Arhive pe categorii: RETZETE SHMECHERE

Muerte por chocolate ;)

Standard

Sâmbăta trecută, înarmată cu o tonă de optimism ( de care aflase toata strada, of course) am dat-o în bară cu grație, așa cum se mai întâmplă 😀 . Prin urmare m-am dezumflat. La fel ca brownie-ul pentru care începusem toată această cruciadă ( de care aflase toată strada, of course) .

Rețeta e tot a amicăi Anca și când am citit-o de-aici, am pufnit și am zis ( rotindu-mi ochii arogant la fel ca iepurele acela care se luase la întrecerece cu broasca țestoasă):

– Vai ce ușor!

Și între două: ”Ce simplitate de rețetăă” și ”Uite, că sunt deja și gata” am uitat complet și irevocabil de cuptor, chiar daca Anca avertiza în articol despre acest punct crucial. Eu ( așa cum știe toata strada, of course) aleg de multe ori să ignor sfaturi bune, fiind prea ocupată să-mi număr mușchii de la mâna dreaptă pentru ca apoi să trec la cei de la mâna stângă.

Această poveste mi-a amintit cât este de importantă modestia în viața unui erou care se vrea luptător pentru cauze frumoase și drepte.

Așa că tot ce mai adaug ( subliniez)  la rețeta ”morții” care mi-a ieșit azi, BESTIAL ( lucru de care a aflat toata strada , of course) ;;) ;;) sunt următoarele puncte:

– timp de coacere 25 min la 175º. Daca întârzii o secundă se duce totul pe apa sâmbetei.

– dacă vrei să tai blatul în două și să-l umpli cu mascarpone, gem, sirop de ciocolata etc îl lași prima dată LA RĂCIT, că dacă nu, ”dezastru” e un cuvânt mititel în comparație ( yeah, yeah…pentru unii e evident, iată că mie îmi trebuie dovezi 😀 )

Apoi îl abordezi CU GRIJĂĂ! Ca orice suprafață instabilă care trebuie ridicată e recomandat să o susții prin cât mai multe puncte de sprijin. După ce am eliminat din ecuație roboții și ventuzele electromagnetice din atelier, pe post de unelte ajutătoare, am făcut până la urmă o rețea de 3 cuțite lungi sub ea (Remarcându-mi planul bine pus la punct, bunica mi-a zis că aș putea să montez cu succes un număr de magie 😀 )

Iată și poza isprăvii:

 

 

 

 

Anunțuri

La Paella de Mariscos rețeta

Standard

E posibil ca la origini sa aibă ceva influențe arabe ( ca o altă mâncare ”națională” care aduce a cush-cush), dacă tot au adus arabii din nordul Africii, orezul prin secolul 8, dar dacă nu e vorba de o paella arzând în flăcări, profesoarei mele de artă culinară – Loli,  nu-i prea arde de explicații extra când e în toiul gătitului. Pentru că Loli e o artistă, chiar dacă n-ar recunoaște asta  în ruptul capului.  Adică are toate simptomele: visare cu ochii deschiși, încăpățânarea de-a face lucrurile a su manera, spontaneitate ( aka datul cu bățul în baltă  😀 )…și acel ceva care scoate La Pieta dintr-o tufă de zmeură, dacă îi aduce vântul microbul inspirației. Și se poate considera că Loli is infected :D.

”Una chispa por alli” ( fraza ei favorită), ”una chispa por alla”, ”un punaico de pimenton” etc. ”Has apuntado?” mă întreabă în treacăt, în timp ce eu de-abia mă țin după ritmul ei. Câteodată mi se pare că e o combinație între savantul nebun si  Leonard Bernstein. Abia apuc să-i spun că da.

Pentru această povestioară (sau bildungsroman …neah…doar povestioară 😛 ) ,  e nevoie, în primul rând, ca pentru orice paella, de o tigaie maaaare ( paellera ), la fel de lungă precum lată (adică rotundă sau cel puțin pătrățoasă , de preferat rotundă 😛 ), cu două urechi ce se folosesc la învârtitul pe foc pentru a nu se lipi orezul. Asta pentru că introducerea folositoarei linguri de lemn e privită de către spanioli la fel de disprețuitor cum e privită ignoranța folosirii bețișoarelor de bambus de către amicii chinezi de la restaurantul din colț. 😀  Tigaia mea, de ex,  e de 28cm diametru interior. 

Acum, dacă mă întrebi pe mine, cea mai cea dintre cele mai cele și singura pe care am avut chef să o încerc :D, dar alături de care voi rămâne până la moarte, e paella de mariscos.

Rețeta nu e complicată. În sensul că daa: are mai multe etape decât tortilla de patatas, dar n-o să te prindă sfârșitu lumii în bucătărie 😛 . Așa că nu dispera. În cazul în care o faci, un pahar de vin roșu face bine la nervi ;). Ai grijă să te limitezi la unul singur, savurat pe parcursul unei ore ( da măi, savurat, că doar nu vorbim de o bere pe care o dai pe gât de sete  :P). Cam o oră durează și timpul în care Paella se aranjează, își pudrează nasul și își rumenește obrajii 😉

Ca materie de la începutul Universului, înainte de Big Bang, poate intra Peștele ( ton sau seva asemănător, nu din conservă, ci de preferință cumpărat proaspăt sau congelat), Anillas de Calamar ( inele de calamar ), Gambas ( creveți cruzi, vreo 6), Mejillones ( midii, vreo 6), Un gogoșar verde ( asemănător cu cel de la empanada de atun ), roșii măcelărite ( sau bulion), usturoi, pătrunjel și…tam tam tam orez ( cu bob rotund, nu basmati sau alte minuni), despre care zice Loli, că un pumn pentru fiecare persoană pentru care gătești e ok.  Acum…asta cu pumnul e relativă. În pumnul meu, de ex, abia încape o vrăbiuță subnutrită. Așa că ia de-aici măsurători: cam 250g la fiecare vecin hămesit care vine să-ți caute prin frigider.

E indicat să ai totul la îndemână când începi, la foc potrivit ( adică echilibrat, așa cum sunt toate lucrurile care ies bine în viața asta ).

Dacă ai de-a face cu midii proaspete, trebuie să le lași în apă, înainte de-a începe cu restul pregătirilor, până se deschid ( așa se testează dacă midiile sunt bune; dacă ti le-au vândut ”proaspete” de la magazin și nu se deschid când le lași în apă, înseamnă că nu sunt chiar așa de proaspete… ).

Loli taie peștele în cubulețe pe care le aruncă într-o tigaie mai mică ( nu paellera) cu vreo câteva linguri ( 3-4) de ulei. Le lasă până se albesc și apoi le scoate pe o farfurie. În același ulei frige apoi, ușor, ardeiul, taiat cum ai chef să-l mănânci. După care îl scoate în aceeași farfurie cu peștele.

Copăcel, copăcel și ajungem la sofrito. De fapt, falsul sofrito. Adaugă bulionul – cam un pahar și un pic de 250ml,  ( dacă ai rămas fără ulei, apăi io zic să mai adaugi) și îl lasă până pierde un pic din apă, după care aruncă înăuntru inelele de calamar ( din care pui cât ai chef). ”Le das una vuelta rapida y le apagas el fuego”, ar spune Loli.

Când pregătești paellera, aruncă in ea peștele și ardeiul din farfurie,  inelele de calamar și sosul de rosii. Dacă ai ajuns până aici, ești pe calea cea bună: greul acum începe :P.  Adaugă 1L ( la vreo 500g orez) de apă amestecului de mai sus și când acesta începe să fiarbă, adaugă orezul.

Între timp, decojește vreo 2 căței de usturoi și aruncă-i și pe ei la restul lumii. NU ATINGE CU LINGURA DE LEMN AMESTECUL! dacă nu vrei să te urmărească blestemul cartaginezilor :P.

Partea delicată , pentru că e subiectivă, o reprezintă  potrivirea de gust. Adică, roșiile nu trebuie să fie prea acide, dar nici prea dulci ( aciditatea o corectezi cu bicarbonat), se adaugă Azafran ( șofran) și un soi de colorant alimentar pe care lumea îl folosește pe aici de culoare portocalie, pentru a da orezului tonul gălbui ( nu e obligatoriu – eu nu îl folosesc), piper, sare, până când poți spune că ai să  înfuleci o oală întreagă fără să ți se facă rău :P.

Când orezul începe să se umfle și apa să scadă, adaugă midiile și creveții.

Toate ingredientele se așează  la locul lor dacă începi să ”bâțâi” de urechi tigaia ( la paellera), circular, ca și cum ai învârti volanul unei mașini, ca în poza de mai jos:

poza din  ( http://www.buscapaella.com/images/paella_marisco1.jpg )

Când orezul e fiert, stinge focul, ai răbdare vreo 5 minute, deschide un vin alb luat de la rece – Pazo merge foarte bine –  sau roșu ( Rioja Cune),  dacă faci parte din fan club ca mine 😉 și Poftă mare 🙂

PS: Dacă nu ai chestii la indemână, proaspăt scoase din mare, merg și congelatele. Prietena M zice că se găsesc prin magazine pungi cu lighioane de mare. Se aruncă in paellera, fără a se decongela ( până se înmoaie în tigaie), înainte de-a arunca peste, sosul de roșii și se respectă pașii descriși mai sus 😉

Empanada de atun

Standard

De când i-am zis că sui câteva rețete ( să nu se aștepte să le spun în 3 rânduri, pentru că mie îmi place să colind pe miriștea cuvintelor până mă dor mușchii ), prietena V mă bate la cap să o sui baș pe asta, cât mai urgent. Că de când a încercat-o data trecută, doar la ea se gândește, doar la ea visează, doar pe ea o pictează 😀

”Lucrurile nu vor fi ușoare”, am avertizat-o. ”The quest will claim my life ”. Pentru că asta chiar e culmea complicățeniei și perfecțiunii. Și perfecțiunea e în ochii povestitorului, sau a bucătarului amator, în cazul de față, care scrie, sleit de puteri ( the things I do for friendship) din bucătărie, în timp ce ingredientele poveștii se află chiar în punctul culminant ( adică înainte de-a fi azvârlite în cuptor).

Povestea de azi  începe așa:

Au fost odată un gogoșar verde ( din care se folosesc cam 3 sferturi) și o ceapă ( destul de voluminoasă, dar cu toții o menajăm ca să nu se simtă nashpa) ca în poză:

Și cum străbăteau ei drumul înfloritor al vieții, un vrednic om de la țară, un Manea – slutul și urâtul, a terminat cu firul existenței lor. Așa au ajuns pe taraba de la piață și, în schimbul câtorva cenți, pe masa mea din bucătărie. Cu sucul de roșii a fost mai grav.  The Evil Manea, nu doar că se limitase la a culege roșiile de pe vrej, ci le bătuse până la convertirea lor înspre bulion – vreo 800g.

Ce era de făcut?

Apă vie, apă moartă.

Trebuie să combini ceapa și ardeiul, tăiați nu prea mărunt, și apoi să adaugi roșiile. If you cannot find a way…”, auzeam eu vocea lui Galadriel într-o ureche. Sau poate că doar îmi țiuia.

Zis și făcut:

După câteva minute de înmuială, între ceapă și gogoșar, am adăugat poveștii, cele 800g de roșii ( bulion).

Și am uitat de ele. Pentru un timp.

Până ce, combinația în cauză se transformă într-un sos dens, mult mai puțin lichid ca la început ( dacă e prea acid, nu dispera: Loli pune una chispa de bicarbonat până totul se potrivește pe gustul ei ):

Când e sosul gata ( sofrito cum se mai numește prin părțile locului), se așează de-o parte, pentru a se răci și a se privi obiectiv, ca orice poveste frumoasă.

În acest timp, domnul Aluat ( având la bază mai puțin de un kg de făină) se ospăta cu un pahar de ulei, unul și un pic de vin alb, una chispa de sal și o lingură bună de boia. De-odată, în locul unui cal răpciugos, răsări, mândru și plin de bulbuci, după îndelungate frământări, frumosul din poză ( un pahar e echivalentul a 250ml, dacă tot vrei unități de măsură – afurisit să fie Sistemul Internațional care nu ne lasă în plata Inexactității noastre 😛 ):

Nu era vârtos,  dar nici prea moale ca să curgă, nici îmbrăcat, nici dezbrăcat, nici călare, nici pe jos, ci, așa cum zicea Gandalf, precisely as it should 😀 Adică plin de bulbuci – rezultatul reacției dintre făină, vin și ulei                    ( singurele ingrediente, de-altfel. Ce să mai spun: concluzie așa dășteaptă ca a mea, mai rar ).

”Odihnește-te prinț al păcii în lume, că mult mai ai de pătimit”, se auzi, de astă dată în română vocea lui Galadriel ( sau poate ca era urechea mea care țiuia din nou)

Și prințul păcii, Aluat se hodini ( vorba lui buni) vreo 20 min, timp în care devenise plictisitor de privit.

Așa că tu poți să răsfoiești niște site-uri de creme și săpunuri naturiste, altele despre asteroizi care se apropie de Pământ pe 20 mai, sau ai putea să începi să studiezi șah pentru dummies ca să nu mai râdă de tine copiii cei mari, că nu știi.

După cele 20 min de gândire ( long story short), Aluat  hotărâ să se despartă în două și apoi din fiecare jumătate să mai ciupească un pic pentru alte două grămăjoare.

Jumătatea din dreapta se decise pentru Polul Sud, întinzându-se cât să cuprindă tava:

Primi între granițele sale, el sofrito – ceapa, ardeiul și roșiile nefericite:

Alături de 4 conserve de ton, scuturate bine de ulei și presărate peste sofrito ca o boare pe deasupra viilor,  2 ouă ( fierte în prealabil ), scuturate și ele bine de coji și presărate peste ton.

Deasupra tuturor – Jumătatea din stânga – aka Mama Aluat, acoperea întâmplător ingredientele așa cum bolta cerească ne acoperă pe noi 😉 . Copiii se lungiră fiecare, ajungând până în marginile lumii, pentru a proteja granițele de hoardele invadatoare ale lui Evil Manea .

Peste toată lumea se prăvăli mândrul Soare, sub forma unui ou întreg și crud, bătut și întins cu o pensulă ( știa Dali ce știa)

După vreo 45min , la un foc de 200ºC, cu tava așezată puțin mai jos de jumătatea cuptorului, ar trebui să poți să înfuleci așa ceva și să Save the day 😀 :

Toate drepturile rezervate lui Loli, căreia am să-i traduc, pe o foiță de dud ( ea crede că duzii au frunze ca de palmier), mot a mot, în limba lui Lorca, tot ce am zis mai sus.

END.

Legendă:

chispa ( pronunțat cispa) ”) = scânteie ( termen folosit în cazul de față pentru cele 3 degete cu care se prind chestii granulate, care in mod normal se iau intr-o linguritză mică. Pentru că unde rămâne încântarea gătitului dacă nu te colorezi puțin pe degețele? 😉  )

 

La tortilla de patatas

Standard

Loli și Mario sunt greu de găsit și greu de urmărit. Asta pentru că de fiecare dată când e vreme bună ( și în Spania este cu vârf și-ndesat), Loli trântește o tortilla de patatas, o așează cu grijă în mini-frigiderul de la ”caravana” (rulotă), după care își potrivește centura de siguranță și, alături de Mario, colindă împrejurimile. ”Împrejurimi” care oscilează între plajele, pe ales, ale întregii coaste spaniole, la campus-urile portugheze si omlete du fromage franțuzești. Că tot e politicos să îți saluți vecinii din când în când.

Așa că nici nu mă miră când primesc o invitație la plaja din Pilar de la Horadada, care e la o aruncatură de chibrit, de ”mi cuartel general”.

Ca de-obicei, Loli mă așteaptă, în pragul rulotei, cu tortilla de patatas, empanada con atun și paella con mariscos. Ultima fiind preferata mea de pe vreme când, încă, aveam tendința să compar toate imaginile, mirosurile și gusturile cu cele de acasă. Astfel că tortilla de patatas = omletă de cartofi, empanada con atun = plăcinte, fără poale, fără brâuri, cu ton, iar paella de mariscos e ”doar” un pilaf de orez cu pește și roșii.

Îmi place să fiu punctuală și de aceea sosesc cu 1 minut după ora stabilită. Duc și o farfurie cu ecler, că așa m-a învățat pe mine bunica. Loli chicotește și-mi spune că nu trebuia, că scârț, că ce se alege de dieta ei, că se îngrașă și Mario va începe să se uite după altele. Se liniștește după ce îi promit că am să mă sacrific și am să o ajut și eu :D. Promisiune pe care o voi regreta la sfârșitul zilei.

– Mai vrei?

– Nu, mulțumesc, e de-ajuns.

-…Nu i-a plăcut…, îl privește Loli pe Mario.

– Baa daaa! țin eu să o contrazic, Foarte mult!!

– Atunci îți mai pun.

– Loli , nu obliga fata să mănânce dacă nu vrea.

Îi mulțumesc lui Mario din priviri. Îmi sunt dragi amândoi, ca mami și tati în versiune spaniolă, care gesticulează și vorbesc repede și mult, tăind cuvintele, intrând unul peste celălalt în conversații, ca doi pictori ce umplu de culoare aceeași pânză.  Conversații, care am observat că se întregesc în sens doar atunci când sunt de față amandoi. Vorbind separat cu ei, simt acel Întreg lipsind.

– Ți-am zis eu, mai adaugă el, că tortilla ți-a ieșit cam seacă. Trebuia mai multă ceapă.

– Nuuuu, sar eu politicoasă , după cum m-a învățat tot bunica 😀 , oricum, nu prea mă omor după ceapă ( o minciunică mică și politicoasă protejează inimi sensibile:D )

– Lasă că Mario are dreptate, mă avertizează Loli să încetez cu politețurile.

Îi zâmbesc învinsă.

– E foarte gustoasă, serios. Dar mi-e teamă că în ritmul acesta nu voi apuca să încerc Paella.

Fruntea lui Loli se descrețește instantaneu. Apoi către Mario:

– Vezi? îl ceartă ea în joacă. Nu toată lumea e ca tine de ”ceapoholică”.

Mario mormăie ceva în barba lui de Moș Crăciun ( cu care cred că se înrudește sigur) și începe să discute despre politica lui Rajoy ( președintele actual al guvernului spaniol)  cu unul din băieții lui. Mă întreabă și pe mine dacă sunt de-acord. Îi spun că nu. Mă întreabă apoi dacă politicienii din România sunt la fel ca cei de-aici. Înainte să-i răspund, mă năpădește imaginea unui circ în flăcări. Neg și această întrebare și prefer să mut discuția înspre fiesta del vino din Jumilla, care are loc în august. La asta, Mario hohotește lăsându-și capul pe spate ( ca un Moș Crăciun 😀 ):

– Ai mai fost la vreuna? mă întreabă pe sub ochelari.

Fusesem în Timișoara în fiecare an, în timpul facultății. Îmi vin în minte imagini cu pahare albe de plastic, pline cu vin, cozonaci la rotisor ( curtos colaci) , concerte în aer liber și atmosferă veselă și decentă. Ah Timișoara! Ce dor îmi e de tine!

Mario hohotește din nou:

– Mai bine stai pe o plajă, sub o umbrelă, bei suc de vișine, ca toți copiii, și termini de citit El Quijote în spaniolă.

Mă strâmb la el zâmbind:

– Ha! Ya lo hice. Quiero probar otra cosa.

Și chiar vreau. Și pe aia cu roșiile :D. Vreau și eu învălmășeală în care să plouă cu alimentul meu preferat :D.

În afară de maratonul cu lume hăituită de tauri, yo me apunto a todo, adică spun un SI hotărât cam la tot 😀

– La Jumilla e jale, îmi șoptește el, privind cu grijă înspre aragazul unde Loli duce ultimele lupte cu paella.

– Te aud și cu dopuri în urechi, strigă Loli. Da, continuă ea privindu-mă și gesticulând cu lingura de lemn, a trebuit să-l car în spate până pe câmp.

– Și mașina? întreb eu inocent.

– Crezi că l-aș fi lăsat să doarmă, în halul în care era, în mașinăăă??

Mario se explică:

– Aveam toate hainele spălate cu vin.

– De pie a cabeza, adaugă Loli teatral într-un gest improvizat de flamenco.

– Deci e ceva asemănător cu bătaia cu roșii…

– Nuuuu, exclamă amândoi în cor până când pufnesc în râs. Cum să prăpădești bunătate de vin aruncându-l dintr-un camion? Nu se cade :D.

– Lumea e stropită din sticle de plastic cu capace găurite, zâmbește Loli.

– Și ăsta nu e prăpăd? râd eu amuzată în fața celor 8 ochi concentrți asupra mea.

– Dacă nu vrei să te stropească pe haine, trebuie să deschizi gura, îmi face cu ochiul Mario- fiul.

– Que fuerte! Voy a ir!

– Muci te faci, râde Bienve ( fiul nr 2) care o pățise urât în urmă cu 3 ani, când adormise în piața mare și se trezise a doua zi înroșit de soare și cu durere de cap.

( Urmează aici)

TORTILLA DE PATATAS CON CEBOLLA ( aka turtă de cartofi cu ceapă 😀  ):

Care strâmbă din nas în cazul cepei, n-are decât să nu pună ( flutură mouse-ul pe pozishoară pentru mai multe explicații):

Se taie ceapa cum ai chef ( n-o să limitez eu aici libertatea artistică a fiecăruia 😛 ). Eu o tai uneori în cuburi, alteori de-a lungul sau de-a latul și ,de cele mai multe ori, în toate felurile.

Se taie cartofiorii rondele ( că așa iasă frumos și ordonat ;;) ).

Flutură cu mouse-ul pe poză ( nu trebuie să dai click, doar să fluturi, adică să colinzi ușor ca o părere) pentru mai multe detalii:

Nu uita să pui sare după gust!

Apoi….

După care…

Pentru a frige  turta pe ambele părți, nu încerca  – repet: NU ÎNCERCA – să o învârți în aer ca pe clătită ( încercat și lipit de faianță). Cel puțin nu la prima întoarcere. Ia o altă farfurie ( pentru a întoarce tortilla pe cealală parte), de cel puțin același diametru interior cu tigaia, stinge focul, ( sau pentru mai multă siguranță ieși din bucătărie, cât mai aproape de cutia de prim ajutor ) și realizează transferul între tigaie și farfurie cât mai rapid și fără stropi de ulei vărsați pe jos, da? Că tot tu trebuie să faci curat după tine, clar?

Presupunând că ai mai multă îndemânare decât cea care scrie la text în acest moment, așează  turta înapoi în tigaie cu partea care trebuie să se frigă drăgutz. ( De-aici vine și o expresie drăgutză: Darle la vuelta a la tortilla, referindu-se la cineva fățarnic care nu-și asumă niciodată vreo vină)

După vreo 3 minute, când începe să se desprindă de tigaie, poți să încerci și învârtitul în aer ( timp de 10 minute, urmate de hăhăielile asociate victoriei, e chiar fun :D)

Învârtit și sucit până obții ceva de genul ( dacă n-ai chef să chinui tortilla, n-ai decât să o lași la foc ultra mic să se coacă bine în interior):

În final se taie cubulețe și se poate asocia cu de toate, că e tare fashionable ;;). De la ridichi, brânzică, roșiutze, la ce-ți trece ție prin cap, culoare să fie 😉

Noah că nu-i așa complicat.

Dacă ți-ai bătut vreodată degetele de perete, în timp ce cuiele râdeau de tine, dacă ți-ai prins o capsă de blugi, travesând până la șosete, dacă ți-ai lovit vreodată  fața de o fereastră deschisă ( în timp ce mergeai pe stradă lângă o casă cu ferestre joase, deschise pentru curățenia de primăvară ) , ȘI AI SUPRAVIEȚUIT, atunci sigur că poți să faci o tortilla de patatas de să dai cu căciula după câini!

Animo!

Și dacă nu-ți iasă din prima, nu-i bai. Fii mândră: toți bolovanii știu să facă așa o rețetă ridicol de simplă, iar asta înseamnă doar, că tu nu te numeri printre ei 😀

Poftă mare!