La vânătoare de scântei

Standard

Tormenta-de-verano

Aveam nevoie, de ceva vreme, de o bujie nouă pentru inima mea.

Se întâmplă uneori să nu indrăznim, pur şi simplu, ce-am vrea să îndrăznim. Aşa că niciodată n-am îndrăznit să caut una.

Până când, într-o zi, în care norii se încâlceau în noaptea senină, umbrela pe care o ascund sub cuier mi-a smuls mâna până sus printre fulgere la:

ATELIERUL UNDE CERUL SENIN MERGE LA REPARAT

– Pentru că au bujii, de-aia! s-a răstit ea la mine, înainte să o pot întreba de ce.

Aveam nevoie doar de o bujie nouă.

– N-avem! Nu e! N-avem! tuna, mormăind ursuz, cel care potcovea Cerul Nord.

Asta pentru că tocmai scăpase, din nou, printre degete, buchetul de fulgere la care lucrase toată ziua.

Umbrela mea insista şi insista. Că văzuse ea, pe raftul de sus, nişte bujii tocmai bune pentru inimi pierdute.

Cel care potcovea în grabă Cerul Sud voia să ştie ce dau înschimb.

– Alta. Nou-nouţă, i-am răspuns.

– Bujie x105??

– Bujie x105!

– E în listă…şoptea răsfoind conştiincions manualul, cel care potcovea Cerul Vest, iar cel care potcovea Cerul Est pufnea din când în când, privindu-mă neîncrezător.

– Nu e defectă…încercam eu să le explic. Doar scânteiază prea tare. Şi arde spaţiul strâmt care sunt.

– Asta se poate rezolva şi altfel! tuna cel care terminase de potcovit Cerul Sud.

Aşa am primit azi,  în timp ce mă plimbam senină, de mână cu umbrela mea printre norii încâlciţi, un spaţiu mai larg pentru bujia din inima mea.

Filosforării de marţi

Standard

Nu cred că există alegeri proaste sau deştepte.

Doar alegeri.

Dintr-acelea care te duc pe un drum sau pe un mănunchi de drumuri. Pentru că eşti mereu pe unul. Chiar şi-atunci când ai impresia că nu eşti.

Să ne bucurăm, deci, că există. Eu azi m-am trezit că mă bucuram. 🙂

Ce s-ar întâmpla dacă într-o zi, o tulpină morocănoasă, recent ieşită dintr-o sămânţă, ar exclama:

– Să se ducă-n mă-sa Fibonacci! Eu nu mă mai despart. Râmân aşa. Punct.

?

Îmi vine în minte un Univers în care pădurile ar fi piepteni înfipţi în câmpii verticale.

Atunci ce?

ATUNCI CE??

Poate că nimic. 😀

Poate că cineva, care s-ar putea  holba la aşa ceva, le-ar găsi fascinante, misterioase, minunate, căţărându-se înalt şi drept până la infinit.

Sau poate nu.

-Imposibil! ar zice unii. Nici nu merită să-ţi pui aşa o problemă. O lume fără cel puţin două alegeri nu poate exista. Pentru că LUMEA ajunsă la o masă critică tinde înspre diviziune.

Diviziune şi masacru.

Nimic tragic în asta.

Doar Fibonacci.

DOAR Fibonacci.

Atunci, am observa noi oare, dacă ne-am uita chiar acum la o pădure care seamănă cu un piepten înfipt într-o câmpie verticală, că ceva ar putea fi altfel dacă ar vrea?

Filosforării de vineri

Standard

Mă amuză ăia radicali care zic pe un ton sobru:

”- Eu când mă apuc de ceva, mă țin PÂNĂ LA MOARTE!”

Eu nu.

Poate pentru că mă apuc de mult mai multe lucruri decât se apucă ăia care se apucă și-apoi se țin PÂNĂ LA MOARTE.

De ce poți să te apuci când nu te apuci ca să te ții PÂNĂ LA MOARTE?  De o tonă de lucruri :

– de o bară din tramvai.

– de coarnele bicicletei.

– de volanul mașinii.

– de gulerul de la cămașă.

– de nasturii de sub gulerul de la cămașă.

– de o poezie.

– de o altă poezie.

– de șosete.

– de o umbrelă.

– de fluierat.

– de tricotat.

– de un roman nou.

– de un alt roman nou.

– de o nuvelă.

– de un gând nou.

– de un alt gând nou.

– de vopsit gardul.

– de coada unui zmeu.

– etc.

Acum să ne imaginăm că ne apucăm de toate aceste lucruri și ne ținem de ele PÂNĂ LA MOARTE. N-am putea face decât vreo 5. Și pe acelea cu mare greutate. Unul singur – PÂNĂ LA MOARTE – le-ar sufoca pe celelalte.

Ei și-atunci tot urmând lista de mai sus, liniuță după liniuță, mi-a urlat Viața în urechi și mi-a zis:

”- Eu când mă apuc de ceva, mă țin PÂNĂ LA MOARTE.”

Așa m-am înveselit azi 🙂 .

Pentru că e așa un privilegiu să te apuci de TRĂIT și să te ții de asta PÂNĂ LA MOARTE! Și, fiind un lucru din afara listei, adică foaia în sine,  nici nu trebuie să faci mare brânză. Doar să nu te lași apucat de blocajul foii albe și ținut așa PÂNĂ LA MOARTE :D.

”- Bravo! ” i-am răspuns. ”Ce bine că te ocupi tu de asta. Așa pot eu să-mi văd în continuare de lista de mai jos.” Să mă apuc liniuță după liniuță:

– de un gând mai vechi.

– de un cântec nou.

–  de un site.

–  de zâmbit din nou.

–  de iubit din nou.

– etc

12A

Standard

Iată ce mi-a găsit bunica printre însemnările din liceu :))

Au fost odată ca-n poveşti –

şi asta n-o spun eu-

precum luceferii ceresti,

A 12-a din Hasdeu!  ( :D:D:D )

*

Şi erau unii-aşa cuminţi

şi mândri-n toate cele,

ca nişte bombe printre sfinţi

cu hidrogen în ele.

*

( ora de română)

*

La umbra falnicelor bolţi,

Ei pasul şi-l îndreaptă

lângă fereastră unde-n colt

Româna îi aşteaptă.

*

Şi îi privea cu un surâs:

– Aţi scos voi foicica?

şi-aşa buimaci, treziţi din vis

primiră lucrărica.

*

Şi zise-ncet:

Pe lângă plopi am mai trecut

în cariera mea,

dar precum voi n-am mai văzut

nicicând pe nimenea.

*

Cum vrei de bac să treci în zbor

când nu ştii Eminescu

şi spui că „am un singur dor”

e scris de Călinescu?

*

Vrei poate-n fapte să arăţi

dreptate şi tărie

când îţi arăt şi tot nu-nveţi…

E pură lenevie!

*

( ora de mate)

*

Algebra-ntreagă o-nvăţau

în ora de-analiză

şi căi de mii de ani treceau

în orele de teză.

*

Şi sus formule,

dedesubt

scriau în şir sisteme,

fără de puncte,

ne-ntrerupt,

scriau doar teoreme.

*

Căci unde-ajung ei nu-i hotar,

diriga îi cunoaşte,

şi iar le spune în zadar

că-n umbră bacu-i paşte.

*

Şi ei vorbind cu-algebra-n somn,

oftând din greu suspină:

– „O, Newton şi al tău binom,

cu ce suntem de vină?”

*

Şi sin2+cos2

e pură fantezie.

Şi Cosmosul s-a săturat

de-atâta geometrie!

*

( end)

*

Erau a 12-a din Hasdeu

mai mândri an de an:

„Să fie bacul cât de greu,

ieşim noi la liman!”

*

( poezioară epigonică rostită de corul tragic al clasei de mate fizică în cadrul festivităţii sfârşitului de an şi liceu.

Lugoj 2002  )

=))=))=))

Inimioare la reducere

Standard

corazones-rosas

– Doaaamne, că mi-e deja lehamite!!

– …?

– De lumea asta consumistă. Cică inimioare de vânzare – că mai un pic și e sfântu Valentin. Două la 5 lei. Reducere!

– Așa se întâmplă în fiecare an…

– Dacă sunt la ofertăă…

– Nici n-ar trebui să se vândă…

– Păi se vând ieftin…

– De parcă oamenii nu se pot iubi fără ele.

– Uite una pentru tine!

– …

– Hi hi.

– Ah…

– Îți place?

– E…ok

– Nuuu-ți plaaaceeee!!!

– Ba daaa…Dacă e de la tine, îmi place.

– Păi m-am gândit la tine. Hi hi. Așa sunt eu: ROMANTIC.

– …

– Ce căutăm aici pe întunericul ăsta? Uite ce vânt rece bate! Stele? Dă-le-ncolo. Vor fi aici și mâine seară.

– Deci ești dispus să revii…

– Chiar te fascinează… Nu înțeleg…

– …? Credeam că și ție îți plac. Doar așa ai zis ieri.

–  Replică de agățat. Credeam că de-asta o spui și tu. Ce ridicol îți șade cu binoclul ăla… Hai c-am glumit. Hi hi.

– …

– Ce copilă ești! De-asta îmi placi așa!

– …

– Podețul ăsta e cam șubred. Și e scris cu graffiti. Sigur au trecut pe-aici toți boschetarii. Uite niște boscheți chiar acolo!

– Lasă că sunt departe…

– De fapt voiam să te sperii un pic. Fetele se sperie din orice, în general. Haaai să meeergeeem. Vreau în mall. Unde e TOATĂ lumea!

– TOATĂ lumea e la mall? Mică lumea sau mare mall-ul?

–  La căălduurăăă! La o beereee! Și vreau să mă uit la niște ipad-uri. Nu vrei să ne luăm la fel? Al doilea e la ofertă!

– Nu.

– Păi da! Că niciodată nu-mi faci pe plac! Întotdeauna trebuie să iasă lucrurile așa cum vrei tu!

– Dar nu vreau nimic…

– Ei lasă că știi bine că EU fac totul – TOTUL – pentru tine. Dar nici că-ți pasă!

– …

– M-am înscris până și la voluntariatul ăla unde ești tu! Pentru TINE!

– Felicitări! Faci o faptă bună, dar m-am înscris singură.

– Ești o nerecunoscătoare! Cum să te las singură de capul tău?? Credeam că suntem o pereche!

– Nu văd care-i legătura…

– Și într-o pereche, oamenii stau mai … lipiți unul de altul…

– până se pierd…unul într-altul…

– Ce lucruri spui! Ce copilă ești!

– …

– Aveam eu o prietenă, acum o lună – era înaintea ta, hi hi, care a plecat singură – SINGURĂ, adică fără MINE – în Anglia. Pentru o săptămână! Normal că i-am dat papucii! Auzi la ea : să se ducă singură pe toate coclaurile când avea prieten. Voia să mă înșele, normal. Dar i-am luat-o înainte!

– …?

– Nu cu tiiinee! Cu alta. Înainte de tine, hi hi. Mai stăm mult pe-aici? Că mă dor picioaaareeeleee! Și degetele de la picioare. Și unghiile. Și bate și vântul…

– Mai puțin…Uite o stea căzătoare! Ce frumos!

– Da da. Ți-ai pus repede o dorință?

– …

– Eu vreau să fiu cu TINE TOT TIMPUL! Să fim DOI în UNUL…

– … ca într-o oferta de șampoane…

– Poate că nu trebuia să spun…

– …

– Că știi că dacă spui, poate nu se mai împlinește…

– Știu.

Absența din prezent

Standard

Sunt mai înceată decât media. 

Mă prind greu.

Mă desprind și mai greu.

Finalurile mă iau întotdeauna pe nepregătite, într-o lume în care toți din jur par să își dea seama de lucruri de care eu nu-mi dau. Ca și cum aș dormi în timp ce toți ceilalți trăiesc.

– Păi că lucrurile se schiiimbăă! se văieta o prietenă în timp ce plângea în ultima zi de liceu, iar eu nu înțelegeam de ce. Nimic n-o să mai fie la feeeel!

– Fugi de-aici! Cum să se schimbe? În sfârșit suntem maaaari și putem să facem orice! ORICE! râdeam eu de ea.

Și ea credea că vreau să o încurajez. Credea, la fel ca toată lumea, că eram cea mai curajoasă din clasă. Dar nu eram. Aveam doar obiceiul să mă arunc de pe poduri fără să-mi treaca prin minte că mi-aș putea rupe ceva. Nu din curaj, ci dintr-o absență inconștientă. Absența din prezent.

– N-o să ne mai vedem! O să ajungem într-un oraș maaare, la facultăți diferite și abia dacă o să ne mai vorbim! mă privea ea tristă.

– Fugi de-aici! hohoteam eu. Nu este orașul așa de mare încât să nu ne ciocnim toată ziua pe stradă!Vorbești prostii!

Însă prostii vorbeam eu. Ne-am mai întâlnit de vreo 5 ori de-atunci. Prima oară, când am revenit la deschiderea anului școlar al noilor boboci. Să-i vedem pe profi. Profii noștri! Care nu mai erau ai noștri…

Și i-am văzut. Înconjurați de alți elevi.

O altă curajoasă, cu fluturi de plastic în păr, își târâia tivul blugilor pe sub teniși, iar maică-sa o întreba și pe ea de 3 ori dacă a înțeles ce i-a zis, pentru că doar era la liceu acum și nu se cuvenea să-și mai țină, ca și până atunci, capul în nori. Și ea răspundea că da da da, în timp ce privea cum se ridică frunzele roșii în vântul de toamnă, iar eu mă uitam ca într-o oglindă din trecut.

Mi-am dat seama atunci. După ce toată lumea știa deja, abia atunci știam și eu. Și m-am ajuns din urmă. Ca să-mi pun primul Punct. Asta pentru că aveam nevoie să încep o frază nouă. Și nu poți să începi o frază nouă până nu pui Punct celei vechi.

Am pus primul Punct nepieptănatei cu fluturi de plastic în păr. I-am împăturit cămașa în carouri rosii, i-am îndoit la dungă blugii pe un umeraș și i-am așezat tenisii în cutia de sub pat.

Pentru bunica, gestul nu era ceva ieșit din comun, dar pentru mine era totul. Aveam nevoie să fiu suficient de goală pentru teniși noi.

De-atunci am obiceiul să pun puncte în trecut, în timp ce alerg să mă prind din urmă. Să încep alte fraze. Să mă arunc de pe poduri vechi în ape noi. Și nu știu cum, dar tot las o cutie de tenisi sub un pat.