Arhive pe categorii: POVEȘTILE BUNICII

12A

Standard

Iată ce mi-a găsit bunica printre însemnările din liceu :))

Au fost odată ca-n poveşti –

şi asta n-o spun eu-

precum luceferii ceresti,

A 12-a din Hasdeu!  ( :D:D:D )

*

Şi erau unii-aşa cuminţi

şi mândri-n toate cele,

ca nişte bombe printre sfinţi

cu hidrogen în ele.

*

( ora de română)

*

La umbra falnicelor bolţi,

Ei pasul şi-l îndreaptă

lângă fereastră unde-n colt

Româna îi aşteaptă.

*

Şi îi privea cu un surâs:

– Aţi scos voi foicica?

şi-aşa buimaci, treziţi din vis

primiră lucrărica.

*

Şi zise-ncet:

Pe lângă plopi am mai trecut

în cariera mea,

dar precum voi n-am mai văzut

nicicând pe nimenea.

*

Cum vrei de bac să treci în zbor

când nu ştii Eminescu

şi spui că „am un singur dor”

e scris de Călinescu?

*

Vrei poate-n fapte să arăţi

dreptate şi tărie

când îţi arăt şi tot nu-nveţi…

E pură lenevie!

*

( ora de mate)

*

Algebra-ntreagă o-nvăţau

în ora de-analiză

şi căi de mii de ani treceau

în orele de teză.

*

Şi sus formule,

dedesubt

scriau în şir sisteme,

fără de puncte,

ne-ntrerupt,

scriau doar teoreme.

*

Căci unde-ajung ei nu-i hotar,

diriga îi cunoaşte,

şi iar le spune în zadar

că-n umbră bacu-i paşte.

*

Şi ei vorbind cu-algebra-n somn,

oftând din greu suspină:

– „O, Newton şi al tău binom,

cu ce suntem de vină?”

*

Şi sin2+cos2

e pură fantezie.

Şi Cosmosul s-a săturat

de-atâta geometrie!

*

( end)

*

Erau a 12-a din Hasdeu

mai mândri an de an:

„Să fie bacul cât de greu,

ieşim noi la liman!”

*

( poezioară epigonică rostită de corul tragic al clasei de mate fizică în cadrul festivităţii sfârşitului de an şi liceu.

Lugoj 2002  )

=))=))=))

Curajul. Actul întâi.

Standard

 –          ¨Vreau acasă¨, mai ții minte? încerca bunica să-mi aducă aminte de ultima excursie la mare cu grădinița.

Degeaba insistase ea atunci să-i explice țâncului cu două cozi îmblânzite că vacanța la mare dura doar două săptămâni și că doctorul spusese că aerul sărat și umed, împreună cu eternul paracetamol făceau bine la imunitate (? ), pentru că țâncul nici nu voia să audă. Mâna mică se agăța pisicește de una mai mare, coaptă ca pâinea scoasă din cuptor.

Fără lacrimi. Fiindcă țâncul trebuia să fie și curajos pe deasupra.

 –       Mai ții minte? îmi insista ea azi în timp ce ne plimbam pe faleza spaniolă.

–       Ah. E multă vreme de-atunci. Am crescut…

–       Ai ziduri în jurul tău.

–       Ei…niște gărdulețe, ca toată lumea…

–       Gardurile sunt pentru cei ce se tem. Ți-e frică?

–       Frică?? Mie? pufneam eu.

Îmi era?

–       Să nu-ți fie. Că doar tu ești curajoasă.

Priveam la bătrânica cea încovoiată pentru care brațul meu era pârghia ce ridica Universul și nu știam despre ce vorbea. N-am fost niciodată o curajoasă.

–       Dacă e să o spun pe-a dreaptă, buni, cred că te înșeli și nu știi despre ce vorbești.

–       Dar despre ce crezi că vorbesc atunci când vorbesc despre curaj?

–       Știu și eu…, începeam eu să mă simt ca la orele de biologie cand trebuia sa vorbesc despre euglena verde, despre un samurai…,începea imaginea să se contureze în mintea mea.

–       Da? aștepta bunica

–       …din ăla cu tigăi pe piept, un con de staniol pe cap, o lingură de lemn într-o mână și un curcan în cealaltă.

      Bunica pufni în râs. Total exagerat, dacă m-ar fi întrebat pe mine. Curcanii continuă să mi se pară cele mai amenințătoare și mai josnice creaturi care s-au inventat. Pentru că trebuia să fii josnic și rău ca să te înfoi de după garduri și să sperii lumea care mergea cuminte la școală pe trotuar.

 –          Dar fără mustață! continuam eu făcând-o să chicotească mai tare. Asta nu!

 Se opri în mijlocul drumului, obligându-mă să-mi cer scuze din priviri lumii din jur care se împiedica de noi.

 –          Să se împiedice, se rățoia bunica. Unele lucruri pot fi lăsate în urmă și altele nu, mă privea apoi pe sub ochelari ca atunci cand voia sa-mi transmită ceva și avea impresia că eu nu vreau să înțeleg.

 Și nu voiam. Riddles-uri dintr-astea gandalfiene 😀 nu vor să se prindă de mine.

 –          Adică vreau acasă, privea bunica în zare cum apune Soarele dincolo de orășelul cochet împânzit de străzi pietruite și oameni luminoși.

Scurt și la subiect.

–          Dar nu-ți place aici? o întrebam eu cu nenumărate strângeri de inimă. E cald…E Soare…Doctorii nu așteaptă șpagă…funcționarii sunt amabili, iar vânzătoarele de pe la magazine sunt vesele…

Mă privi o clipă zâmbind trist:

–          Ba-mi place…

 Mă mințea într-un fel ciudat. Și știa că știu.

 Și detest să fiu mințită în feluri ciudate. Chiar și-atunci când lumea din jur are impresia că mă protejează în vreun fel.

N-am nevoie de protecție din vacanța aceea la mare din 89, când, împreună cu alți ”răufăcători” de aceeași vârstă plănuisem evadarea de la Năvodari și întoarcerea acasă cu trenul. Și dacă nu l-am fi găsit așteptându-ne pe șine, am fi urmat calea ferată. Că doar, gândeam noi, nu putea fi mai lungă decât cea de pe drumul Buziașului. Și sigur că urma să fie plină de mure că doar, gândeam noi, adulții nu coborau niciodată din trenuri ca să le culeagă. Planul era perfect. Ce ar fi putut să meargă prost?

Ne-au prins inainte să apucăm să ieșim din parcarea taberei. 😀

 –          De ce nu vă place aici? ne-au întrebat educatoarele. E cald… E Soare…

–          Nu e ACASĂ! le-am răspuns în cor.

–          Dar e cald…E Soare..

 Și la Soare ne-au pedepsit o săptămână întreagă. Să spună picioarele noastre înroșite povestea frumoasă de pe plaja frumoasă, de lângă marea frumoasă despre care nu apucasem să aflăm dacă era sau nu sărată.

 –          Cum a fost? Așa-i că a fost bine? Așa-i că ți-a plăcut? mă bombarda cu intrebari bunica pe peronul din gara lugojană.

–          Da…a fost bine, i-am zâmbit luându-i mâna, care pe atunci era pârghia ce-mi răsturna Universul.

 Și știa că mint într-un fel ciudat. Și eu știam că știe.

Ajunsă acasă, la tata-copac – cel mai falnic dud de pe drumul Buziașului ( căzut la datorie pe la mijlocul anilor 90 pentru a face loc unei fabrici), la pădurea lugojană (cât a mai rămas din ea) și la Timișul dulce, coșmarul celor două săptămâni rămăsese îngropat undeva într-un sertar din acelea prin care nu se scotocește prea des. Pentru că toate lucrurile se păstrează. În sertare de o mai mare sau mai puțină importanță. Nimic nu se aruncă. E loc destul și pentru samuraiul cu tigăi pe piept și pentru planul de evadare pus la cale de 5 copii de 6 ani.

Într-un fel, însă, n-am reușit niciodată să evadez pe deplin.

–          Și eu vreau acasă, i-am răspuns într-un târziu bătrânei încovoiate care se sprijinea de pârghia care putea răsturna Universul dacă voia.

–          Acum…îmi șopti ea pe sub ochelari, făcându-mă să mă simt din nou ca la eseul euglenei verzi, asta înseamnă când îți spun că ești curajoasă.

Democrația bunicilor mei

Standard

La 6 ani, tot ce pricepeam eu din revoluția pe care o vedeam la TV, era că poți fi executat dacă apari două ore în fiecare zi la TV și plictisești pe toată lumea.

Așa că odată înlăturat actorul cel prost, toată lumea urma să-și vadă liniștită de treburi. Nu?

Bunica mă privea de pe-atunci cu uimire, fascinată de obiceiul pe care îl aveam – de-a pune un punct nerăbdător chestiunilor în jurul cărora mi se părea că se bate apa-n piuă. De ce vorbea lumea așa de mult pe aceeași temă fără să rezolve nimic, mi se părea de neînțeles. Continuă să mi se pară la fel și în prezent.

Când bunica, exasperată de lipsa mea de profunzime într-ale politicii, îmi explicase în vara următoare că un sistem nu se schimbă odată cu înlăturarea unui singur om și că ceilalți oameni ieșeau în stradă pentru că așa simțeau și ei, mi-am dat seama că lumea e mai complicată decât o văzusem până atunci. Imediat, în locul actorului care monopolizase spațiul TV, câte două ore în fiecare zi, îndrugând verzi-și-uscate, apăruseră, ca ciupercile, mai mulți:  la fel de plictisitori – îndrugând același verzi, la fel de uscate.

”Șmecheria este”, îmi indica bunica, ”să-ți dai seama care minte”.

În 97 înțelesesem că majoritatea mințea. Faimoasa convenție de oameni care promiteau că vor mai sădi și un copac, în locul aparițiilor TV și vor îndruga altfel de verzi și uscate decât cele de până atunci, se destrămase nu după mult timp. ”A murit copilul cu prea multe moașe”, se întrista bunicul.

În 2000, la următoarele alegeri, mătușa mea intrase plângând în cabina de vot, alegând, în al doilea tur, răul cel mai mic. Asta pentru că alternativa ar fi fost, după cum spunea ea, o FATALITATE. Însă ”răul cel mare”, de care fugea toată lumea scuipând în sân și făcându-și cruce,  nu era decât o păpușă de paie, machiată înfiorător pentru a face să tresară inimi sensibile. Cine mințea atunci? Toată lumea.

În 2004 am votat pentru prima dată ^_^.  Așa cum am crezut de cuviință. Pentru că mi-ar fi crăpat obrazul de rușine să critic un sistem din mijlocul canapelei de acasă și să îi las pe alții să decidă în locul meu. Unii spuneau că oricum nu contează ce vom vota pentru că va ieși cine trebuie. Și după emoții ca la un meci de fotbal din categoria ”Să_câștige_ai_nostri_și_mai_ducă-se_naibii_ai_lor”, ne-am amintit că aveam în ziua următoare un examen parțial și că nici un reprezentant al clasei politice nu ar fi ajuns vreodată în sală pentru a se prezenta în locul nostru.

Cine mințea atunci? Noi. Pe noi. Pentru că oricât de imaculat ar fi fost Parlamentul, nu ar fi venit în vecii veciilor nimeni să ne măture prispa casei, să ne strângă șosetele de sub paturi și să ne facă ordine sau dezordine în vieți. Constituțional, nu pot interveni :D.

Și de ce ar face-o? Chiar aceasta este partea frumoasă din lumea adulților. Posibilitatea de-a fi orice ne dorim să fim, nu e o poveste pentru liniștit copiii în nopțile furtunoase. Să ne imaginăm o lume în care nu e nevoie să stea nimeni în umbra noastră și să ne spună ora la care să ne trezim în fiecare zi, mâncărica pe care trebuie să o îndesăm în ghiozdane, hainele pe care să le purtăm, gândurile pe care să le gândim. O lume în care le-am putea face foarte bine oricând și oricum am avea chef.

Dar e prea înfricoșător, gândim de multe ori. Așa că ne adâncim din nou în ceea ce numim real și rândul lumii și așteptăm. Pentru că întotdeauna există o variabilă X, cu un fund după care cineva stă și așteaptă. Și ce știm să facem cel mai bine cu liberul arbitru, dacă tot îl avem? Absolut nimic.

De-aceea, șmecheria este să afli care minte. Chiar dacă se va dovedi că e vorba despre tine.

Democrația – mai mult decât un drept – e o răspundere comună ce trebuie îngrijită în fiecare zi. Începând cu votul acela prăpădit pe care mulți îl ignorăm din silă, comoditate și lipsă de interes și terminând cu refuzul de-a da și a primi șpagă.

E dreptul de-a te plânge, dar e și obligația de-a acționa. E ca o Dulcinee capricioasă pentru care trebuie să mergi până la capăt de lume ca să o meriți: asta așteaptă ea, de fapt, de la tine. Și chiar dacă, poate, într-un final, crezi că e un miraj, TU exiști aici, acum, ca protector și reprezentant al ei. Prin TINE, ea devine reală.

Asta e ce pricep azi, la mai bine de 20 de ani de la revoluția aceea ciudată în care un actor prost, care monopolizase TV-ul câte două ore în fiecare zi,  fusese executat. De-atunci, alți actori continuă să-și vadă liniștiți de treabă. Nu?

All is fair in love and war?

Standard

– Rrăăzbooi!!

Așa mi-a indicat prietena D , mijindu-și ochii și strângând din buze, într-o zi de vară . Pentru că , în blocul 9 din cartierul lugojan, toate lucrurile fatidice se încăpățânau să se petreacă vara.

În vacanță.

Ca într-un film de groază de categoria B.

După  închiderea cataloagelor și păstrarea lor în seif-ul școlii, eu și prietena D eram primele în fața porții, în ultima zi a clasei a treia,  înghiontindu-ne mai zdravăn ca după un meci de rugby.

După noi – restul Potopului.

După Potop,  tristă și pustie – curtea școlii. Și, în timp ce se umplea de scaieți uscați, care se rostogoleau în bătaia vântului fierbinte, planurile de vacanță prindeau viață:

Ale mele aveau de-a face cu nenumărate expediții pe Timiș,  perfecționarea săriturii ”urzica” în jocul corzii ( Adică trecerea corzii de trei ori într-un salt. ”Urzica” vine de la senzația lăsată pe picioare în cazul eșuării 😀 ), si îmblânzirea Pegasului  – care din când în când se arunca după anumiți iepurași ieșiți la țopăială pe șosea.

Ale prietenei D includeau, printre urzici, expediții și iepurași,  un război în care eu urma să fiu victimă colaterală. Pentru că amica D urma să se răzbune pe amica A . Și eu știam.

– Vezi? îmi spunea ea înciudată. Uite cum se plimbă A cu S. Chiar sub nasul meu.

Nu vedeam.

Și nu voiam să știu nimic.

Eram la fel de prietenă cu amica A.  De ce toate  prietenele mă alegeau de confidentă, continuă să fie și astăzi , pentru mine, un mare mister.  Bănuiesc acum că tăcerea mea, căreia i se alătura o privire aparent concentrată la prezentul imediat – pentru că  mintea hoinărea pe alte meleaguri – putea candida cu succes pentru titlul de Motivul plauzibil al anului.

De fapt, eu voiam doar să știu cum de amica A reușea să-i croiască rochii așa de frumoase păpușii sale și cum de amica D  reparase coada cățelului ei de plastic. De fiecare dată, însă, mă trezeam cu un: ”Ce mult mă bucur că pot să vorbesc cu tine” sau ”Mi-am luat o piatră de pe inimă” și inainte să pot să articulez un ”Nu vreau să știu nimic”, deveneam un soi de spoveditor cu liberul arbitru confiscat și închis într-un cufăr sub șapte lacăte.

– Și eu m-am plimbat cu S, o informam pe D, strâmbându-mă și plescăind din guma colorată de mestecat.

Asta pentru că mare scofală nu era. Singurul avantaj de-a combina guma Turbo cu petale de trandafir îl constituia efectul vizual: dinți colorați în mov și baloane care se lipeau de toată fața în măști pestrițe.  Pentru mine, la vârsta aceea, un motiv suficient.

– Și nu s-a supărat N?? mă certa amica D. Cum ai putut? Nu mă mai joc cu tine!

Îmi scăpa de ce ar fi trebuit amicul N să se supere. În meciul de sâmbătă apărasem toate mingile.

– Ei lasă, bolboroseam eu printre cele 5 Turbo din care mă chinuiam să umflu o Lună plină, totul s-a terminat între noi.

Amica D răsuflă ușurată.

Discuția și ”marea plimbare” de 10 minute cu S începură de la un comentariu  în legătură cu prințesele care nu se murdăresc în meciuri de fotbal.

– Și ce fac prințesele? întrebam eu căznindu-mă să-mi șterg o urmă de minge înnoroiată de pe braț. Lucru inutil pentru că palmele îmi erau la fel. Le murdărisem încercând să le șterg de pantaloni.

– Așteaptă prinții să le salveze, se încrunta el în zare, aranjându-și mânecile de la cămașa impecabilă.

Avea dreptate. Frumoasei din pădurea adormită i se întâmplase la fel.

– Și tu, după un meci de fotbal,  continua el , măsurându-mă din cap până în picioare  și ridicând o sprânceană,  nu arăți ca o prințesă.

Și bunica spunea la fel.  Pe cât de bine mă pieptăna ea de dimineață, pe-atât de ciufulită ajungeam seara acasă. Un coșar, după o săptămână de lucru, ajungea mai puțin prăfuit ca mine. ”Prezentă!”, mai striga și noua vânătaie de pe genunchiul stâng.

–  Poate că nu sunt, i-am rânjit atunci. Nu pot să arăt ceva nu sunt.

Și departe de mine gândul să încerc să devin la fel de impecabilă ca eticheta de pe cămașa lui S. Acestea fiind lămurite, coșarul fotbalist se întoarse la joacă, lăsând prințul spălat cu Dero pentru prințesa corespunzătoare.

După o săptămână de război încrâncenat, prietena A – mai sensibilă în fața opiniilor străine – rămăsese împietrită în mijlocul aleii din fața blocului, cu ochelarii aburiți de lacrimi, când S – puștiul cu vărtej în breton o certase că are genunchii verzi.  Îi avea din cauza prietenei D, care o provocase la o partidă de fotbal.

– Și tu! o fulgera el apoi cu degetul pe amica D. Ai părul ciufulit!

End of war. Pace semnată până la intrarea în liceu.

– Vezi? Vezi? Uite cum se plimbă V cu  S, îmi spuneau A și D înciudate. Chiar sub nasul nostru.

De ce lumea acordă așaaa maaare importanță plimbărilor, mă depășește.  Sau războaielor. Prea lente unele, prea complicate celelalte. Cel puțin pentru gustul coșarului fotbalist, care și astăzi urcă și coboară scările în fugă fara sa se sinchiseasca prea tare de pasi leganati.

– Ce atâta tevatură? ronțăiam eu guma umplută până la refuz cu petale roșii de trandafir.

Chiar așa.

– Ne întrecem până în fața blocului? îmi zâmbea cu dinții mov prietena A furând startul.

Propunere acceptată. Vacanță recuperată. În acea vară am învățat cum se repară coada unui cățel de plastic șchiop.

Despre stele

Standard

Privesc în zare de când mă știu.
Nu-mi amintesc să fi existat vreo seară în care să nu mi se închidă ochii privind la stele, sau vreo dimineață în care să nu mă surprindă culorile răsăritului.

Poate că omul acela, care privea orizontul cu inima, avea dreptate:
Soarele se naște în fiecare zi din spuma mării.

– Unde se ascunde Luna când pleacă? se trezea tata cu o întrebare delicată lipindu-i-se de mână.
– Dincolo de Pământ, venea răspunsul, rostit de glasul suveran care știa câte o soluție pentru fiecare întrebare.
– De unde vin stelele?
– Ele nu vin. Se formează…din nebuloase…sau coliziuni galactice…si ca urmare a gravitatiei…și a fuziunii hidrogenului…
– De ce e cerul albastru?
– De ce e rotundul rotund?
– De ce stăm lipiți de Pământ și nu zburăm ca păsările?

Răspunsurile veneau. Cîte unul pentru fiecare întrebare.
Spațiul se curba, timpul se oprea, iar lumina lor mă ocolea.

În schimb, priveam atent, în fiecare seară, în soba cu lemne din casa bunicilor:

– Caută Luna care a căzut prin coș, explica bunica sprâncenelor ridicate din jur.
– Nu se poate, încerca tata mereu, trebuie să știe Adevărul.

Adevărul suprem, explicat în monologuri – dinspre tată, înspre fiică – timp de o săptămână, rămăsese plantat într-o minte fragedă, ca prima rădăcină din viitorul copac al cunoașterii ce avea să crească.
Tata avea intenții bune.
Pentru că se poate spune că e o intenție bună atunci când semeni busuioc, aștepți să răsară busuioc și răsare pătrunjel 😀 .

Concluzia monologului poate fi rezumată așa:

La 3 ani, dincolo de o frunte cu breton și două cozi împletite, eram ferm convinsă că spațiul era accesibil tuturor, că toată lumea călătorea interplanetar dintr-o țară într-alta, și ca să ajungi în Franța, par exemple, trebuia să te oprești pe orbita lui Venus, să-ți încarci bateriile de Litiu și apoi să-ți continui drumul.

În antiteză, bunica îmi povestea:

– Noaptea e o mantie cu nestemate care învelește Pământul, zâmbea ea în serile în care creștetul meu îi ajungea până la coate.

– Cred că e invers, o înfruntam eu când ajunsesem de aceeași înălțime ca ea. Eu cred că Ziua este o năframă albastră care ne ascunde stelele.

Când bunica începea să mă privească dintr-un baston sprijinit de podeaua balconului, îi spuneam:

– Stelele sunt acolo în fiecare seară, în desene care se repetă. Culorile zilei sunt cele care se schimbă. Norii sunt cei care se modelează în forme evanescente. Stelele rămân în locul lor mereu.
– Poate de mult s-a stins în cer… surâdea ea pe sub ochelari.

Poate demult…

Aici și acum, eu văd o lumină care a străbătut mii de ani ca să îmi arate ceva:
Povestea unui loc ce-a existat cândva.

Poate de aceea privesc în zare de când mă știu: Noaptea va continua să-mi spună povești, iar eu voi contiuna să o ascult, până când cineva îmi va închide ochii.

Sub aceeași frunte, roiesc fluturii colorați de altă dată. Caută răspunsuri mereu.
Răspunsuri multiple pentru aceeași întrebare. Unghiuri diferite pentru a lumina același obiect.
Roiul se oprește, într-o levitație mută, doar pe înserat, când năframa albastră se destramă sângerând și Luna răsare din coșul casei.

Nunta

Standard

Detest nunțile.
Așa de tare încât, dacă aș putea, aș da o lege împotriva lor. Mai mult: i-aș persecuta pe toți cei care ar îndrăzni să nu o respecte. :))
Îmi sunt așa de antipatice, încât ar fi nevoie de un asteroid la câțiva kilometri de atmosferă și de un Bruce Willis, care să amenințe că n-are chef să detoneze nicio bombă, ca să mă nuntesc eu vreodată.
Pe această planetă.
În acest Univers. Ever!
Nici în acesta , nici în altele!

Atunci când mi s-a propus asta, un ciulin plin de țepi de pe marginea unui drum prăfuit arăta mai bine ca mine…

Viața mi se scursese instantaneu din trup, când, la 7 ani, se prezentase la ușa de la intrare, ceremonios și decis, Bogdănel de la etajul 3, care tocmai împlinise 5. Avea atâta apă de colonie în păr, încât i se scurgea pe gât și pe brațe. Totuși asta nu l-a împiedicat să-i ceară mâna mea, bunicului.

”Că dacă poa’ nenea B să i-o dea pe Andy de nevastă”

Nevastă! Auzi glumă! Ne-vastă!

A fost prima dată în viața mea când am văzut roșu în fața ochilor.

Bunicul, care era convins, în sinea lui, că va trebui să aștepte mult și bine până când vor începe să curgă cereri in căsătorie, rămăsese uluit și dezarmat în pragul ușii, fără să poată mormăi, în stilul caracteristic, nimic.

Bogdănel repetă întrebarea, în cazul în care bunicul nu îl auzise din prima.

– Te-am auzit din prima! se răsti el prichindelului mai scund decât mine cu două palme.

Mă privi gânditor în timp ce eu eram sigură că îi va spune câteva, iar amorezului pretendent i se vor îneca toate corăbiile la care visase vreodată.

În schimb:

– Dacă este și ea de-acord, atunci nu pot să te refuz.

A fost prima dată în viața mea când am rămas mută și împietrită ca o statuie, în timp ce ace de spaimă îmi ieșeau prin toți porii. Tot atunci am înțeles cum se simt aricii.

– NU! am exclamat, într-un sfârșit, ca și cum ar fi fost la fel de evident ca verdele ierbii, trântind ușa în nasul potențialului consort.

Dar cum perseverența e mama reușitei, Bogdănel avusese grijă ca vestea să se răspândească în tot blocul, iar apoi în tot cartierul.
După două zile, în fața blocului se organiza nunta, iar mireasa, din balconul de la etajul 1, plângea de-i sălta tricoul.

Nunta avea ca invitați, toți copiii. Începând cu cei care se țineau timid pe trotinetă și terminând cu cei care făceau acrobații pe bicicletă. Erau prezenți și menestreli care cântau din ramuri de copaci, lăsându-mă să mă întreb dacă voiau să facă focul sau imitau un cor de viori. Totul se petrecea sub ochii luminoși ai lui Bogdănel care își prinsese de guler o cravată de pătlagină.
În acest timp, Zamfirică – vecinul de la parter care intrase în gimnaziu cu două trimestre în urmă, șterpelise de la maică-sa un văl alb și se perinda sub geamul meu cu un buchet de flori de câmp. Când a văzut că încetez din plâns și mă pun pe râs, s-a retras, rușinat, în vizuină printre râsetele și fluierăturile celorlalți. Așa mi-a venit prima idee genială din viața mea ( de care să fiu și conștientă 😀 ).
Copiii se adunau cu entuziasm în fața acestui joc nou, marca blocul 9, care se numea Nunta.

– Bunicule, mă mărit!

Acestea fiind spuse, mi-am îndreptat tricoul roșu cu Garfield, mi-am încălțat sandalele și am ieșit afară în mulțime.

A fost prima dată în viața mea, când am ieșit trântind ușa în urma mea.

– Fac ce vrei, mi se declara Bogdănel.
– Poți să respiri în găleata cu apă de la fântână?
– Nu pot, se încurca el.
– Atunci nu mă iubești, plusam eu, blufând cu nerușinare.
– Biine…merg…

A fost prima dată în viața mea, când am înțeles la ce se referă noțiunea de iubire oarbă.

Când puștiul era pe cale să realizeze sacrificiul suprem, l-a oprit bunicul:

– Haai Bogdănele, nu vezi că ea nu vrea?

”Să nu îi spună nenea B ce să facă, pentru că el o vrea pe Andy de nevastă” își țuguia el buzele încruntându-se.

– Dar ea nu, măi băiatule, și dacă o iubești trebuie să respecți ce vrea.
– O respect, nenea B, îi răspunse el printre primele sughițuri de plâns.
– Gata! Joaca s-a terminat! mormăi bunicul turmei de mutre mirate din jur. Nu se mărită nimeni cu nimeni. Prima dată – la școală!

Un Oooo dezamăgit se răspândi în toată atmosfera din jur.

– Și peste 5 ani… încercă Zamfirică
– Nici peste 5, nici peste 20! Vrei să vorbesc cu taică-tău?

Zamfirică se îngălbeni și o luă la goană, încurcându-se într-o fustă veche, croită dintr-un sac de cartofi.

A fost prima dată în viața mea, când am învățat ce înseamnă psihologie inversă în familia mea.

Hai să-ți spun o poveste

Standard

Căutam zilele trecute legenda babei Dochia, așa cum mi-o povestise bunica într-o zi de primăvară în care soarele strălucea cu dinți iar eu mă chinuiam să-i număr.
N-am găsit-o.

Pentru că legende sunt multe, dar eu voiam să ascult doar una: pe cea fermecată.
Pentru că doar cele fermecate sunt cele adevărate.

– Spune-mi o poveste, buni.
– Nu mai știu, mă privea ea ghidușă punându-mă la încercare mereu.
– Haaai te rooog, din cartea aia maaare cu desene colorate.
– Nu o știu.
– Ba o știi. Scrie pe ea LEGENDELE ROMÂNILOR.
– Dacă știi să citești, de ce nu o citești tu?
Pe la 5 ani, știam să citesc doar majusculele.
– Și ce legendă vrei să asculți? se îndura bunica văzându-mă în impas.
Dacă toate literele ar fi fost scrise cu majuscule…
– Una frumosă. Ca primăvara!
– În cazul ăsta, deschidea ea cartea stăruind câteva momente pe fiecare pagină, am să-ți citesc o legendă, începea ea misterioasă, folosind vocea șoptită de spus povești care mereu îmi făcea ochii mari.
O legendă fermecată. Pentru că doar cele fermecate sunt cele adevărate.

– Dar să nu întrerupi povestitorul, mă avertiza ea, altfel vraja se va spulbera.
– Bine bunico, îi răspundeam eu, luându-mi locul pe scăunelul de grădinitză din balcon.
Bunica zâmbea resemnată: niciodată nu fusesem în stare să-mi onorez acea promisiune.
– Buni? se anunța începutul șirului de întrebări.
Bunica mă privea răbdătoare de dincolo de ochelari.
– Ce e o legendă?

Babele

Povestea spune ca ar fi fost o singură babă pe care o chema Dochia.

– Aaalta, buuuni!, mă foiam eu în scaunel dezamagită de prima frază.
– Bineee, atunci să trecem la Baba Novac dacă nu vrei să afli povestea fetei de împărat, își potrivea bunica strategic ochelarii pe nas. După cum spuneam…
– Bunico, ce s-a întâmplat cu fata de împărat?
– S-a preschimbat într-o babă, si acum dacă tot ți-am spus sfârșitul să trecem la altă poveste.
– Nuu bunicoo. Zi de ce s-a preschimbat fata de împărat în babă!

Aș fi putut să continui cu întrebările foarte bine până a doua zi, iar bunica știa asta. 😀

– Toate ca toate au un început, mă privea ea cu ochelarii în vârful nasului. Dacă nu ai răbdare să asculți nu pot să prevăd ce se va întampla.
Mă foiam în continuare pe scăunel dar de data asta motivele erau altele.
Soarele rotund și palid/ se prevede printre nori/ ca un vis de tinerețe/ printre anii trecători! o provocam eu.

Bunica mereu se întreba dacă eu chiar înțelegeam ce voia să spună Alecsandri în poezie. Intuiția ei era corectă. Nu pricepeam nimic. Mă jucam doar cu sunetul rimelor.

”Adică babă nu era ea, ci era fiica unui vestit împărat.”

– Care se numea Vestit Împărat, adăugam și eu.

”Și era asa frumoasă că veneau păsări călătoare din țările calde să-și pună cuibul sub geamul ei.
Și pe cât era de frumoasă, pe-atât era de bună și de dreaptă. Însă nici cu cei care călcau strâmb nu era mai puțin aprigă. Așa i s-a întamplat feciorului din împărația vecină, care venise cu oaste mare până la hotarele lui Vestit Împărat trecând prin foc si sabie tot ce întâlnea în cale.”

– De ce era așa de rău feciorul de împărat?
– Nu era rău, doar că așa sunt feciorii de împărat când nu înțeleg ce înseamnă NU.
– Nici eu nu înțeleg, bunico.
– Păi vezi dacă nu asculți?

”Cum spuneam, Dochia era așa de minunată, încât râurile se ridicau din vadurile lor și se turnau singure în potirul ei, în timp ce soarele își trimitea în fiecare dimineață două raze pe care ea și le împletea între cosițe. Frumusețea ei întrecea hotarele împărăției și mulți fii de împărați din împărățiile vecine veniră să o pețească.”

– Să o pețească?
– Adică să o ceară de nevastă și să facă o nuntă de 3 zile și 3 nopți.
– Cum a cerut-o Ionuț pe Cristina?
– Dar, îți mai aduci tu aminte de asta, copilule? Abia dacă știai să mergi în picioare, rosti bunica zâmbind la o amintire.
– Îmi aduc, bunico. Îmi aduc aminte și cum stăteam în burtă la mama, așa cum stă acum surioara mea.

La asta bunica mă pedepsi cu o sprânceană ridicată.

Cum de știam că urma să am o soră nu îmi este cu totul clar. De fapt, mai mult decât știință era o dorință. Doar eu voiam o soră. Și Barza, nu știu de ce, m-a ascultat în anul acela pe mine.

– Da, copilaș, așa cum a cerut-o Ionuț pe Cristina și așa cum s-au nuntit ei.

”Dar prințesa cea sfidătoare îi alunga pe toți de la ușile palatului. Ea privea în zare la mândrele stele și la Luna plină și voia altceva.”

– O înțeleg, bunico.
– Serios? mă întreba ea surprinsă.
– Cine ar vrea o nuntă așa de urâtă și plicticoasă și luuungăăă cum a fost nunta lui Ionuț?

N-avuseseră nici măcar clowni cu baloane colorate.

Bunica își stăpâni râsul privind la fetița cu breton și cozi împletite care se chinuia sa facă o bărcuță dintr-o bucată de hârtie colorată.
Glasul povestitorului se drese făcându-mă să încetez cu foșnăiala.

– După cum povesteam, înainte să fiu întreruptă din nou, ” Dochia visa la alte lumi și din această cauză , necunoscută pentru ceilați, refuza cererile tuturor fiilor de imparați care îndrăzneau să se apropie de împărăție.
Curând, o nemulțumire generală începu să-și facă loc în sufletele vecinilor : Adică ce? Cu ce era ea mai cu moț decât restul fetelor din împărăție? Sigur n-o lăsa ta-su. Că doar Vestit Împărat era dintre cei mai mândri împărați.
Vești de o răzmeriță pusă la cale de inamicii împăratului îi tulburau acestuia liniștea somnului.

– Fata mea, îi spuse acesta într-o zi. De ce nu vrei să te însoțești cu niciun fecior? Unul este mai viteaz decât altul, mai chipeș și mai priceput la războaie decât altul.
– Război, război, război! suspina ea căscând și rotindu-și ochii. Numai despre asta știu ei, tată. Eu vreau o lume în care nimeni să nu ducă război cu nimeni. De ce nu putem trăi cu toții în pace?
– Păi vezi, fata mea, pacea am putea să o avem doar dacă accepți propunerea unuia dintre ei. Eu sunt bătrân și bolnav. Brațul meu, ce ținea cândva paloșul drept, e slab acum. Și nu am feciori care să-l poată ridica în numele meu. Datoria pentru țară, fata mea, vine înainte de datoria pentru inimă.”

– Ce datorie pentru inimă, bunico? Era Dochia bolnavă?
– Datorie, nu doctorie, măi.
– Ce e datoria de țară, bunico?
Bunica încerca să caute răspunsul în albastrul cerului.
– E atunci când iubești, respecți și cauți să aduni și să îmbunătățești tărâmurile și oamenii ( citat din memorie de N. Iorga).

– ”Pentru că Dochia iubea fiecare fir de iarbă, fiecare mugur care înflorea primăvara, râul, ramul, locuitorii cei veseli care cântau și râdeau în fiecare zi. Acum inamicii voiau să treacă totul prin foc și sabie.”

– Cineva trebuia să-i oprească! întăream eu cu spada mea imaginară, țopăind pe scăunel.

– ”Așa că fata se învoi să accepte propunerea primului pețitor care ar fi ajuns în fața porții. Vestea se răspândi în cele patru zări, iar feciorii de împărat se pregătiră să meargă la oaste. De data aceasta nu luptau împotriva împărăției lui Vestit Împărat, ci se războiau între ei.
Călcară în picioare hotarele, pustiiră în calea lor ogoarele și casele oamenilor, otrăviră fântânile și doborâră păsările în zborul lor.

Prințul Făt-Frumos, cel care decimase oștiri întregi și împărțise pământ în gura inamicilor se întrecea acum în plecăciuni în fața porții lui Vestit Împărat.

– Vino fata mea, striga împăratul cel bătrân și obosit, ți-a sosit pețitorul!

Când Dochia îl zări, înlemni de uimire. Mâinile începură să-i tremure de mânie. Căci prințul părea că-l aduce cu sine pe ultimul călăreț, cel care seamănă moartea pe glie.

– Lumea noastră e pașnică, începu Dochia, cu vocea tremurândă. Albinele nu ne înțeapă cănd le cerem mierea. Lupii și căprioarele viețuiesc în armonie, iar copacii și florile ne umplu sufletele de cântec.
Și TU vii astfel pe meleagurile noastre? Să ne ucizi căprioarele? Să ne otrăvești apele în fântâni? Și-apoi ne ceri iubirea? Mai bine moartea! tuna ea.

– Fie! se învoi prințul și întorcându-se furibund în șa o porni în galop către oștirea care se ascundea în pădure. Pădure ce înconjura cetatea lui Vestit Împărat.

Nori întunecați se apropiau de palat tunând și fulgerând. Ploua mărunt cu cenușă. Căprioarele, vulpile și lupii fugeau din calea prăpădului.

– Lasă-i să vină, tată, spunea Dochia încruntându-se în zare. Au mai venit și alții și brazii noștri stau la fel de drept. Lasă-i să vină. Noi suntem prieteni și cu râul și cu ramul. Lasă-i să dea tot ce au mai rău din ei. Noi vom da tot ce avem mai bun.”

– Stai , bunico! Merg sa beau repede apă! Să nu continui fără mine. Pune semnul de carte la rîndul unde-ai rămas.

Dar bunica nu mai citea demult. Cam de la prima frază. Se deșteptă ca dintr-un vis privind cum o o pereche de picioare zgâriate o lua la goană.
Aceeași pereche aștepta acum cuminte să continue povestea.

– Unde-am rămas? mă întreba ea punându-mă ca de-obicei la încercare.
– La război, bunico!
– Mă tem , fetița mea, rosti ea cu o undă de tristețe în glas, că această legendă nu se va încheia ca un basm, cu ”Au trăit fericiți”.

”Cetatea era înconjurată. Fără cale de scăpare, iar oastea era răsfirată. Prilej mai bun pentru un inamic decât să găsească o oaste dezbinată nu poate exista.
Se luptară zile și nopți. Până și femeile aruncau pietre de pe metereze în locul arcașilor răpuși. Cetatea rezista. Nu era chip să treacă cineva de ea. Locuitorii ei, însă, erau din ce în ce mai slăbiți și mai obosiți. Rafalele neîntrerupte de sulițe ,pe care le trimitea oștirea prințului Făt-Frumos, păreau neobosite.”

– Dar bunico, nu se poate trece de un zid de netrecut, așa-i?

– ”În cetate”, ridică bunica dintr-o sprânceană avertizându-mă că iar vorbeam aiurea și mult, ”merindele erau pe terminate. Toți cei ce se strecurau în afara ei pentru a obține de-ale gurii erau prinși și schingiuiți pentru a dezvălui intrarea secretă. Nimeni nu spunea nimic. Se auzeau totuși zvonuri că cineva vorbise. Cineva cedase.

– Trebuie să plecăm, domniță, o sfătuiau sfetnicii pe Dochia, văzând cum Vestit Împărat, zăcea pe patul de agonie răpus de supărare. Dușmanii vor intra în curând în cetate și vor trece totul prin foc și spadă.
– Niciodată, se încăpățâna ea la căpătâiul tatălui ei, voi muri cu poporul meu!
– Poporul încă trăește. În munți. Mai sunt și alții. Li se spune haiduci. Împreună avem o șansă.
– Și să las dușmanul să câștige?
– E doar o bătălie, domniță. Războiul însă e departe de-a se fi încheiat. Noi avem de partea noastră codri și munții, copacii și păsările cerului.”

Bunica făcu o pauză privindu-mă întens. Pricepusem eu ceva din ce încerca să-mi spună?

”Unii spun că a fugit de frică.”

– Dochia nu era o fricoasă! izbeam eu cu cuvintele în podea

” Unii spun că s-a pus pe păstorit oile transformată de către o vrăjitoare într-o baba slută, pentru a scăpa de iscoadele noului împărat.”
– Povestea se termină așa?
– Legendele, sublinia bunica, nu se termină. Ele rămân cantate din părinți în copii. Sunt flăcări care nu se sting.

” Se povestește că într-o iarnă, a plecat Dochia înspre pădure îmbrăcată cu 9 cojoace. În prima zi călduroasă de martie, fata preschimbată în babă își lepădă unul din cojoace. A doua zi, căldura se înteți, iar Dochia își mai lepădă un cojoc. Și tot așa până în ziua a noua când și-a lăsat în plimbările sale și cel din urmă cojoc. Zilele de primăvară sunt capricioase și înșelătoare așa că în a zecea zi se porni din nimic un crivăț și un ger.”

– Și a înghețat?

– Unii spun că da, închise ea cartea, alții spun că și acesta fusese un nou vicleșug pentru a scăpa din nou de iscoadele împăratului. Ceea ce se știe este că după un timp împăratul se porni înapoi în țara lui.

– L-au alungat albinele, bunico.

Bunica zâmbi arțarilor înmuguriți din fața blocului.

– Au rămas în schimb zilele de primăvară și credința că primele 9 zile ale lui martie sunt zilele Dochiei.

– Eu aș fi făcut altfel, bunico.
– Ia zi.
– I-aș fi zis vrăjitoarei să-l transforme pe împăratul cel rău într-o broască urâtă și râioasă.
– Și-apoi?
– Mi-aș fi luat bărcuța ( pe care între timp o terminasem) și aș fi dat cu ea un ocol în jurul Pământului, ca în povestea pe care mi-ai zis-o ieri.

După ultima zi a babei, frigul nu mai are putere iar oamenii nu mai au nevoie de foc. În acea zi, oamenii își curăță grădinile, strâng gunoiul la un loc și-i dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume și să fie feriți de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard odată cu gunoiul. ( citat din Legendele Romanilor, autor necunoscut)

Și-am încălecat pe-o șa…