Arhive pe categorii: Uncategorized

Șervețele pe gresia din bucătărie

Standard

Toñi cântă în fiecare zi.

Zarzuela, copla, bolero și alte cântece din Andalucia ei cea dragă. Nu se oprește din cântat decât atunci când ajunge cu mătura în dreptul meu.

Are un timbru plăcut care mereu îmi smulge un zâmbet. Ea nu știe, dar multe din rezolvările problemelor la care lucrez i se datorează. Într-un fel curios, sunetele ei mă opresc din desenat și mă smulg din orice blocaj.

Apoi, după ce aranjează biroul, trece pe lângă mine și mă întreabă dacă poate să facă ordine și pe masa mea. Știe că am să-i spun că nu. Sunt o maniacă a ordinii. Ordinea mea.

Îi răspund că n-are decât să aranjeze mesele băieților, dar ea zice că n-are ce să aranjeze la ele.

Îmi aduce uneori pliante cu versuri despre Buenas vibraciones.

– Că nu e nevoie să porți pe umeri bolta cerească. Stă ea și singură, îmi spune înainte să înceapă o nouă zarzuela.

Se oprește câteodată în mijlocul coridorului și râde de mine. Spune că am o privire îndepărtată atunci când mă holbez la culegătorii de anghinare de pe câmpia de vizavi, iar eu îi scot limba și-i spun că vorbește prostii.

– Am să șterg geamul ca să vezi mai bine…

îi spun că n-am nevoie să văd mai bine, dar ea zice că am.

Și nu știu cum, dar mă prinde întotdeauna cu ochii înspre soarele care apune după El Cabezo și mă întreabă dacă nu obosesc de la atâta gândit, iar eu fac pe clown-ul din nou și încep să-i vorbesc în diminutive până când o fac să hohotească și să-mi cânte ¨Ojos verdes¨. Cel mai mult o distrează când îi spun că El Cabezo nu e un munte și că ¨Munte¨ e un titlu exagerat pentru un șervețel aruncat parcă de cineva foarte înalt pe gresia unei bucătării.

Are cancer de 5 ani și azi e mai tăcută. O surprind cum privește culorile care apun dincolo de geamul meu din stânga. Și aștept să facă haz de mine ca în fiecare zi.  Îi desenez și o caricatură cu o față zâmbitoare și o lipesc de monitor.

Suntem singure în birou. Băieții au plecat la montaj.

Mă privește lung și-mi spune, fără să mă avertizeze, că sunt o lumină din viața ei.

Și-mi trece vag prin minte că sunt o lumină din viața cuiva. După care nimic.

Pentru o clipă mă simt înciudată. Ca într-o competiție. Și vreau să-i spun și eu. Toate cuvintele pe care le știu. Toate cântecele și glumele și jocurile mele de clown pe care nu i le-am arătat. Pe care încă nu le-am inventat. Care zac în mine în arome de imagini și așteaptă să fie turnate în forme vizibile pentru cei din jur.

Și vreau să îi prăvălesc în brațe un cer de flori. Repede. Înainte ca vorbele ei să treacă prin mine și să ia tot. Dar vorbele ei trec. Și iau. Și mă lasă fără nimic de spus.

Așa că îi răspund cu o îmbrățișare lungă și mută.

De mâine nu va mai veni să-mi șteargă geamul prin care mă holbez la culegătorii de anghinare de pe câmpia de vizavi. Se întoarce în Andalucia ei cea dragă. La căsuțele albe îngrămădite între munți:

– Știi tu, îmi șoptește ea cu ochi luminoși, între munții aceia care seamănă cu niște șervețele aruncate de cineva foarte înalt pe gresia din bucătărie.

Se depărtează cântând.

De-atunci tot încerc să scot un sunet și nu pot.

Milioane de întâmplări

Standard

Cartagena salvaje

De fiecare dată când las întâmplarea din mine să se întâmple şi nu o copleşesc sau alerg după ea cu o plasă de fluturi, lucrurile ies bine. Miraculos de bine. Întotdeauna.

Când las întâmplarea din mine să se întâmple, îmi arunc mintea undeva şi plec haihui. Ca atunci când ajungi acasă şi îţi arunci geanta şi hainele aiurea şi ieşi apoi, în tălpile goale, pe câmpie şi îţi iei zborul.

Şi mintea din stânga după tine, cu o plasă lentă de fluturi. Să te prindă. Să te studieze la microscop. Să extragă din tine formula aia care te face să zbori şi să explodezi în raze de lumină. Pentru că ea nu poate accepta acel „miraculos de întodeauna bine”. Aşaa…fără analize şi radiografii şi scheme şi liste şi planuri.

Şi se pune pe dojană: că oamenii nu zboară – doar e interzis prin legea gravitaţiei; că oamenii nu se plimbă desculţi pe câmpii, lovindu-se de nori; că e foarte bine să crezi în miracole, dar e interzis să le trăieşti. Şi n-are sens ca să trăieşti ceva care nu se poate repeta, închide, încorseta în spaţiu-timp, cataloga şi eticheta drept: Ok. Preparado para fabricacion.  Ai fi nebun sau egoist şi n-ar fi frumos.

Şi mă întorc după o vreme. În plasa cea lentă pentru fluturi din mintea mea cea stângă.

După ce las întâmplarea din mine să se întâmple. Pentru că doar atunci, viaţa – întâmplarea asta rotundă şi plină ca o lună, se întâmplă.

Filosforării de marţi

Standard

Nu cred că există alegeri proaste sau deştepte.

Doar alegeri.

Dintr-acelea care te duc pe un drum sau pe un mănunchi de drumuri. Pentru că eşti mereu pe unul. Chiar şi-atunci când ai impresia că nu eşti.

Să ne bucurăm, deci, că există. Eu azi m-am trezit că mă bucuram. 🙂

Ce s-ar întâmpla dacă într-o zi, o tulpină morocănoasă, recent ieşită dintr-o sămânţă, ar exclama:

– Să se ducă-n mă-sa Fibonacci! Eu nu mă mai despart. Râmân aşa. Punct.

?

Îmi vine în minte un Univers în care pădurile ar fi piepteni înfipţi în câmpii verticale.

Atunci ce?

ATUNCI CE??

Poate că nimic. 😀

Poate că cineva, care s-ar putea  holba la aşa ceva, le-ar găsi fascinante, misterioase, minunate, căţărându-se înalt şi drept până la infinit.

Sau poate nu.

-Imposibil! ar zice unii. Nici nu merită să-ţi pui aşa o problemă. O lume fără cel puţin două alegeri nu poate exista. Pentru că LUMEA ajunsă la o masă critică tinde înspre diviziune.

Diviziune şi masacru.

Nimic tragic în asta.

Doar Fibonacci.

DOAR Fibonacci.

Atunci, am observa noi oare, dacă ne-am uita chiar acum la o pădure care seamănă cu un piepten înfipt într-o câmpie verticală, că ceva ar putea fi altfel dacă ar vrea?

Filosforării de vineri

Standard

Mă amuză ăia radicali care zic pe un ton sobru:

”- Eu când mă apuc de ceva, mă țin PÂNĂ LA MOARTE!”

Eu nu.

Poate pentru că mă apuc de mult mai multe lucruri decât se apucă ăia care se apucă și-apoi se țin PÂNĂ LA MOARTE.

De ce poți să te apuci când nu te apuci ca să te ții PÂNĂ LA MOARTE?  De o tonă de lucruri :

– de o bară din tramvai.

– de coarnele bicicletei.

– de volanul mașinii.

– de gulerul de la cămașă.

– de nasturii de sub gulerul de la cămașă.

– de o poezie.

– de o altă poezie.

– de șosete.

– de o umbrelă.

– de fluierat.

– de tricotat.

– de un roman nou.

– de un alt roman nou.

– de o nuvelă.

– de un gând nou.

– de un alt gând nou.

– de vopsit gardul.

– de coada unui zmeu.

– etc.

Acum să ne imaginăm că ne apucăm de toate aceste lucruri și ne ținem de ele PÂNĂ LA MOARTE. N-am putea face decât vreo 5. Și pe acelea cu mare greutate. Unul singur – PÂNĂ LA MOARTE – le-ar sufoca pe celelalte.

Ei și-atunci tot urmând lista de mai sus, liniuță după liniuță, mi-a urlat Viața în urechi și mi-a zis:

”- Eu când mă apuc de ceva, mă țin PÂNĂ LA MOARTE.”

Așa m-am înveselit azi 🙂 .

Pentru că e așa un privilegiu să te apuci de TRĂIT și să te ții de asta PÂNĂ LA MOARTE! Și, fiind un lucru din afara listei, adică foaia în sine,  nici nu trebuie să faci mare brânză. Doar să nu te lași apucat de blocajul foii albe și ținut așa PÂNĂ LA MOARTE :D.

”- Bravo! ” i-am răspuns. ”Ce bine că te ocupi tu de asta. Așa pot eu să-mi văd în continuare de lista de mai jos.” Să mă apuc liniuță după liniuță:

– de un gând mai vechi.

– de un cântec nou.

–  de un site.

–  de zâmbit din nou.

–  de iubit din nou.

– etc

Cântec de noiembrie

Standard

Stau lângă tine si fac zgomot:

– Melc, melc, codobelc…

Şi-apoi mă opresc.

Nu mai ştiu cântecul pe care obişnuiam

să-l cântăm,

dar ţi-l cânt oricum.

Şi tu ştii că improvizez o poezie nouă

pentru noaptea asta fără stele.

– Hai afară  la joacă!

Am stins opaiţul.

Nu mai arde lumea în jur.

O lume de văluri

Standard

Nu cunoșteam decât vălurile de lumină. Ca atunci când te dai pe un huțuluș înalt și atingi norii cu degetele și îți vine să râzi și nu știi de ce și nu-ți pasă că nu știi.

De cele mai multe ori, lumea din mine e așa.

Când m-a izbit prima dată vălul întunecat, l-am simțit cu toată ființa. Uluită. Împietrită. Ca pe un curent electric emanat de o persoană din fața mea. Un văl de ură și frică și strigăte de neînțeles, fără alt rol decât acela de-a rupe și de-a înlătura totul în cale. Și cu cât buzele se forțau să rămână zâmbitoare, cu atât ochii fulgerau mai multă furie.

Și m-am făcut mică.

Mă gândeam că poate făcusem eu ceva.

N-am o carapace în care să mă retrag. N-am scuturi în jurul meu. Doar eu: Scut uman şi moale.

Când m-a izbit azi vălul întunecat al acelui domn elegant care ieșise pe terasa cabanei, fumând nervos și răstindu-se la copacii frumosului peisaj sorian printr-un hands-free, natura s-a retras din calea lui. Ploaia aproape că stătuse. Copacii mă priveau încremeniți de sub stropii de apă. Era vina lor? Făcuseră ei ceva? O vrabie se oprise din țopăit. Pentru o clipă. În următoarea își luă zborul cu toate forțele, îndepărtându-se de ceva ce nu-i plăcea.

Rămăsesem pironită pe băncuță, sub umbrela mea roșie, în zgomotul stropilor de ploaie ce se izbeau sacadat de asfalt. O pisică cenuşie, cu labele murdare și ude se încălzea pe genunchii mei. Răsărise de nicăieri tocmai când îmi găsisem locul.

Tăceam amândouă sub umbrelă, în timp ce domnul elegant polua cu furie Universul. Și Universul se micșora în jurul lui și-l strângea, iar el se înfuria și mai tare pentru că nu știa de ce. Era vălul acela întunecat pe care îl răspândea de când dăduse buzna pe terasă. Şi pentru că îl răspândea, vălul ocupa gratuit spaţiul din jurul lui. „Suntem ce emitem”, obişnuia să spună profa mea de fizică din liceu.

Aşa că nu îndrăzneam să mă urnesc. Să nu ajungă şi la mine. Şi dacă ar fi ajuns, oricum ar fi fost inutil. Mi-am spus şi în alte dăţi că e doar un văl.

„E doar un văăăl! Ce poate să se întâmple?? Că ele doar plutesc peste tot prin jur şi se manifestă, iar noi doar le interpretăm.”

Fals. Prost gândit. Foarte prost gândit. Cea mai stupidă idee care mi-ar fi putut trece prin cap azi. Pentru că pe acesta începusem să îl simt în piept cu toată forța. Ca pe un curent electric.

Şi i-am dat drumul. Să treacă prin mine cât mai rapid.

Dupa doua secunde, universul se lărgea sub o ploaie nouă, iar eu mă găseam lipsită de vlagă. O lume aridă se suprapunea peste lumea din mine. Mi-era sete. Genul acela de sete care te rupe în bucăţi. Mi-am strâns umbrela şi-am aşezat-o lângă mine pe băncuță. Să plouă peste mine.

De regulă funcţioneză.

Pisica adormise pe genunchii mei. Trecuseră mai mult de două secunde?

– Pleacă, i-am spus. Să nu ne plouă pe amândouă…

Dar ea nu asculta. Se încolăcise şi mai aprig peste genunchii mei. Nu știu de ce.

– Necesitas ese paraguas? mă întreba răstindu-se, domnul cel elegant în timp ce apa îmi şiroia pe spate.

– No, i-am răspuns lipindu-mă de spătarul băncii cât puteam de mult.

”Pleacă”, i-am strigat mental, epuizată să gândesc în cuvinte.

Și domnul se depărtă înspre marginea terasei, continuând cearta la hands-free de sub umbrela mea roșie.

– Tiene un color bonito, încercă el apoi o conversaţie. De donde lo compro usted? A mi hija le encantaria tener uno igual.

Primisem umbrela de la Carmen, cu vreo 4 luni inainte.

– Se lo regalo, i-am spus, articulând greu cuvintele.

Cum e posibil să mă epuizeze o conversaţie uşoară în astfel de momente, nu-mi explic. Nu ştiu ce se întâmplă când se întâmplă. Ştiu doar că îmi simt ochii grei. Ca stânci gata să se desprindă.

– No, no, no! Lo quiero pagar! Tengo dinero! insista el.

Şi îmi trecea vag senzaţia că mă lasă rece dacă are dinero sau nu.

– Se lo regalo, no se preocupe.

Mă privea ciudat. Aşa cum unii dintre noi îi privim ciudat pe alţii dintre noi care oferă ceva fără să ceară altceva în schimb.

Îmi trec prin minte doar imagini. Niciodată cuvinte. Şi mi se pare că e aşa uşor jocul de-a vălurile. E ca atunci când înalţi un zmeu fără să-ţi foloseşti mâinile, doar un fel de presiune din interior care ţine sforile în echilibru.  Dacă ar fi văzut vălul care emana din el, i-ar fi fost aşa de uşor să îl oprească. Dar nu-l vedea. Şi nici vidul care începea să se formeze în mine.

Aveam pupilele așa de dilatate încât nu vedeam nimic. Vidul meu absorbea Totul prin ele. Şi Totul e compus din vălurile colorate pe care le vedem în fiecare zi. Nu sunt doar eu. Le absorbim, inevitabil,cu toţii.

Întuneric. Intens. Asta era ce absorbeam eu.

– Gracias, se îndepărtă domnul cel elegant, zâmbind în timp ce mintea mea aproape că trecuse printr-o implozie.

Sunt ani buni de când nu mi s-a mai întâmplat.

Vălurile întunecate trec şi rup mereu ceva din mine. Şi n-am o carapace în care să mă ascund. N-am scuturi. Doar eu: Scut uman şi moale. Noroc cu ploaia care dizovă culori închise peste pisica adormită pe genunchii mei.

Ying-Yang

Standard

Undeva,

într-un punct de inflexiune de pe axa timpului meu

am să te privesc și am să te întreb:

unde se termină culoarea ta și începe a mea?

/

 Búscame en algún lugar,

cerca del punto de inflexión de mis tiempos,

y pregúntame donde acaba tu color.

Yo te mostrare donde empieza el mio.