Arhive pe categorii: Schitze și Mitze

Inimioare la reducere

Standard

corazones-rosas

– Doaaamne, că mi-e deja lehamite!!

– …?

– De lumea asta consumistă. Cică inimioare de vânzare – că mai un pic și e sfântu Valentin. Două la 5 lei. Reducere!

– Așa se întâmplă în fiecare an…

– Dacă sunt la ofertăă…

– Nici n-ar trebui să se vândă…

– Păi se vând ieftin…

– De parcă oamenii nu se pot iubi fără ele.

– Uite una pentru tine!

– …

– Hi hi.

– Ah…

– Îți place?

– E…ok

– Nuuu-ți plaaaceeee!!!

– Ba daaa…Dacă e de la tine, îmi place.

– Păi m-am gândit la tine. Hi hi. Așa sunt eu: ROMANTIC.

– …

– Ce căutăm aici pe întunericul ăsta? Uite ce vânt rece bate! Stele? Dă-le-ncolo. Vor fi aici și mâine seară.

– Deci ești dispus să revii…

– Chiar te fascinează… Nu înțeleg…

– …? Credeam că și ție îți plac. Doar așa ai zis ieri.

–  Replică de agățat. Credeam că de-asta o spui și tu. Ce ridicol îți șade cu binoclul ăla… Hai c-am glumit. Hi hi.

– …

– Ce copilă ești! De-asta îmi placi așa!

– …

– Podețul ăsta e cam șubred. Și e scris cu graffiti. Sigur au trecut pe-aici toți boschetarii. Uite niște boscheți chiar acolo!

– Lasă că sunt departe…

– De fapt voiam să te sperii un pic. Fetele se sperie din orice, în general. Haaai să meeergeeem. Vreau în mall. Unde e TOATĂ lumea!

– TOATĂ lumea e la mall? Mică lumea sau mare mall-ul?

–  La căălduurăăă! La o beereee! Și vreau să mă uit la niște ipad-uri. Nu vrei să ne luăm la fel? Al doilea e la ofertă!

– Nu.

– Păi da! Că niciodată nu-mi faci pe plac! Întotdeauna trebuie să iasă lucrurile așa cum vrei tu!

– Dar nu vreau nimic…

– Ei lasă că știi bine că EU fac totul – TOTUL – pentru tine. Dar nici că-ți pasă!

– …

– M-am înscris până și la voluntariatul ăla unde ești tu! Pentru TINE!

– Felicitări! Faci o faptă bună, dar m-am înscris singură.

– Ești o nerecunoscătoare! Cum să te las singură de capul tău?? Credeam că suntem o pereche!

– Nu văd care-i legătura…

– Și într-o pereche, oamenii stau mai … lipiți unul de altul…

– până se pierd…unul într-altul…

– Ce lucruri spui! Ce copilă ești!

– …

– Aveam eu o prietenă, acum o lună – era înaintea ta, hi hi, care a plecat singură – SINGURĂ, adică fără MINE – în Anglia. Pentru o săptămână! Normal că i-am dat papucii! Auzi la ea : să se ducă singură pe toate coclaurile când avea prieten. Voia să mă înșele, normal. Dar i-am luat-o înainte!

– …?

– Nu cu tiiinee! Cu alta. Înainte de tine, hi hi. Mai stăm mult pe-aici? Că mă dor picioaaareeeleee! Și degetele de la picioare. Și unghiile. Și bate și vântul…

– Mai puțin…Uite o stea căzătoare! Ce frumos!

– Da da. Ți-ai pus repede o dorință?

– …

– Eu vreau să fiu cu TINE TOT TIMPUL! Să fim DOI în UNUL…

– … ca într-o oferta de șampoane…

– Poate că nu trebuia să spun…

– …

– Că știi că dacă spui, poate nu se mai împlinește…

– Știu.

Curriculum vitae

Standard

– Auzi asta! îi râdeam azi printr-un mail unei prietene. Mi-a venit pe infojobs o ofertă de lucru. :))))

– ?

– Stai:  :))))

-?

– Zice:  Conductor Funerario Con Ingles . =))

– Uahahahahaha =))

– Zice: firmă importantă națională de servicii funerare, încorporează ( hihi) un șofer (?!) funerar, vorbitor de engleză, disponibil imediat, posesor de carnet de conducere ( thaaa, că doar nu de bicicletă) . Sarcini de îndeplinit: colectarea mortului ( hihi), transportul la crematoriu-tanatoriu, aranjarea lui (?!), transportul la cimitir. Sustinerea unui mini-speach pentru rudele adunate la priveghi.

Orar de lucru 9:13, 15:45 -19. Se lucreaza 11 zile si se primesc 3 de odihnă. Diplomă de BAC, experienta minima de 1 an, domiciliu în regiune.

Prezență fizică bună, pentru a putea transporta morții ( hihi). 946€lună + bacșișuri.

– =))

– Nu e rău, îi spuneam.

– Doar nu te gândești serios la asta.

– Imaginează-ți  interviul 😀

”- Bună ziua. Am venit pentru oferta din ziar. Mai este valabilă?

 – Cum să nu? Poftiți. Așteptați la rând. Mai sunt încă 30 de candidați înaintea dumneavoastră.

După cei 30 de candidați:

– Costum negru nu purtați? Ținem foarte mult la imaginea firmei, mi-ar spune o tipă înaltă, brunetă, cu tenul foarte alb de la resursele umane.

– Din când în când mai port. Când merg la înmormântări…

– Cu engleza? Do you speak english?

– English, romanian, spanish, french, portuguese and a little bit of hungarian and italian.

– English is enough. V-ați interesat despre firma noastra, înainte să trimiteți Cv-ul, bănuiesc.

– Binențeles. Aveți o cifră de afaceri impresionantă.

– Nu ne merge rău.Cum credeți că ați putea contribui, în cazul angajării, la dezvoltarea companei?

– Accesând pagina voastră web, am observat că vă adresați clienților într-un mod simplu si apropiat. În fond, livrați un serviciu de necontestat. Cu toate acestea, grafica ar putea fi îmbunătățită. Aș trece de la negru la alb. Și aș scoate bannerele publicitare care pâlpâie.

– Interesantă abordare… totuși, am avea nevoie de cineva mai înalt și mai puternic.

– Aveți nevoie de cineva cu stăpânire de sine, iar eu sunt acea persoană.

– Taci, că te-aș amgaja eu :)))

– Aș :))  M-ar pufni râsul imediat,  și s-ar duce pe apa sâmbetei toată ”stăpânirea de sine”  :)))) 

– Dar ce, dumnezeu, ai pus în CV?

– Pai nu mare brânză. Că știu engleză și că am carnet de conducere. Data trecută mi-a venit o ofertă: Îngrijitor de cai cu engleză :)))

– :)))

– Engleza, probabil, ca să nu mă simt în plus la ceaiul de la ora 5, când alde Black Beauty stau la taclale despre vreme și despre ciulinii din coamă.

”Eouu, heleău, ză thii iz veri nais. ai laic reini deiz end dont hev ”ciulini ” problămz” 😀

– Cred că ar trebui să-ți actualizezi CV-ul 😀

– No way! Am de gând să merg la primul interviu.

– :))) Nu te iau, măi, că trebuie un an de zile experiență!

– Și ce? La îngrijitor de cai cereau 3 și tot m-au luat. Hihi. Îi bag în buzunar pe toți șoferii de dricuri din regiune 😉 Asta după ce mă pun să lucrez la faza cu stăpânirea de sine 😀

– :)))

Mamele din jurul meu

Standard

În primul an de facultate o duceam rău sufletește. Dar rău de tot.
Sufeream de dor de acasă ca un câine. În ploaie.
Șchiop.
Cu țepi în coadă.

Timișoara nu era Lugojul.
Orașul – aglomerat.
Lumea – un strop mai grăbită.
Stelele – puțin mai sus ( sau eu – puțin mai jos), iar în centru, culorile se amestecau în așa hal, încât mă temeam să nu se lipească gri-ul străzii și de mine.

– Ai mâncat? mă întreba mama la telefon în fiecare seară, ca și cum ar fi verificat rezerva de oxigen a unui scafandru.
– Da…
– Ce-ai mâncat?
– Niște pâine cu ceai…
– Aia nu-i mâncare. Ai terminat ciorba de duminică?
– Mai am puțin din ea…
– De ce nu mănânci? Nu vezi că ești piele și os? Eu de-aici te văd.

Întotdeauna m-a surprins această capacitate extrasenzorială a mamei de-a vedea prin telefon.

– Ai colțunii în picioare? continua interogatoriul, clona lui Wonder Woman.
– Da…
– Nu-i ai!
– Ămmm…
– Iar cobori la telefon în picioarele goale?

Prinsă cu mâța-n sac. Orice aș spune, ar fi folosit împotriva mea.

Cum de știa și asta, nu-mi explic.
Coboram în fiecare seară, în papuci, fără șosete (iresponsabila de mine), de la etajul 5 al căminului 21 până la cabinele telefonice de la parter, unde făceau coadă, în fiecare zi, bobocii din anul 1.
Obligatoriu.
Dacă nu sunam, bunicile și mamele noastre erau în stare să-l alerteze până și pe ministrul de interne, sau mai rău, să hacker-ească un satelit și să ne detecteze din spațiu, după amprentele termale și șosetele neîncălțate.

– Să mergi mâine la gară, că îți trimit niște borcane de zacuscă și gem de caise prin nenea Nelu mecanicul.
– Nu trimite, nu merg…
– Vrei să mori de foame?!

Departe de mine astfel de gânduri sumbre.

– Am cursuri…
– Stai că ți-o dau și pe bunica la telefon să-ți spună ceva.
– …
– Și nu-ți mai roti ochii peste cap.

Cum de știa asta?

– Kislanyom, începea bunica suav în telefon, ți-am pus în pachețel și brânzică din aia dulce. Dar dacă ai cursuri mâine, atunci lasă, urma ea teatral,…cu atâta drag ți-am făcut pachețelul. Nu e mult, dar e de-acasă…

Acasă…
Război pierdut.

– Biiiineee, lasă că merg.

I have a weak heart. Asta e clar.

– Să nu lipsești de la curs! E primul an…, mai adăuga ea din politețe.

În camera de la etajul 5, plină ochi de postere colorate, ne împărțeam zilele între cursuri, seminarii și gogoașe înfuriate, 5 fete cucuiete.

– Hai să mergem la o gogoașă, îmi spunea V entuziasmată pe la 12 noaptea.
– Hai, îi râdeam întotdeauna înapoi.

– Hai să gătim niște cartofi prăjiți, îmi spunea G entuziasmată pe la 1 noaptea.
– Hai, îi râdeam eu căscând.

– Ai cursurile de ieri? mă întreba A îngrijorată
– Nu. Am fost la gară să ridic un pachet de-acasă.
– Uite-le pe ale mele.

– Ai mâine examen la analiza. Ai învățat? Lasă poezelele și învață! Uite..asta e poanta cu derivatele parțiale…, îmi explica O cu 6 ore înainte de examen.

Din toate părțile, o armată de mame, reușea să mă înconjoare mereu și se încăpățâna să-mi poarte de grijă. O fi fost pentru că le lăsam 😀 . O fi fost din cauza atitudinii mele miserupiste, când prindeam tramvaiul în ultimul minut și trenul în ultima secundă, sau când refuzam să nu râd de ceva la fiecare curs ( când nu râdeam, dormeam cu pixul în mână), sau când prietena M îmi vorbea despre algoritmi de programare și eu mă minunam de frumoasele parcuri din Timișoara pe care le vedeam înflorind spectaculos în primăvara primului an departe de casă ( la sute de mii de km sufletești 😀 ).

– Vii azi acasă, așa-i? mă întreba mama la telefon.
– Nu știu, că am examen parțial săptămâna viitoare…

( și seară de gogoși, și bere, și cântă Cargo pe centru…)

– Vii și punct. Lasă că îl iei. Ți-a făcut bunica un tort de fructe!
– Da?
– Vrei să ți-o dau la telefon? Că e aici cu mine și de-abia așteaptă să vii.

Alt război pierdut.

– Biinee vin…

Încă vedeam Lugojul ca pe un loc. Încă nu-mi dădeam seama că acasă înseamnă un grup de persoane dragi. M-aș fi întors de mii de ori, de peste mări și țări, cu Soarele într-o mână.
Nu pentru un loc, ci pentru un zâmbet.

Încă una și mă duc

Standard

Dani stă cu coatele rezemate de masă și privirea țintă în monitor. Din când în când se încruntă ușor apăsând câteva taste, oftând preocupat. Dar eu știu că nu face nimic. Detestă o vineri dupa-masă în fața calculatorului. Eu detest o vineri după-masă în fața calculatorului. Și încep să râd înfundat așa cum râd întotdeauna când văd ochi roșii privind atent cel mai interesant logo windows, în timp ce gândurile din spatele acelorași ochi zboară la cerveza de la ora 7.

Dani mă vede și începe să râdă și el pe înfundate: râsul meu îl contagiază. Asta și caricaturile pe care le înșir ad-hoc pe post-it-uri: furnici aflate sub cupole de sticlă, păsări încătușate pe scaune de birou, șefi cu burți proeminente care se laudă că marea lor pasiune e mersul pe bicicletă și alergatul pe plajă, șefi de atelier care știu exact cine a inventat roata, unde și când, genii neînțelese care îmi spun cu toată siguranța că Don Quijote se lupta mort pe un cal și că fac eu confuzie cu El Cid. Iar eu râd pe înfundate. Și Dani, Angel, Andres și Mario după mine.
Definitiv: în ritmul ăsta nu voi câștiga în veci titlul de Angajata Anului.

Ziua mea obișnuită de lucru s-ar putea rezuma asa:

Mail primit de la șef pe 16.03.2012:

Vezi ce cere departamentul de producție mai jos.
Un saludo

Mail-ul departamentului de producție din 06.03.2012:

Bună ziua Antonio,
Grupul electrogen cu numărul de serie HGW12345678 trebuie să iasă pe 16.03.2012 fără nicio întârziere cu alternatorul PXD223344 dintr-o cerință de ultimă oră a clientului. Dacă e nevoie de ceva modificări aveți la dispozitie o săptămână.
Un saludo

Mă zgârii mental pe față după care îmi imaginez că sunt un samurai și cu o spadă kilometrică tai capul celui aflat în diagonala mea, care îmi trimisese mail-ul cu aerul cel mai suav de pe planetă. După care mă descotorosesc de cadavru, aruncându-l pe geam, în timp ce mă transform într-o pasăre și zbor departe de urmăritori.

Această imagine fiind asumată mă ridic de la masa mea dezordonată de lucru (pentru care mereu primesc o mustrare, că doar inginerii ar trebui să fie modele de ordine, gândire structurală și privire încruntată), mă înarmez cu cei 5 metri pe care îi are un metru, îmi iau caietul de schițe, poezii și caricaturi, mânușile de protecție și astfel transformată, ca o eroină dintr-un anime japonez, mă deplasez cu viteza gândului către atelier.

Aici jale mare.
Antonico e cătrănit:
– Ce dracului de proiect e ăsta? ( În spaniolă ar fi ceva de genul: que cojones de motor es este?! Es que nadie sabe nada?! A quien tengo que preguntar?! A la Madre de Dios y a su santa abuela ?! Es que los ingenieruchos – todos los santos dias encerradors delante de sus ordenadores – saben algo alguna vez?!?! Ja? JA? JAAA?

Hey que pasa aqui? Tanto jaleo para nada! Vaya tela! arunc și eu cu niște replici standard pe care le scot mereu ca să potolesc spirite stresate.

Hija mia, estamos hechos un pedazo de mierda blanda. Es que asi no se puede trabajar… își lasă Antonico barba în pâmânt și umerii pleoștiți.

Și îmi pică fisa de ce mă trimisese mi jefe taman pe mine acolo. Are puțin de-a face cu faptul că am două țâțe ( mici e drept) și o groază de bomboane în buzunare. În plus băieții din atelier nu înjură niciodată fete, mai ales dacă fata în cauză apare cu mânuși de lucru și se mai și chinuie să sudeze ceva ( strâmb și tremurător, dar gestul contează).

Ala, Antonico, toma un caramelo hombre! Y calla, que te quejas mas que mi abuela!

Antonico ia surâzând o bomboană de mere și le împarte pe celelalte printre baieții de la montaj. Spiritele se calmează și situația prinde contur. Habar n-am care e soluția. Niciodată nu știu. Mă arunc în probleme și văd apoi ce iasă.

Mă uit pe desene și planurile nu coincid. Nu e prima oară când se vinde un produs complet nou care nu a trecut nici măcar testele de prototip.
De fapt mi-am și pierdut speranța că voi parcurge etapele normale din cum ar trebui să fie un proiect de inginerie: studiu de viabilitate, planificarea resurselor, desenul preliminar, fabricarea prototipului, testarea în condițiile cele mai nefavorabile. Pentru că aici lucrurile se întâmplă amestecat. Și apoi toată lumea se ceartă cu toată lumea, toată lumea ridică tonul în așa hal încât nimeni nu mai aude pe nimeni.

Revin în birou după 3 ore. Hecha polvo. Dar revigorată.
Angel se pune pe râs: Am bluza șifonată, părul vâlvoi, o amprentă de ulei negru de-a lui Antonico pe unul din obraji și praf fin de sudură pe halat. Prima dată când folosesc și eu halatul ca să ies în atelier și mi se întâmplă asta.
– Dacă te vede Marta ai pus-o, s-ar traduce râsul lui Angel. Marta fiind directoarea de la Resursele umane care ne verifică ținuta la milimetru și care e răspunzătoare pentru imaginea firmei.
Îl privesc pe Angel în treacăt și mă îndrept glonț către mi jefe. Motorul trebuie să treacă măcar o probă de 5 ore de funcționare.
– Nu e timp, îmi spune el fără să ridice ochii de pe tastatură, iasă așa cum poate.
Apoi sună un telefon.
– Juani? răspunde el și brusc tonul plictisit i se schimbă într-unul preocupat. Da. E gata. Da. S-a rezolvat. Grupul iasă în jumatate de oră. Pentru nimic, doar știi bine că noi putem scoate orice.

Samuraiul meu tace obosit și nepieptănat.

După ora 7 râdem toți ca proștii după primul rând de cañas. De multe ori vorbim despre ce facem cu viața noastră. La asta, Dani ia întotdeauna o bucată de șervețel pe care o mototolește și o aruncă teatral pe jos.
– În viața viitoare am de gând să fiu un șoim, zic eu printre buzele amorțite.
– Nu, pufnește Angel. În viața viitoare ai să fii o furnică trabajadora care va munci orbește sub pământ.
– Dar suntem deja niște furnici muncitoare care muncesc orbește sub pâmânt! hăhăie Dani indicându-i chelnerului să vină cu încă un rând de cañas.
Acesta vine ca de-obicei, vesel cu niste măsline din partea casei și cu niște povești despre la cidra asturiana.
– Pentru o călătorie în jurul lumii cu un rucsac în spinare! ridic paharul cât pot de sus. La asta toata lumea hăhăie și ciocnește paharele, dar nimeni nu mă ia în serios.
Plecăm, de-obicei, după vreo 3 ore iar eu mă orientez după jumătatea de Lună prinsă undeva deasupra orizontului ca să ajung acasă.

De la stânga la dreapta: Dani, Eu, Mario, Angel

Corte español

Standard

Mama: – X, vezi că îți fac programare la coafor!
X (adică eu): – Nu, mulțam…
Mama: – Măi, tu nu vezi ce lațe ai, de toate lungimile?
X (adică eu): – Le văd și îmi plac. Nu-mi face programare.Bine?
Mama: – Le vezi și de la spate?

Adevărul era că nu le vedeam. Această abilitate specială a mamei căzuse din desaga moștenirii mele genetice.

Mama: – N-o să se uite nimeni la tine și nici de vorbit n-o să-ți vorbească.
X (adică eu): – Mai bine. Nici eu nu mă uit în cefele oamenilor când vorbesc cu ei sau invers.
Mama: – Oricum te-am programat. Să nu mă faci de rușine și să nu vii.

Sfârșit de bătălie.

Recunosc, cu rușine, că această armă de șantaj sentimental e singura ( dintr-un arsenal stufos) care încă mai are efect asupra mea. Pentru că mă face să gândesc strategic. Rușinea cui?
Dacă aș refuza, scenariul ar fi următorul: Mama ar trebui să dea explicații că de ce nu vrea fiică-sa la coafor când e așaaa coaaadăăă maaare la programări. Frizerița – șefa mamei – s-ar arăta dezamăgită că are pentru o jumătate de oră un scaun liber, mai ales acum , în vreme de criză-shmiză-priză. Ar ridica o sprânceană în fața mamei.
Să ne înțelegem: MAMA MEA!
Ea s-ar face mică, ar zâmbi incomodată, doamnele din frizerie ar începe să șoptească între ele, clienta care a trebuit să aștepte o jumătate de oră din vina mea s-ar arăta nemulțumită. N-ar mai lăsa propina (bacșiș). După exemplul ei, nici celelalte cliente. Șefa ar ridica din sprânceană, și-ar pierde încrederea…pentru că, vorba lui Darcy, încrederea odată pierdută is lost forever, iar mama ar bântui tristă pe străzi la ieșirea de la servici. Între timp un camionagiu, gonind în camion pe aceleași străzi, s-ar întoarce și el de la lucru la fel de trist, după ce șeful ridicase la rândul lui din sprânceană, iar inevitabilul s-ar produce: cea care s-ar rușina tot restul vieții ei, aș fi eu. PUNCT.
Cum nu pot îndura asta, trebuie să reperez onoarea mamei mele!

X (adică eu): – Nu trebuie să vii cu mine, pot să ajung și singură.
Mama: – Doar nu crezi că te las de capul tău, singură printre străini.

Nu credeam. Doar speram, pentru că speranța e ultima care moare. La mine, însă, a murit din start.

Așa că văietându-mă și scoțând din sărite toată săptămâna pe toată lumea de la servici – pe aia normală care merge la frizerie în fiecare săptămână, nu ca mine care ajung, obligată de replici ca cele de sus, odată pe an – mi-am luat inima în dinți.

Precizări:
– Aș fi preferat să montez – de la șasiu până la ultimul șurub – cel mai pretențios grup electrogen, apoi să fac inspecția de calitate și să mă cert cu mine însămi că de ce am uitat priza de 230V.
– Aș fi preferat să asist 6 luni în fiecare zi la ședințe despre workflow și următorul proiect în timp ce, la fiecare două zile, să se schimbe cerințele clientului.
– Aș fi preferat ca în loc de mail să am dosare întregi cu post-it-uri, decât să trec pe la coafor.

Am avut, în schimb, noroc cu susținerea colegilor. Erau cu toții în empatie cu mine. Mai lipsea un banner cu TU SI QUE PUEDES ca să simt ce-a simțit echipa lor de fotbal în 2010.

La coafor:

Mama: – Buenas, Lola. Te presento a mi hija, X.
După care urmează figura aia maternă care mă obliga în copilărie să spun Sărumâna.
X (adică eu): – Hola, que tal? zâmbesc eu în treacăt, întinzând mâna într-un salut autentic românesc.

Mi-am găsit.
Aici până și când mergi la bancă trebuie să te pupe bancherul pe amândoi obraji.
De fapt nu e vorba de un pupat apăsat pe obraji în stilul bunicii. E mai degrabă o ”aproape-atingere-din-vânt” de obraji, lucru care mereu mi s-a părut ridicol (și în România) și cu care – afirm clar și răspicat – n-am să mă obișnuiesc în viața mea!

Lola: – Hola guapa!
( replică strategică, devenită aproape tic verbal, destinată clienților pentru a sparge gheața și a începe negocierile )
La asta, mama pufnește din nas, măsurându-mă.
Mama: – Tal vez! Despues de cortar esa melena.

Sientate aqui, îmi indică Lola și chinul începe.

Iau loc pe scaun încordată. Lola mă lasă în pace câteva minute bune (ani lumină): să mă obișnuiesc cu scaunul 😀

Mama: – Ești o sălbatică. Fii mai deschisă cu lumea, că te crede lumea o încrezută.

Apăi, eu încrezută chiar nu mă consider. Doar că fac față foarte prost la conversații de complezență.
De fapt, mama încercase să mă facă să mă simt în apele mele, obținând un contra-efect.

Și-apoi ține-te cotcodăceală în jurul meu.
Mă scufund cu amândoi ochii într-o revistă ( cu toate simturile și ambele emisfere ale creierului) veche de câteva luni care mă lasă rece. Mimez, de dragul doamnelor din jur, care mă așteaptă ca pe o nouă amică de charlas, că mă interesează ce-au mai făcut Cristina Aguilera sau Belen Esteban. Răsfoind, mă opresc la articolul despre dieta alcalină – care chiar mi se pare interesant.
Târziu.
Compañera din dreapta o ochise deja pe Belen, și, privindu-mă direct în ochi începe o conversație.

De ce am făcut ce-am făcut, nu știu. De ce nu mi-am ținut pur și simplu gura, nu înțeleg. De ce? De ce? De ce? Tocmai eu? Care cred cu tărie că se pot evita războaie dacă lumea și-ar ține gura și PUNCT.

Îndrăznesc să bâgui că habar n-am cine e Belen Esteban.
La asta, toată frizeria își mută privirile înspre mine într-un ”Aaaaahhh!!” general.

Nu îmi amintesc cât a durat. Creierul are abilitatea de-a reprima amintirile traumatice.

Ceea ce mi-a rămas e impresia mea despre la mujer española – mujer española, de vârstă medie (de mediana edad, chiar daca i s-ar potrivi și edad media) care se preumblă aproape zilnic, dacă nu zilnic, la coafor.
Este altruistă, simpatică și empatică. Dispusă la tot ce ar presupune propagarea culturii sale și luminarea celorlalți. Mă gândesc scurt că dacă Inchiziția ar fi trimis în America de Sud misionare în loc de misionari, întregul continent ar fi fost colonizat, convertit și pieptănat la dungă într-o săptămână.
Obiceiul lor cel mai sacru este de-a te lua sub aripa lor mămoasă pentru a te salva din întunericul ignoranței. Și povestesc și povestesc și nu se mai opresc, iar discuția se mută apoi în colțul familiei, copiilor, nepoților. Rezist pe baricade doar pentru că limba lor mi se pare foarte melodioasă și chiar și înjurăturile ( pe care le spun mai ales la volan) mi se par duioase ;;). La un moment dat mă răpune un dor groaznic de tanti Marcela de la alimentara din cartierul lugojan și de superbele noastre conversații monosilabice din jurul pâinii.

Când ajunge Lola și la mine nu mai am puterea să articulez nimic. Să-mi facă ce vrea, nu-mi mai pasă. Sunt stoarsă de vlagă ca o lămâie.
Asta ,poate, era și ideea.
Lola se mișcă rapid cu foarfeca prin părul meu, odată lung. Acum, mai puțin lung. Și viteza timpului începe să crească. 20 de minute mi se par cât două, în acest spațiu straniu al oglinzilor și uscătoarelor de păr și cremelor și balsamurilor.

Mama: – Ei vezi că n-a fost așa de rău? De ce trebuie să stau mereu cu gura pe tine ca să faci ceva?
X (adică eu): – Chiar că nu știu.
Mama: – Uite ce bine ți-a egalat lațele din spate.

Dar lațele mele inegale aveau personalitatea lor, iar eu le lăsam să stea unde aveau chef. Din partea mea, ar fi putut să-mi crească foarte bine și o ferigă în păr, că n-aș fi putut fi mai fericită.
Dintr-o dată începe să se petreacă aceeași schimbare în ADN-ul meu ca anul trecut:
încep să văd palmieri de aceeași înălțime, cu același număr de frunze, cu aceleași nuanțe, ordonate la fel. Adio pescăruș solitar, rătăcind aiurea pe cer. Acum zboară în multipli de 2, iar soarele începe să se dividă în unghiuri de 120º.
Îmi reînnoiesc jurământul de anul trecut: nu mai calc pragul Lolelor cât oi trăi.

Schitze si Mitze (3)

Standard

Nu știu alții cum sunt dar eu în situații limită mă simt cel mai bine 😀
Gândurile mi se limpezesc și încep să gândesc productiv. Câteodată nu pot gândi bine decât în astfel de situații.

Eugen mă privește sub sprâncene așteptând o reacție.
– Din câte văd, încerc pe cale rațională, această fițuică pe care trebuie sa o completez cu datele soră-mii, nu necesită semnătura mea.
– Nu…
– Atunci nu aș putea să merg acasă și să vă trimit datele pe mail? Dumneavostră demarați procedura și eu nu mai fac încă un drum.
Eugen dă din cap într-o parte și alta.
– Nu se poate.
– De ce nu?
– Cum știu eu că dumneavoastră îmi trimiteți datele corecte?
– Dar cum știți, dumneavoastră că vă dau datele corecte în acest moment? E doar o fițuică, un sfert de pagină A4, pe care nici nu trebuie să o semnez.

Mă amuză stilul formal al conversației cu cineva care e doar la câțiva ani mai în sus de mine. Fără să vreau , zâmbesc. Eugen înterpretează gestul greșit.

– Domnișoară, nu înțelegeți că NU se poate? Regulile sunt așa. Dacă nu aveți datele aici, mergeți înapoi (300Km) și vă întoarceți când le aveți pe toate.
– Bun, răspund mai mult pentru mine decât pentru el. Fac stânga-mprejur și mă mut cu toate bagajele la o masă izolată unde nu era nimeni.
Formez numărul maică-mii. Sună și sună și sună și nimic.

Ardeleanul cel roșcovan tocmai terminase de vorbit la ghișeu și se îndrepta cu pași iuți înspre baie.

Închid și formez numărul lui taică-miu. Sună și sună și sună si iar nimic.
Bateria cărămizii mele se luptă să-și păstreze vizibile două liniuțe. Caut în jos, în agendă si dau de Anthony. Îl sun.
– Si?
– Anthony! Que bien que me lo has cojido. Estais en el almuerzo?

Două secunde..
– X?
– Si!
– Hola que tal? Como van las cosas? Has podido arreglar tus papeles?
– Necesito un dato de mi hermana pero no lo puedo conseguir, porque no tengo su numero de telefono.
– Como que no tienes el numero de tu hermana?
– Pues, es que ella lo cambia cada dos por tres…
– Quieres hablar con tu padre?
– Si, por favor.

Îmi spun în sinea mea că la întoarcere am să-i dau o ladă de bere lui Anthony. Fără alcool ,că doar e musulman, dar în fine…gestul contează :D.
L-am cunoscut prima dată în 2005. El negro -un pic mai înalt ca mine – mă obligă mereu să zâmbesc. Asta pentru că îmi zâmbește mereu cu toată ființa. Vorbește spaniolă cu accent franțuzesc și râde la fiecare prostie pe care o scot din gură ( și nu sunt puține 😀 ).
Venisem în acea vară pentru prima dată în Spania și îmi completam carnețelul de practică în aceeași fabrică în care lucrau și el și tata. M-a văzut în papuci de plajă și m-a urmărit prin toată hala până cand i-am schimbat cu niște pantofi de lucru obligatorii pentru cei ce lucrează în fabrici unde se prelucrează metal. Faptul că erau cu 4 mărimi mai mari decât mărimea mea ( și mă împiedicam în ei de câte ori voiam să alerg dintr-o parte în alta) era irelevant. El era liniștit: putea să cadă peste mine și o macara, degetzelele mele erau în siguranță. 😀

-Na, ai rezolvat?, aud o voce gravă
-Tata, ascultă-mă bine. Îmi cer datele lui Y (sora-mea)..
-La ce le trebuie?
-Cică buletinul nu mi-l trimit aici, trebuie să mi-l scoată cineva în țară.
Îl simt pe tata cum își rotește privirea prin telefon.
-Și tu de ce nu știai asta?
-…
-Bine că doar ție ți se întâmplă mereu așa ceva!
-…
-Tu ce-ai în capul ăla? Ești o iresponsabilă!

Simt cum începe să mi se coboare o umbră întunecată peste tâmple. Mă lupt cu ea. Dacă umbra învinge, eu am pierdut.

– Tata, poți să mă cerți cât vrei tu peste o oră, dar acum n-am nevoie de așa ceva. Am nevoie de datele lui Y.
– Și eu de unde să ți le dau? Vino înapoi, sun-o pe soră-ta și-apoi te întorci…
– Nici moartă!
– Iar ești încăpățânată?
– Ascultă aici. Încerc să o sun pe mama dar nu-mi răspunde. Ea are o copie de pe pașaportul lui Y.
– Na închide că încerc să dau io de ea.

După 10 minute infernale, timp în care numărasem toată gresia din viceconsulat și observasem că tocmai ajunsese o nouă figură în biroul lui Eugen, determinându-l pe acesta să-și îndrepte cămașa, mă sună mama.

– Ai cu ce să notezi?
– Da. Zi!
Notez și notez tot ce trebuie să scrie pe pașaport. Întreb apoi într-o doară când expiră.
– Anul trecut…, răspunde mama și o simt cum caută un scaun pe care să se așeze.
– Bun, îi răspund pe cel mai neutru ton. Ai numărul lui Y?

Românca și mai vreo două persoane recent trecute pe la ghișeul lui Eugen se îndreaptă grăbiți spre baia de care voi avea și eu nevoie în curând.

Îmi notez numărul soră-mii și închid, încercând să-mi desprind mintea de la imaginile apocaliptice care o invadau.
Decid să stau și să mă gandesc.

Îmi alunecă privirea pe un bust proeminent ascuns sumar în spatele unei bluze galbene.
– Doamna X? , mă întreabă bustul și pentru că e la 5cm de nasul meu – zona rezervată prietenilor intimi – fac involuntar un pas înapoi.
– Da, răspund mecanic privind o mască perfect retușată și o coafură blondă impecabilă.

Cum de își pierde lumea din orele de somn ca să-și lase fiecare fir de păr aliniat la perfecție cu celălalt, în timp ce machiajul rivalizează în detaliu cu un tablou de Klimt, trece de puterea mea de înțelegere. Poate pentru că sunt și o leneșă fără pereche din categoria : ma trezesc la fără 10 ( după ce sună ceasul de 10 ori) și ies pe ușă la fără 5. Culmea e că niciodată nu întârzii.

– Ați reușit să ajungeți până la urmă…
Îmi dau seama că vorbesc cu doamna viceconsul…
– Mda…am reușit sa-mi iau o zi liberă…
– V-au rezolvat colegii, așa-i? mă întreabă ea privind la un Eugen, a cărui figură trăda cea mai profundă seriozitate si cel mai adânc profesionalism.
– Încă nu…îmi lipsesc datele surorii mele…
– Păi vedeți dacă nu vă informați…nu știu cum am putea rezolva…
– Nu face nimic, îi răspund. Urmează să o sun și să aflu datele.
– Cum doriți, se retrage ea, lăsând în urmă un parfum dulceag care-mi displace instantaneu.

Sun.
– Ce?
– Y sunt X. Zi-mi numărul tău de buletin.
– Ce?
– Măi, nu mă ține la povești și zii aici numărul.
Două secunde…
– X?
– Nu, maica tereza…Am nevoie de numărul tău de buletin, urgent. Vorbim mai încolo pe mess și îți explic.

După încă două secunde kilometrice aflu numărul cel norocos, completez fitzuica și predau documentația conpletă lui Eugen, care o răsfoiește ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată, verifică din nou toate datele și pune ștampila de OK. Plătesc taxele și în schimbul lor primesc un dosar frumos legat, cu toate documentele pe care le-am predat eu + ștampila viceconsulatului pe o foaie de hârtie valabilă pentru o lună cu rol de document de identitate provizoriu.

– Ridic ochii mari în ochii cei înfundați ai lui Eugen.
– Vă mai pot ajuta cu ceva?

Aproape că mă pufnește râsul după această întrebare.

– De ce îmi predați mie toate documentele pe care vi le-am predat eu?
– Păi trebuie să le trimiteți dumneavoastră acasă la sora, iar ea să meargă la poliția din Lugoj și să depună dosarul.
– De ce nu le trimiteți dumneavoastră direct la poliția din Lugoj?
– Nu ne luam angajamentul că vor ajunge în siguranță la destinație.
– Dar nu văd cum aș putea ajunge la timp. Dacă trimit azi, dosarul ajunge în două săptămâni, timp după care poliția din Lugoj întră în concediu pentru altele două, iar titlul meu de călătorie valabil pentru o lună va expira.
– Păi atunci grăbiți-vă și trimiteți cu o recomandată care ajunge în 3 zile, îmi dă Eugen prima soluție reală din acea zi.

Îi multumesc și îl întreb dacă pot folosi baia de după colț.

– Dar nu avem aici nicio baie, îmi răspunde râzând. Dacă vreți baie, la barul de vis-a-vis.

Convinsă că sunt luată la mișto, mă apropii de colțul cu pricina pe unde se perindaseră ardeleanul, românca și prietenul spaniol și o groază de alții care intrau în viceconsulat ca la ei acasă. Am ajuns la timp ca să văd că de fapt fusesem luată la mișto în tot acest timp: Plicuri, sacoșe și alte pachețele frumos învelite, ordonate cu gust pe o masă oficială.

Rămân uluită, ca în finalul primului film din seria Saw ( atunci când criminalul căutat se dovedește a fi mortul din încăpere, cu tot cu viorile alea tragice din final ) și las umbra neagră să curgă șiroaie pe tâmplele mele. Doar pentru o secundă. Plec cu un gust amar. Am de condus 3 ore și stresul la volan e echivalent cu o sticlă de vin bauta pe stomacul gol.

– Ai rezolvat? mă intreabă mama la telefon după 3:30 ore
– Voiau șpagă de la început.
– Normal că voiau, beep în gura lor de beep.
– Nu vorbi urât.
– N-am chef. Ai mancat ceva azi?
– O salată…
– Asta nu-i mâncare. Treci pe la noi că am făcut o ciorbă.
– Am mâncat una pe ziua de azi, mulțumesc.
– Ei lasă că așa te înveți minte. Lumea e așa.

Schitze si Mitze (1)

Schitze si Mitze (2)

Horoscop la 16 ani

Standard

Nu obișnuiesc să-mi citesc horoscopul. O fi pentru că mai niciodată nu mi se potriveste :D. Și-apoi când îl citesc, obligată de bunică-mea, de a cărei imaginație și sete de misticism oricum nu scap, are loc un transfer între ce scrie acolo și ce simt eu.
Chiar îmi vine să-mi spun (sprijinindu-mi filosofic arătătorul de partea inferioară a obrazului): Asta așa e. …

Nu e așa! E fals totul! Și întotdeauna mă revolt că iar mi s-au plantat în minte noțiuni generale pe care le iau ca particulare.
Ca și cum as merge la magazinul din colț si aș alege din raftul de blugi o pereche:

– Ce literă ești? mă întreabă vânzătoarea.
– S , îi răspund.
– Aaa, uite aici, îmi arată ea, această pereche e croită pentru tine.

Eu zâmbesc și mă las cucerită de replica strategică de vânzare. Știu că nu e asa, dar…whata heck?

Apoi,

Nu-mi place horoscopul pentru că nu-mi plac etichetele. Nu îmi plac si pace. Se zice că sunt Berbec.
Apăi să te ferească sfântu´ să fii Berbec și să ai un părinte Capricorn. Ține-te ceartă în lanț. Fără argumente. Doar replici de genul:
– Păi da! esti încăpățânată și faci doar ce vrei tu ( chestie falsă și pot să aduc probe solide ale faptului că toată viața am fost un copil înțelegător și deschis la orice dezbatere 😀 ).
– Păi da, tot tu cu replica finală, că doar ești încăpățânată ca un Berbec și te arunci cu capul înainte în tot.

Rămân perplexă, blocată între enervare (care tinde să crească atunci când mă simt analizată superficial) și aspirația mea seculară, milenară, multimilenară, răsărită odată cu Big Bang-ul, de-a veni cu un argument pertinent.
În schimb mă prind în joc:

– Da? Și despre tine, care ești Capricorn, ce să mai zic? Tu? Trebuie tu să fii șeful în toate. Să le guvernezi și să le administrezi pe toate.
– Dacă n-aș fi eu așa, cine știe ce-ar fi de capul tău? Cine te-ar mai pune pe șinele vieții?
– Nu sunt un tren!
– Păi da! Că esti berbec. Vezi că excesul de zel poate deveni dăunător.

Mă las învinsă și fac ce știu eu cel mai bine: Plec trântind ușa în urma mea. 😀
– Și nu trânti ușa când pleci, că doar nu ești pe câmp, aud în urmă. Cum or fi ușile pe câmp, îmi scapă.

Să te ferească sfântu´să fii Berbec și să ai alt părinte în Gemeni:

– Iar te-ai ciondănit cu taică-tu?
– Nu.
– De ce minți?
– ??
– Te miri că știu? Eu știu tot. Dacă ești Berbec și nu știi să minți…

Trântesc o altă ușă în urma mea.

Toate ca toate, dar cel mai mult, să te ferească sfântu´ să fii Berbec și să ai o bunică Balanță.
Sunt cele mai groaznice. Aparent iubitoare de pace și de armonie, par tot timpul inconjurate de o aură divină.

– S-a întâmplat ceva? mă intreabă ea candidă
– Nu.
– Hai, știi că mie poți să-mi spui orice.

Și fac greșeala și îi spun. Mă ascultă atent. Asta e așa: când Balanțele nu sunt absorbite de propriile lor persoane știu să asculte foarte bine. Și îi spun câtă iarbă-i pe planetă și despre cum mă persecută tata. Și de ce trebuie să fac lucrurile cum vrea el, că io vreau să le fac așa cum vreau io.

– Și cum vrei să le faci? continuă ea pe acelasi ton blând.
– In orice caz nu cum vrea el!
– Lasă , kislányom ( aka fetița mea, în maghiară) , că îți vrea doar binele.
– Da, da…cine nu e ca el , e împotriva lui, zic eu mai cu năduf.

Pentru oricine ar privi de pe margine, discuțiile dintre mine și bunica mea par codate. Ea – întrebând în ungurește, io răspunzând în românește. Și răspund în românește pentru că nu știu o boabă ungurește, dar nu se știe cum, o înțeleg la perfecție, așa cum Harry Potter întelege limba reptilelor fără să o fi învățat vreodată.

Apoi discuția alunecă înspre stele, constelații, extraterești, piramidele Maya și legătura lor cu piramidele din Egipt etc.

După un timp sună la ușa de la intrare tata:

– E aici? o întreabă el pe bunica
– Da..răspunde ea pe un ton dulce, privindu-l cu ochii ei azurii din spatele ochelarilor.
– Iar a plecat trântind ușa, începe el să-i povestească.
– Lasă, kis fiam ( aka baiețelul meu, în maghiară), că așa sunt Berbecii.