:
– Câteodată Pământul se interpune ,în orbita lui, între Lună și Soare așa că ce vedem e propria noastră reflexie, umbră.
– O Oglindă…
Tânărul privi din nou pescarul de lângă el. Era dus cu pluta.
– Asta pățesc când vorbesc cu lunatici…
– Am o piatră pe inimă…
– Iar începi, se ridică tânărul să plece.
– Și e doar a mea.
Tânărul se întoarse brusc, privind în jurul lui îngrijorat.
– Taci, nu vorbi. Nu stii că aici totul are urechi? Vrei să vină poliția pe capul nostru?
– Să vină! Mereu am spus ce am avut de spus. Și asta am avut acum de spus. Spun ce vreau. Fac ce vreau!
Tânărul își trecu mâinile prin creastă, vizibil tulburat. Pescarul putea suferi de un fel de psihoză care îl făcea să distorsioneze realitatea, lucru ușor de înțeles în cazul pescarilor, care petreceau săptămâni, luni, înconjurați de liniște absolută. Și uneori liniștea e dăunătoare. Gândurile încep să-ți vorbească cu glasuri străine și ai impresia că ceea ce sunt reflexii ale subconștientului tău sunt voci reale. Uneori le alungi dar ele se întorc și se încăpățânează să-ți vorbească.
Și acum ce se va întâmpla? Sigur cineva i-a auzit. Sigur cineva era la pândă așteptând ocazia.
– Taci nebunule! Nimeni nu spune ce vrea! Nimeni nu face ce vrea!

*

– Nimeni nu face ce vrea în lumea asta, clar? Îți este clar? Te întreb dacă îți este clar, Paul. Da? Mâine reuniune de urgență pentru tot departamentul, da? Fără pretexte! Nu-mi spune asta Paul! Păi să se poată! N-o să pierdem noi comanda din cauza Luciei, da? Și ce are, Măria-Sa, așa de important de rezolvat încât să nu poată veni? La spital? Dacă e la spital atunci vreau motivare! Să aducă de unde nu are! Dacă nu, atunci reuniune de urgență la spital cu Lucia! Incredibil așa ceva! Stai că mă sună cineva pe altă linie…
Da? Cine? Da sunt eu. Da, este tatăl meu.

*

Poeta înainta pe alee cu buzunarele înfipte în pantaloni. Cu mâinile înfipte în buzunare. Se gândea la viață? Se gândea la vreo iubire pierdută? La ce se gândesc poeții în general?
”Niciodată nu poți avea prea multe cămăși” gândea ea.
”Este un lucru cert. Pentru interviul de mâine voi purta cămasa albă – cămasa Vreau-sa-fiu-la-fel-de-sobră-ca-un-adult-responsabil.
Sper să nu-și dea seama că port o inimă roșie sub ea.
Voi ști tot ce e de știut. Voi învăța tot ce e de învățat. Și-apoi, când voi pricepe regulile jocului voi pleca. Voi elibera piatra din CUB. Cui îi trebuie CUBURI? Toate la fel. Toate de aceeași dimensiune. Și-apoi, după ce lumea mă va huli pentru că am făcut asta, mă voi retrage. În creierii munților, lângă liniștea codrilor și susurul izvoarelor.”
Deocamdată se afla în parcul exotic, întreținut artificial – inimă conectată la aparate. De ce se chinuia primăria să crească platani într-o zonă de palmieri, nu înțelegea. Dar se bucura. Era o conexiune cu acasă. Poeta se putea pierde ore întregi pe una dintre băncile parcului, privind marea de unde Luna răsărea mereu. Și azi Luna era roșie.

Se opri din gânduri când o mașină frână brusc pe strada care înconjura parcul, iar o femeie cu tocuri înalte ieși gesticulând ca o nebună, trecând grăbită pe lângă ea. Poeta observă rapid că vorbea la un hands-free și mirosea a lăcrămioare.

”Adulții-copii. Așa de rigizi. Așa de serioși. Cu listele lor de materiale. Cu codificarea componentelor, cu strategiile lor de marketing.”

Își continuă plimbarea privind forma dalelor ce desenau drumul. Le știa pe de rost. Știa unde va apărea următoarea iregularitate în desen. Unde se vor termina pietrele și va începe iarba.

”Joaca de-a adulții”, privea ea ramurile copacilor, ” în fond totul râmâne la fel.
Doar că măștile nu le lăsăm deoparte, odată jocul terminat.
Pentru că jocul nu se termină, așa-i?
Niciodată nu se termină.
Învinge cine rezistă cel mai mult.
Și toți se vor învingători.
Ne jucăm de-a adulții responsabili care controlează tot.
Măștile și scuturile.
Scuturile noastre de hârtie.
Putem controla răsăritul Soarelui?
Prea dificil?
Atunci ceva mai simplu: Ne putem controla propriile vieți? ”

*

-Dar nu vezi că totul este o capcană? continua pescarul ca și cum ar fi explicat o problemă de geometrie
-Nu! Nu-mi dau seama despre ce vorbești. De fap nici nu vreau să aud despre ce vorbești. Ești nebun. Îți duci zilele în bătaia Soarelui, la mila vântului. Așa că te-a bătut Soarele-n cap.
– Am o piatra pe inimă…
– Ai un cub pe inimă, încercă tânărul din nou.
– Legenda spune că în fiecare cub se află o piatră. Unică. De o culoare nemărginită.
– Legenda…
Tânărul începu să râdă nervos privind pescarul din fața lui, care în ultimele zece minute îl înnebunise la cap cu piatra din inima lui.
Se ridică de pe bancă hotărât să urmeze aleea până la sfârșit. La urma urmei asta venise să facă. Și nimeni nu avea să-l oprească.
Asta era tot? ”Ultima conversație cu un pescar nebun”.
Se întoarse hotârât sa mai spună ceva. O replică finală și-apoi ieșirea teatrală ar fi fost doar pentru el. Cortina ar cădea frumos ca un soare când apune.
Înlemni fără să poată articula vreun cuvânt.

Ceea ce ținea pescarul în palma ridicată nu era posibil.
– Imposibil, se minuna tânărul apropiindu-se.
– Nimic nu e, zâmbea pescarul cu ochii strălucind în întunericul ce începea să se lase în jur.