Arhive pe categorii: POVEȘTI DIN LUME

Scopuri

Standard

Când m-am pornit din San Javier înspre Alicante, nu știam că Scopul era să fotografiez Luna plină din noaptea de 22 -23 iunie 2013.

Credeam că era:

”- Hai în Alicante!

– Hai că vin!

– !!!

– !!!

Urmat de mai multe hăhăieli în jurul mai multor sticle de Alambra/Mahou/etc, echivalente pentru mine cu zgâriatul degetelor între frații de cruce.

Dar probabil că așa e cu scopurile. Le ochești undeva, aproximativ, deasupra liniei orizontului și pornești înspre ele. Rapid. Fără scuze și tărăgăneli stupide.

Scuzele și tărăgănelile nu sunt decât refuzuri mascate.

Așa că  ”Hai în Alicante!” devenise elementul ”unde” care trebuia înscris în ecuația de mai jos:

unde+când+cumva+cât timp+de ce=Hai că vin!

Nu știu de ce, dar mie îmi place să respect ecuații.

În sens invers și amestecat. 😀

– Relaaaaax! îi mai scriam eu Lianitei în timp ce mă amuzam pe seama listelor cu stațiile de autobuz, hărțile, opririle și orarele pe care mi le trimisese pe mail toată săptămâna. Nu din dorința de control, ci din încântarea de-a juca jocul HARTA COMORII. Joc la care mie mi-este imposibil să stau pe margine. 😀

– Ce poaaaate să se întâmple? Om ajunge noi cumva pe la tine prin Alicante! Hi hi hi! îmi roteam eu ochii pe tonul arogant al acelui iepure tăntălău din fabulă, dându-i coate soră-mii ( aka celălalt iepure tăntălău din fabulă).

De fapt, nu trebuia să ajungem ”cumva”, ci  CUMVA. Adică luând autobuzul San Javier – Alicante, vineri la ora 20:30. Punct. Cum și Când. Două dintr-o lovitură. Mai mult decât speram. Mai mult decât voiam să cred că se poate întâmpla. Așa de ușor.

”Neprevăzutul??” gândeam în mintea mea de Prometeu. ”NE-PRE-VĂ-ZU-TUL nu există! Doar noi și deciziile noastre!” mă umflam eu în toate penele din Univers, uitând că și lui Prometeu îi mâncaseră unii ficații.

Autobuzul Costa Azul –  cel mai frumos nume de autobuz din câte existau !

Ecuație rezolvată.

^_^

Că doar, oricum, în afară de oprirea autobuzului la stația greșită ( pentru că era clar de tot că noi – NOI – îl așteptasem la cea corectă! ), ce s-ar fi putut întâmpla?

”Păi cam exact aia”, se gândea, probabil Costa Azul, cotind spectaculos, sub privirile noastre înmărmurite, pe o stradă din dreapta, cu scopul, mai mult decât evident, de-a ne arăta că, da: există undeva în eter și altceva în afara deciziilor noastre:

Ale Lui.

O reclamă pentru Costa Azul ar putea suna așa:

Iarba crește pentru că așa vrea Costa Azul. Copiii se nasc și merg la școală datorită lui Costa Azul.

TIMPUL s-a inventat când s-a întrupat din vid primul orar al lui Costa Azul!

Deciziile noastre versus deciziile lui Costa Azul:

0-1.

Întotdeauna.

Costa Azul –  cel mai ticălos nume din Univers pentru un autobuz!

– Buz buz/ auto-buz/ nu credeam c-ai să mă buzzz…

Scopuri. Scopuri. Scopuri.

Scopurile trebuie meritate. De aceea ni se arată în cale atâtea încercări.

Și bucle negative.

Cea mai comună e bucla lui ”Trebuia_să” accentuată de lovituri de călcâi în podeaua lumii:

Trebuia_să mă interesez mai bine!

Trebuia_să insist mai mult la informații!

Trebuia_să n-am încredere în colegul de la lucru care spunea că stația aia e SIGUR stația corectă. Pentru că nu era!

– !!!

Trebuia_să ascult de Lianita. Ceea ce făcusem, așa că era un Trebuia_să anulat.

Trebuia_să aia și să ailaltă.

Și-apoi după Trebuia _să _al _meu, la fel de negativ, Trebuia_să_al_lor:

– Trebuia să existe un ghișeu pentru fiecare stație de autobuz din San Javier, așa cum ar fi fost normal! De-a ce ne jucam?

Unde s-a mai pomenit să nu ai tu un suflet de om, la un ghiseu, pe care să-l întrebi dacă autobuzul X oprește în stație la ora 8, iar el să-ți răspundă scârbit, între două plescăieli de gumă, pe jumătate toropit de la căldură, că da. Și tu să insiști: – Dar sigur?? Și el să urle duios la tine că da, da, da și de ce nu te prinzi din prima ce vrea el să-ți spună și să nu-l mai pui să repete, că nu e plătit ca să repete și dacă o face, o face din mărinimie și Punct.

Și-apoi după Trebuia_să_al_lor versiunea tragi-comică,  De ce-urile exagerate, urlate isteric în sinele personal:

-Deeeee ceeee???!!!!!

Cu smuls imaginar de păr și haine:

– De ce San Javier?! De ce-mi faci asta San Javier?

Și-apoi cu ciudă:

– Prostu´ de San Javier! Prostu´ Satului de San Javier! Sfânt de prost! Primul Primar care a decretat că sufletele de oameni stau în rai, nu la ghișeele de autobuz. Stau acolo și fac un nimic absolut! Că doar ce poți să faci într-un Rai decât să stai într-o plictiseală eternă? Cu o listă de orare de autobuz pe care nu o respectă nimeni și pe care orice prost  – cu el în frunte – o poate citi.

Și acestea fiind stabilite, Soarele Speranței răsărise în mine pentru că eu – EU – nu o puteam citi. Ce vină aveam EU atunci dacă eram dășteapta satului?  Aia care nu știe unde să se proțăpească și să aștepte un autobuz? Prin urmare, ca orice om dăștept, exclus din Rai, am decis:

– Plecăm în mașina mea peste jumătate de oră!

Cum” și ”Când” incluse din nou pe listă. Prometeu avea ficați noi. 😉

– Unde să pleci noaptea? nădușea mama. Că e noaaaapte și e friiiig în iunie și dacă faci pană la motor și rămîi fără baterie la telefon și banchetă din spate și singură și pustie?!  Să o lași acasă pe soru-ta că mai vreau să-mi rămână un copil! mă încuraja ea.

– Ei, cum să nu mă duc? De-al dracului mă duc! Din cauza lu prostu de San Javier mă duc. Că altfel nu m-aș duce așa. Mă duc și mă duc!

– Ne ducem! mă susținea soră-mea.

– Păi duceți-vă! râdea tata de noi. Lolec și Bolec în călătorie! punea el titlul ”călătoriei” noastre, în caz de ne-am fi gândit să aveam nevoie de unul.

– Păi ne ducem! i-am strigat înapoi. Ăsta era și scopul!

Pentru că așa se întâmplă când vine vorba de scopuri: Îți dai seama că ele există. Și când asta se întâmplă, nu există forță a naturii, destinului sau ghinionului care să te oprească.

– Na uite că ne-am dus! i-am comunicat soră-mii 50km și 100 de ”cojones” mai încolo, după ce ne întorsesem din drum de 3 ori pentru motorină, acte și GPS.

Drumul înspre un scop poate fi într-un șantier perpetuu.

Despues de 500 metros, gire a la izquierda! zicea -înclinat- GPS-ul spaniol, transformat instantaneu in dona Juana cu tzâtze ascuțite ( pentru că sigur de-aia vorbea așa de ascuțit).

– Ce zice? Care stângă?

– Cealaltă! mă lămurea soră-mea.

Despues de 100 metros, gire a la derecha y permanezca a la izquerda! urla politicoasă doamna Juana.

– ?!

Gire! Giiire!!

-?!

Recalculando el camino...

– Tuu! Asta-și bate joc de noi!

– Să urmăm mai bine indicatoarele, bâguia soră-mea cu o nuanță de neliniște în voce, în timp ce îi explica Lianei la telefon că suntem pe undeva prin Alicante, dar că iar am schimbat punctul de întâlnire. ;;)

Punct schimbător din cauza fiestei de San Juan, care constă în, așa cum am reușit să aflăm, blocarea tuturor străzilor pe care ar fi dorit să avanseze cineva proaspăt sosit din San Javier, înt-o vineri pe la 12 noaptea, după ce îi fusese amputat – în mod fraudulos – dreptul de-a suferi de răul autobuzului Costa Azul, la ora 20:30. Facă-se voia Lui.

– Bun. Cred că trăim. Suntem întregi, avem tot, nu? o înghionteam la final pe soră-mea care începuse să spere într-un loc de parcare pe care-l ochise în Universul paralel.

Pentru că asta-i ultima șmecherie când vine vorba despre scopuri. Întotdeauna exagerăm drumul înspre ele. Ca și cum am vedea munți de netrecut din pietricelele de pe drum. Dar, de îndată ce ne descotorosim de ochelarii de aproape ai bunicii și eliminăm orice filtru care ar mai putea distorsiona lucrurile, le vedem ( mai aproape de ) așa cum sunt:

Cu niște continente, tu! îmi explica Liana în ultima seară din Alicante, în timp ce vorbea de ISO și diafragme și lucsi prin care să prinzi pe ecran Luna plină, iar eu pricepeam că ce revelație faină e când treci din modul automat pe cel controlat de tine.

Și știu că n-am zis, dar tot atunci mi-am dat seama că acesta fusese Scopul de la început :

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Bad day

Standard

¨Sunt o persoana amabilă¨, gândeam. Poate cea mai amabilă din Univers. Și modestă, e drept. Cea mai modestă din Univers. Conform legii atracției ar trebui să mi se întâmple doar lucruri amabile. Și modeste.

Când i-am zis vânzătorului de la Sfera – Eugenio, după cum îl botezasem imediat –  că n-am telefon mobil s-a uitat cruciș la mine, tușind pentru că se înecase cu propria-i salivă, de parcă aș fi venit din altă dimensiune. Cea a lui Hippy-Heidi – fetița munților,  recent ieșită dintr-o grotă.

– N-ai telefooon??

– N-am.

Cel mai mult mă amuză fețele celor din jur când răspund așa. De-obicei, dialogul se încheie cu două ridicări de sprâncene și cu certitudinea ( sau incertitudinea) că mă țin de glume.

– Păi de ce? continua el spre surprinderea mea, privindu-mă cu interes.

Cum sunt o persoană amabilă evit să răspund nepoliticos. Evit să mă răstesc la cineva. Și evit să ridic tonul.

– Așa simplu. N-am.

Prăjina cea înaltă și deșirată ca o trestie continua să mă privească intens.

Intrasem în Sfera de nevoie, în silă, cu ochelarii de soare lipiți de față cu toate că se lăsa întunericul, rotindu-mi privirea după fiecare tură de magazin pe care o încheiam. Dar aveam nevoie de factură – pe care o inventa într-un colț obscur o colegă de-a lui Eugenio. Pentru niște blestemați de pantaloni de lucru. Că pe-ai mei îi zgâriasem de taurul mecanic din atelier ( aka stivuitor). Îi rupsesem, ca să o spun pe-a dreaptă, de la coapsă până la genunchi în timpul ciocnirii. Nimic grav nu pățise taurul. De altfel, niciun animal nu suferise daune morale în timpul acțiunii. Doar cel social – care mai scrijelește din când în când virtual și crede că scrie –  suferise o vânătaie ( a câta? ) prelungă dar, ca toate vânătăile, lipsită de importanță.

– Aaa, ți l-au furat?

Asta m-a dus cu gândul la cât sunt de norocoasă că nu pot fi furată de ceva ce n-am.

– Nu. Chiar n-am telefon mobil! îmi scăpase mie un ton cam ascuțit.

– Ok! OK! Nu te enerva…

– DAR NU M-AM ENERVAT!

– Oricine își poate scăpa telefonul pe jos. Nu e nici o rușine. Îl poți ascunde cu asta, îmi indica el spre stupefacția mea, o protecție de telefoane care semăna cu o șoseată, până când îți iei altul nou. Uite X, Y și Z au niște oferte super!

Și-i dădea zor nevoie înainte, să-mi vândă o protecție super fashion pentru viitorul meu telefon super fashion.

Știu că sunt cel mai stupid client de pe planetă pentru că cedez la hărțuieli. Din principiu. Cel al conservării energiei :D. Probabil pentru că sunt și o persoană nice. Și modestă. Și persoanele nice și modeste cedează primele :D.

Cu toate astea:

– Ah nu , mulțumesc,  îmi ieșeau peri albi de la așteptat factura. Nu am nevoie. Serios.

Pare-se că figura mea nu e una care să exprime cine știe ce seriozitate… ”Poate ca o pipă ar putea aranja asta”, îmi trecea imaginea prin fața ochilor.

– Și-atunci, izbucni sărmanul Eugenio în pragul disperării, cum vorbeeeești cu luuumea?

Posibil să aibă legătură cu existența unui limbaj și al unui protocol de comunicare…

– Am internet…si intru, câteodată, dimineața și seara…

Că și grota lui Hippy-Heidi-fetița munților era legată de un RDS: așa intra ea pe wikipedia :D. Speram ca asta să pună punct hărțuielii.

– Și ÎN REST??? Cum știe lumea unde ești?? Ce faci?? se înroșea el către mine fără să se poată decide între râs și plâns.

Unde eram și ce făceam, ÎN REST, nu era treaba lumii, gândeam eu în timp ce observam cu oarecare simpatie ascuțimea tocurilor de pe rafturile din spatele bâtlanului.

Factura ajunsese la timp pentru a împiedica omorul pe care figura mea, duhnind a mizantropie, îl plănuia de la prima frază.

– Am eu un telefon vechi…de acu un an…încerca  perseverent Eugenio cel înalt cât o suliță în coaste, și pentru o clipă m-a năpădit un val de admirație:  Să fi fost eu șefa lui, i-aș fi dat o primă.

– Hasta luego! am zâmbit eu zburând mental ca Neo prin Matrix și Eugenio mi-a zâmbit înapoi crezând că-i zâmbesc lui. Nici nu știa cât de aproape zburase pe lângă el pericolul propriei extincții.

Așa mi-a trecut prin minte că prima crimă înregistrată vreodată în istorie a trebuit să înceapă asemănător. Cu o grotă plină de lume amabilă și politicoasă în care unui bâtlan sinucigaș i se năzărise că trebuie să-i vândă o protecție de telefon mobil unei Hippy-Heidi-fetița munților chiar dacă ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar mai fi înfăptuit în viața lui.

Și ultimul a fost.

Îmblânzirea scorpiei

Standard

I´ve created a monster.

– Păi că n-am știut. Hă, hă! mă explic eu, bâlbâindu-mă de fiecare dată când primesc un ”Wow! Câta roșia!” sau de fapt ”Wow! Câta planta!”de la cineva care-mi intră în balcon . Că de roșii, încă, e prea devreme să vorbesc. Ele fiind blocate undeva pe linia care uneste dimensiunea lor de a noastră.

Povestea ei este următoarea: S-a născut într-o frumoasă zi de aprilie împreună cu o rupere de nori de mai mare dragul. Și de-atunci crește nestăvilită în ghiveciul de la mine din balcon.

Evoluând de la:

până la:

Astăzi, plină ochi de frunze – de parcă s-ar fi luat la întrecere cu vrejul de fasole din povestea lui Jack – pătlăgeaua mea cea roșie, care poate fi zărită și de pe Lună, trece prin crunta etapă a adolescenței care nu iartă pe nimeni: cea a mugurilor timizi.

– De copilit ai auzit? mă întreba, din baston, bunica fără să își poate îndrepta spatele complet ca să poată cuprinde cu privirea ”situația” în ansamblul ei.

– Copilit? E vreun joc?

– Nuuu…

– Sigur implică o coardă și niște pietricele. Dacă nu, ar trebui să implice, după nume.

– Nu e un joc.

Dacă nu era un joc, nu vedeam niciun motiv pentru care ar fi trebuit să aud de el. Și de ce-ar fi trebuit? Oricum, pe site-ul oamenilor care cultivă roșii la bloc nu scria nimic despre asta.

– N-or ști, draga mea, nici ei, îmi explica bunica sfioasă de sub ochelari.

– Ei nah! Asta-i bună! De parcă ar fi nu știu ce știința fuziunii la rece.

– E mai complicat, mă anunța ea.Viața întotdeauna este. Într-atât, încât îți lasă împresia că totul e extrem de simplu. Dă-i timp.

Și reluând în minte orele de botanică din gimnaziu, rămăsesem o clipă împiedicată printre gânduri.

– E ca în filmul ăla cu atacul plantelor, râdea și un vecin. Mai un pic, și te dau afară din balcon. Mai un pic, și te dau jos din pat. Mai un pic, și-ți trag una.

– Dar nu știai ce te așteaptă atunci când te-ai legat la cap cu o roșie? mă critica și tata.

– …

– Cum poți fi așa de neprevăzătoare? Ar fi trebuit să ai un minim de informație despre asta, în loc să te arunci înainte cu fruntea, ca berbecul.

– …

– Și nu spune că nu-i așa, pentru că ÎNTOTDEAUNA e așa!

Apoi ridicând o sprânceană:

– De copilit, ai auzit?

Toată lumea, se pare, că auzise despre asta în afară de mine, eu fiind, în cazul de față, omul înșelat de nevastă-sa de a cărei infidelitate aflase, înaintea lui, tot satul.

Cum de și-a permis roșia mea să facă doar ce avusese chef și nu ceea ce ar fi  trebuit, în ultimele luni?  Trebuia copilită pe rug! Ce-o mai fi însemnând și asta…

– Presupun că nici de carnit n-ai auzit…

A doua infidelitate.

– N-am.

– Păi normal că nu. Planta asta face doar ce are chef.

– Poate îi trebuie timp, o scuzam eu. Vrea să meargă în ritmul ei, nu al meu.

– Îi trebuie copilit și carnit!

– De unde știi tu ce-i trebuie? Că doar n-ai întrebat-o niciodată!

– Iar râzi?

– Nu…

– Unele lucruri trebuie făcute așa cum trebuie.

– De ce?

– Iar faci pe Gică-Contra? Uite ce plantă ciufulită ai! N-are nicio logică!

– Dar are un spirit rebel… 😀

– Acum râzi.

– Râdeam și înainte… 😀

– Ai să o copilești?

– Daa, daa…

– Și ai să o carnești?

– Ce cuvânt ciudat…

– Dar ai să?

– Daaa…am să…

În schimb, azi dimineață, o nevastă pocăită mă întâmpina cu un buchet imposil de refuzat, promițându-mi și jurând pe toate punctele cardinale că n-are să mai facă :

Și asta a fost tot.

Așa m-am decis.

Fără copilit și fără carnit.Să crească până pe tărâmul uriașilor de-o vrea. N-am să fiu eu cea care o va împiedica. Mai ales când ea muncește atât de complicat pentru ca lucrurile să-mi pară atât de simple. Pentru că e greu de trecut de la frunze la flori, mai ales într-o lume cu atâtea opțiuni.

Așa că m-am decis ca să aștept. Până când o vrea Katarina mea.

 

Profiler

Standard

Întotdeauna mi-au plăcut psiho- testele. Acele jocuri în care trebuie să răspunzi unui șir de întrebări, în urma căruia, dintre opțiunile A, B și C ți se spune că: A – stai pe o plută care a luat-o la vale, B – stai pe o plută care stă, C – ar trebui să te sui pe o plută.

Pentru că… nu-i așaaaaa… dincolo de A, B și C nu există nimic. Punct. 😀

Așa m-a informat și instructorul meu de șofat, Pedro,  prima dată când ne-am întâlnit. Și admit că mi-a dat fiori. Nu tocmai plăcuți.

– Așaaa. Te așezi la volan.

– Da.

– Îți potrivești scaunul…

– Da.

– … în așa fel încât dacă îți lungești brațele înainte, încheieturile să îți fie tangente la partea superioară a volanului.

– …

– Ești cam înceată…

– Lo siento…

– Îți mai explic încă o dată?

– ..tangente la partea superioară a volanului. Da! îi zâmbeam eu lui Pedro și zâmbetul meu încerca să se reflecte pe suprafața unei singularități. Din aceea care absoarbe orice formă de energie din jur până la minus infinit lăsând în urma ei renumita expresie facială întâlnită sub denumirea de poker face.

– …aaacum, îmi indica Pedro ridicând o sprânceană, îți potrivești oglinzile. Oglinda centrală NU se folosește –  REPET –  îmi repeta fratele geamăn al androidului Data – NU se folosește într-ale pudratului de nas sau rujatului! Clar?

Mai clar de-atât nu mi se comunicase niciodată. Un val de rușine mă trecuse instantaneu. Faptul minor că în geanta mea e imposibil să încapă rujuri și farduri putea avea legătură cu asta.

Plină ochi de 5 foi mâzgălite de hârtie A4, 3 caiete, 2 post-it-uri consumate, 2,56 șervețele parfumate, 0,5 ascuțitori, 8 creioane ( dap, am o slăbiciune pentru ele), un singur pix negru, 2 învelitori de bomboane și  3 de la guma de mestecat, 1 pereche de ochelari de soare, 3 stick-uri de memorie pe care niciodată nu le găsesc – ceea ce nu înseamnă că ele nu există, 8 șuruburi de 6, 4 plicuri de ceai verde, un portofel cu tarjeta de seguridad social, buletinul românesc și cardul bancar, alături de alte hârtiuțe și chitanțe și învelișuri de bomboane și de gume de mestecat, geanta mea voluminoasă poate foarte bine să concureze cu geanta magică a motanului Felix pentru că poate fi orice vreau eu sa fie, mai puțin una pentru rujuri și farduri.

Nu. În niciun caz, interiorul genții mele nu poate primi titlul de Haosul mileniului, cu toate că o bătaie din aripi a creionului verde din colțul stâng poate genera un uragan în colțul drept, dar nu asta contează. Haosul meu e controlat, catalogat, și călcat la dungă, prin urmare se numește Ordine. Acea ordine pe care doar eu o pot desluși 😉 .

De aceea, după o clipă în care mă gândeam să protestez, am revenit asupra deciziei, lăsându-i mai bine impresia lui Pedro că era așa cum spunea el.

– Acum pune-ți centura, apasă ambreajul, pornește motorul, schimbă într-a-ntâia, semnalizează că ieși din parcare, asigură-te că nu vine nimeni din spate și pornește încet.

– ….?!

Undeva, în spatele retinei mele, 3 neuroni care jucau leapșa se opriră căscând ochii larg.

– Ești cam înceată…

– Lo siento…

Pedro suspina plictisit.

– Vaaaamos mujer que nos alcanza la noche en el aparcamiento, continua el pe același ton constant. Dacă androidul Data ar fi avut sentimente, cu siguranță ar fi fost extrem de invidios pe această replică umană ce se căznea să intre în sfera nemuritoare și rece a ciberneticii.

-…deci semnalizez…

Mi-aș fi dorit să o fi făcut și să-mi fi ieșit din prima.

Pentru că atunci când lucrurile nu ies din prima este pentru că ies pe dos.

Ca un automat precis, bordul începuse un tremurat înfricoșător și, confundând vremea senină de-afară cu o ploaie tropicală, porunci ștergătoarelor de parbriz să șteargă potopul imaginar ce se revărsa din toți norii din Univers, comanda executată întocmai. 

Și cum lucrurile care se întâmplă pe dos nu se întâmplă niciodată discret, mintea bipolară a mașinii luase decizia că ne aflam într-un întuneric orbitor. Așadar farurile, becurile de avarie, becurile de interior și toate ledurile posibile și imposibile se angajaseră într-o feerie care ar fi lăsat mute de uimire și rușinate până în adâncul sufletului de la Cirque du Soleil la ultimul circ al satului, în care dulăul Grivei, un pic mai înalt decât un chihuahua, ar fi jucat rolul dragonului-sirenă, acaparând toate aplauzele publicului.

Aplauze primisem și eu (așa că dulăul-sirenă is overrated). Din partea unor puștani din apropiere care începuseră ceva ce din gesturi mi se părea un hip-hop spontan.

– Vaya fiesta, mujer… își aprinse androidul Data o țigară deschizând geamul și privind la cerul care se colora în asfințit.

Și mie mi-ar fi plăcut să mă holbez la el. Dar nu. Eu trebuia să mă uit după acele panouri enervante care apăreau pe marginea străzii și care, cică, împiedicau mașinile să se ciocnească între ele. Și trebuia să fac pe spărgătoarea de petreceri și să liniștesc luminile din mașina mea.

– …deci semnalizeeez…încercam eu încă o dată, în timp ce neliniștea mea, ( ca să nu-i spun groază, că mi-e rușine) în ciuda aerului condiționat, aburise toate geamurile din imediata mea apropiere, inclusiv pe cele din spate.

– …mă orienteeeez…

Pedro mă ignora cu desăvârșire.

– …și pornesc…

Cei 60km/h în 10 secunde îl prinseră pe profesorul meu de Zen pe picior greșit astfel că înainte să apuce să se folosească de pedalele cu care l-a înzestrat mama natură și colegiul intructorilor de șofat, reușisem să sperii 3 vrăbii, un Stop, un semafor care tocmai se îngălbenise și o intersecție unde lumea năucită, îmi cedase politicoasă, un drept la trecere care nu-mi aparținea. Toate acestea în mai puțin de un minut. În exact această ordine.

Cine spune că există haos înseamnă că nu știe să găsească o ordine în el.

– DESPACIO! își reveni Pedro găsind pedala buclucașă de frână, obligându-mă să derapez  ca în filme lângă parcarea unui supermarket.

– N-am știut că să conduci poate fi așa de distractiv, hăhăiam eu.

Și așa era. Prima oră de șofat o primisem ”în dar” de la tata pe la 10 ani, care țipase isteric ”FRÂNA! FRÂNA!” timp de un kilometru de câmp deșertic, la o viteza de 10km/h fără să-mi dea voie să schimb într-a doua, cu toate că eram deja în clasa a treia. Așa că mi se cuibărise de pe-atunci în minte ideea că șofatul ar fi ceva extrem de plictisitor și doar dacă s-ar  evapora trenurile, autobusele, tramvaiele, motoretele, bicicletele și trotinetele m-aș  urca eu vreodată, în această viață, la volan.

Și dacă nu s-ar fi întâmplat exact așa cum spun, nici acum nu m-aș fi urcat.

– Siiii? Quieres velocidad? mă privea de sub ochelari și freză gelată răutatea antropomorfă și dacă n-aș fi știut mai bine, aș fi jurat că plutea în aer rânjetul unui motan zburător. Pues vamos a salir en la autovia! Je je je!

Autovia – the evil land of Mordor unde limita de viteză e 120km/h, iar eu atinsesem 140.  Asta pentru că, după cum îl informasem pe Pedro, la 80km/h mă ia cu amețeli și trebuie să accelerez la maxim. La insistențele lui am redus viteza la 120.

– Ești cam lentă…

– Lo siento…

Astfel s-a conturat profilul meu psihologic din prima zi de șofat:

Eleva ( subsemnata, adică)  nu ia în serios explicațiile profesorului și de multe ori, citez ”hace lo que le da la gana”. Se pierde în detalii nesemnificative și, culmea, în același timp ignoră toate abaterile grave din regulamentul de conducere. Acestea fiind următoarele: trecere în viteză pe lângă, prin și dincolo de Stop, intrare pe roșu ( la asta am protestat ptr ca era galben când intrasem eu), absența orientării în intersecție și convingerea că strada îi aparține prin urmare lumea să se dea la o parte ( total exagerat, dacă mă întrebi pe mine), iar tendința înspre una velocidad extrema ( altă exagerare tipică din partea oamenilor plicticoși ) nu poate fi pusă la îndoială. Prin urmare eu, Pedro ( aka androidul Data ) recomand 30 de ore de conducere în care voi încerca o reeducare.

Aceasta s-a petrecut așa:

La o lună și jumătate după faptele întâmplate, Pedro râdea cu lacrimi. Apăi asta e ceea ce numesc eu reeducare, dincolo de spiritul A, B și C. Punct.

El encierro de Sanfermin

Standard

În fiecare dimineață, începând cu ora 8, pe parcursul întregii săptămâni ( 6-14 iulie) se sărbătorește el encierro de Sanfermin.

Orașul: Pamplona, desigur. Adaug și Comunidad foral de Navarra.

El encierro de Sanfermin – sau ”ce fain e să te bulucești pe câteva străzi înguste și să hăituiești și să fii la rându-ți hăituit de o gloată îngrozită de tauri”, mi s-a părut mereu o tradiție crudă și sângeroasă. Pentru că apoi, după ce animalele sunt înghiontite în plaza de torros, are loc marea confruntare finală:

Ființa superioară vs Bestia 

Identitate bestiei, pentru mine, nu a fost niciodată prea clară. Acel animal, înfricoșat și încolțit, căruia nu-i rămâne altă soluție decât să moară în luptă, nu mi se pare că ar putea candida cu succces la obținerea acestui titlu. Ochii săi pun mereu aceeași întrebare: Câte ”bestii” trebuie să moară glorios de absurd pentru a  potoli pofta de sânge a mulțimii?  Mulțime care îl aclamă în urale și OLE-uri pe ”eroul-toreador” când își ridică montera ( basca neagră ) și face reverențe doamnelor. Doamne care leșină de frică la vederea unui gândac, dar care aplaudă cu frenezie când el torero își înfige spada în gâtul ”dihaniei”.

– Eh! Que tu eres extranjera y no entiendes todavia el corazon y el valor espanol! mă critica Jorge – el pulpo ( barmanul chiringuito-ului de pe plajă ), când îndrăznisem să-mi arăt dezaprobarea față de buluceala de la 8 dimineața din Pamplona și corrida ce avea să aibă loc în aceeași dupa masă.

”Originile acestei sărbători”, spunea el,” sunt adânc înrădăcinate în conștiința spaniolă. Au legătură cu mânatul turmei de tauri de către păstorii care coborau în Pamplona. Orașul întreg contribuia printr-o hărmălaie îngrozitoare și  lovituri de bice, pentru ca taurii să ajungă în plaza de torros cât mai rapid și fără să lase prea multe pagube în urma lor.

”Vitejii care mână taurii apar și astăzi”, îmi rânjea Jorge, care atunci când nu are decât o clientă iubitoare de cafea la 7:30 dimineața, poate fi un povestitor fermecător. Unii conduc taurii în fiecare an de generații întregi, îmbrăcați în alb cu eșarfe roșii, continuând tradiția bunicilor lor. ” Es una prueba de valentia y esta prohibido lastimar (?!?) a los toros. Se trata de correr delante o detras de ellos y rezar a San Fermin que no te pase nada 😀 ”

Alții, după cum observam eu pe ecranul barului,  sunt turiși beți și inconștienți ( se poate și altfel? 😀 ) care, de cele mai multe ori, se aleg – în cel mai fericit caz – cu craniul spart, coastele rupte și o amintire despre cât au fost de eroi pe o străduță șerpuită de vreo 800m și cum și-au petrecut vacanța într-un pat de spital.

Și mi-am amintit de domnul Hemingway, că tot îi vom sărbători ziua de naștere pe 21 iulie.

Prima dată când citisem despre această fiesta spaniolă, promovată în toată lumea printre rândurile sale, am pus cartea jos.  De fapt am trântit-o sonor – când sunt indignată, am tendința să fac asta 😀 – și am zis: du-că-se.

Nu pentru mult timp 🙂 .

The sun also rises are și astăzi un spațiu vast, rezervat în lumea din mine și, vorba fie între noi, trebuie să fii de piatră ca să îi reziști lui Hemingway. Pentru că scrie așa cum îmi place mie să citesc: fluid, rapid și mai ales fidel teoriei iceberg-ului, în care certitudinea ca există o poveste nespusă în spatele poveștii  îți trezește curiozitatea și te flatează ca cititor, autorul având suficientă încredere în finețea ta de observator pentru a nu insista asupra lucrurilor evidente.

Când am ajuns, însă, la descrierea tânărului torero, Romero – văzut prin ochii personajului narator, Jake – erou de război, parte din generația pierdută, care trecuse prin ororile primului război mondial –  am trântit cartea pe noptieră, hotărâtă să o las pedepsită acolo vreo săptămână. N-am rezistat nici 2 ore :D.

Asta pentru că Hemingway e un pictor de peisaje. Îți aruncă în ochi pete de culoare pentru ca tu să le interpretezi așa cum îți este pe plac. Și întotdeauna culorile vin însoțite de arome. De la aroma unei alei pariziene, la un whisky, o bere, un fruct, un obraz, un capote de torero  (capa toreadorului) și un roșu sângeriu împrăștiat peste un galben nisipos.  Citindu-i cărțile, îl simți până in vârful degetelor. Te îmbeți până în vârful degetelor.

Văzută prin ochii lui, corrida își pierde rolul de circ al groazei. E un loc unde se trăiește în Prezent. Iar faptul că există o Viață, care se petrece în acest moment – posibil ultimul, îi amplifică valoarea.

http://cis.njmu.edu.cn/uploads/soft/200905/1_06120017.pdf

Ascultând la explicațiile calme ale lui Jorge, priveam ecranul burdușit de multimea care se pregătea să ia Start-ul, în acest obicei pe care știu că n-am să îl aprob niciodată.

– Esta gente vive en el prezente! îl auzeam pe Jorge ca printr-un vis

Și mă copleșeau îndoielile. Acelea care se agață câteodată cu toată forța și nu ne dau drumul decât după ce le recunoaștem:

– Prezentul. Trăim noi vreodată în el? 

La asta, Jorge nu mi-a mai răspuns nimic.

Pentru că unii și-l petrec într-un chiringuito de pe plajă sau la o masă de birou, alții se pierd în ochii unui cuiva special. Unii își iau lumea-n cap și pleacă unde văd cu ochii, alții preferă să-l afle alergând după tauri pe străzi…

Torrijas – rețeta

Standard

După două zile de tăcere, tanti Carmen venise în vizită cu o farfurie de torrijas: pretext pentru stat la povești. Căsuța pe care o închiriază în fiecare vară se află singură, pe vârful unui deal, la o răscruce de vânturi schimbătoare – deocamdată, doar cu mine în ea. În vale, marea netezește răbdătoare zarva propagată de rândunele și pescăruși.

Lui Carmen îi place să vorbească. Teribil de mult. Despre toate și despre nimic. Se uită la mine și îmi zâmbește ca unui copil care tocmai s-a julit la genunchi. Și știe că îmi place să o ascult. Cuvintele ei cad în mine ca o ploaie de petale. Are un timbru plăcut, de spus povești și miroase a Soare plăpând de dimineață.

Asta până când începe să facă pe șefa. 😀

– Scoate o tigaie să te învăț cum se fac las torrijas, începe ea să scotocească în dulapurile din bucătărie după ingrediente. Și înainte să încep să protestez, îmi aruncă în brațe un șorț de gospodină.

În mod normal, mă opun tuturor celor care încearcă să-mi impună ceva ( mai ales șorțuri de gospodine). Într-atât, încât se lasă cu lovituri de picioare în podele și încruntături mai adânci ca brazda lui Novac, terminate cu uși trântite. Dar podeaua lui Carmen e din piatră și nu are ecou, o încruntare cu efect presupune mult mai mult efort decât un zâmbet ( eu fiind, prin definiție, o adeptă a conservării energiei), iar ușa de la intrare are amortizor și nu se poate trânti – lucru frustrant.

Înainte să-mi termin gândul, renunțasem deja să mă împotrivesc.

– Torrijas…, încercam eu altă strategie, no tengo hoy corazon para esto, Carmen. Me perdonas, verdad?

Nu era o întrebare, ci o informare asupra situației.

Azi aveam de gând să aplic tehnica statuii de ieri și de alaltăieri. Aia în care stai…ca o statuie, până când o rândunică se apropie de părul tău pentru că i s-a năzărit că ar fi un excelent material de construcție pentru lărgirea cuibului lipit de peretele casei. Și chiar dacă te miști într-un târziu și ea se sperie, a doua zi e prezentă la datorie într-o perseverență care mi-a trezit suficient de mult curiozitatea pentru a continua cu acest joc.

Carmen o ținea pe-a ei:

– Bobadas! Una mujer tiene que saber como hacer unas torrijas.

Și-i dădea înainte cu ce trebuie neapărat să știe să facă o femeie. Schimbatul de prize, becuri, instalații, reparatul scaunelor, meselor, ghiveciurilor de flori, mecanismului de la perdele, siguranței de la cuptor – lucruri de care mă ocupasem în zilele trecute – nu intrau in lista ei. Pentru că erau lucruri pe care le puteau face foarte bine și băieții ei, dacă și-ar fi pus mintea cu ele. Însă las torrijas – LAS TORRIJAS –  le putea face DOAR o femeie.

Locuiește în mine un trib sălbatic. Din acela cu scuturi înalte și netede și desene pe față. Care dansează în jurul unui foc și care-mi strigă să mă trezesc atunci când mai adorm din când în când. Ascultând la Carmen, toată lumea din trib își rotea uniform privirea, lovind scuturile de lemn de o podea (din aia cu ecou). ”Noh, păi pune-te și fă torrijas, ce mare bai?” îl auzeam pe șeful de trib plescăind din pipă cu lehamite și pregătind o tigaie cu ulei.

Pregătește o tigaie cu ulei, îmi oferea Carmen indicațiile prețioase fără de care, mai mult ca sigur, aș fi terminat sub un pod – dacă ar fi existat vreunul prin apropiere.

Și o farfurie cu lapte.

– Și o farfurie în care bați 4 ouă.

– Și o farfurie cu zahăr și scorțișoară.

– Și taie niște felii de pâine. Nu prea groase.

– S-a încins uleiul? De ce stai?

Statuia din mine stătea, nu eu. Să o certe pe ea, nu pe mine!

– Unele lucruri nu se rezolvă de la sine, continua moara cea stricată. Trebuie să pui mâna pe o tigaie și să le înfrunți. Ca Rafa Nadal, lovea ea in aer mingi imaginare de tenis.

Intuiția ei detecta o neliniște misterioasă, aciuată în interiorul meu. Și nu era prea departe de adevăr.

Triburile cu scuturi înalte și desene pe față, dansau până la extenuare  în jurul unui foc întunecat, implorând să fac odată lumină în noaptea lor. Și ca un conducător nedrept, așezasem o mână peste pieptul meu, încercând să astup gurile care urlau. Aceleași care, de cele mai multe ori, cântă.

– Stă să plouă , îi spuneam lui Carmen într-o doară, pregătind ingredientele.

Ea continua să-mi dea indicații fără să mă audă:

Să nu tai feliile prea gros, că trebuie să se pătrundă în intregime cu lapte, da?

apoi privind afară:

– Ei aș! Vaya tela! Să plouă odată că m-am săturat de atâta nehotărâre!

– Acum treci repede feliile îmbibate cu lapte,  în farfuria în care ai batut ouale, bine? După care le frigi în tigaie.

”Noh, că doar nu e nush ce știință de construit farfurii zburătoare”, mormăia șeful meu de trib aruncând feliile de pâine în uleiul încins, în timp ce pe mine mă umfla râsul la imaginea unui războinic indian purtând un șorț de bucătărie albastru cu floricele galbene.

– Ce? râdea și Carmen fără să bănuiască ce se petrece în capul meu.

– Las nubes indecisas: no se pueden retrasar, no se pueden impedir, încercam eu o explicație care să aibă sens pentru cineva care nu dansează printre focurile imaginare din mintea mea.

– Claro mujer! Hay que dejar que la lluvia llueva! cânta ea refrenul unui cântec.

Odată feliile de pâine prăjite, se scot și se dau repede prin mult zahăr și scorțișoară. Apoi se pun deoparte și se lasă la răcit: să se topească tot zahărul. Se pot decora cu nuci, migdale și stafide.

– Bueno, pues, ahora ya lo sabes: asi se hacen las torrijas. Hay otra forma pero la dejamos para manana, vale? Que me espera Miguel ( nepotul cel mic), se grăbea ea, așezând într-o caserolă câteva felii.

Și în timp ce părăsea curtea, eu mă întrebam dacă tocmai mă trezisem dintr-un vis, sau intrasem într-altul.

”Și te-a lăsat cu un dezastru în bucătărie”, observa liniștit șeful de trib.

Poate că așa și trebuia. Pentru că așa se întâmplă, când se întâmplă:

Îți intră pe nepusă masă cineva în bucătărie, trântind pe jos cu aroganța ordinii în care crezi că ți-ai găsit locul, își trece mâinile pe la tine prin suflet și te ciufulește, după care te lasă cu miros de scorțișoară și zahăr și foc. Și ploaie iscată din senin:

”să aibă Soarele ce-i va urma,

obraji să usuce, minte să lumineze”, cânta tribul meu în jurul unui foc luminos.