La 6 ani, tot ce pricepeam eu din revoluția pe care o vedeam la TV, era că poți fi executat dacă apari două ore în fiecare zi la TV și plictisești pe toată lumea.
Așa că odată înlăturat actorul cel prost, toată lumea urma să-și vadă liniștită de treburi. Nu?
Bunica mă privea de pe-atunci cu uimire, fascinată de obiceiul pe care îl aveam – de-a pune un punct nerăbdător chestiunilor în jurul cărora mi se părea că se bate apa-n piuă. De ce vorbea lumea așa de mult pe aceeași temă fără să rezolve nimic, mi se părea de neînțeles. Continuă să mi se pară la fel și în prezent.
Când bunica, exasperată de lipsa mea de profunzime într-ale politicii, îmi explicase în vara următoare că un sistem nu se schimbă odată cu înlăturarea unui singur om și că ceilalți oameni ieșeau în stradă pentru că așa simțeau și ei, mi-am dat seama că lumea e mai complicată decât o văzusem până atunci. Imediat, în locul actorului care monopolizase spațiul TV, câte două ore în fiecare zi, îndrugând verzi-și-uscate, apăruseră, ca ciupercile, mai mulți: la fel de plictisitori – îndrugând același verzi, la fel de uscate.
”Șmecheria este”, îmi indica bunica, ”să-ți dai seama care minte”.
În 97 înțelesesem că majoritatea mințea. Faimoasa convenție de oameni care promiteau că vor mai sădi și un copac, în locul aparițiilor TV și vor îndruga altfel de verzi și uscate decât cele de până atunci, se destrămase nu după mult timp. ”A murit copilul cu prea multe moașe”, se întrista bunicul.
În 2000, la următoarele alegeri, mătușa mea intrase plângând în cabina de vot, alegând, în al doilea tur, răul cel mai mic. Asta pentru că alternativa ar fi fost, după cum spunea ea, o FATALITATE. Însă ”răul cel mare”, de care fugea toată lumea scuipând în sân și făcându-și cruce, nu era decât o păpușă de paie, machiată înfiorător pentru a face să tresară inimi sensibile. Cine mințea atunci? Toată lumea.
În 2004 am votat pentru prima dată ^_^. Așa cum am crezut de cuviință. Pentru că mi-ar fi crăpat obrazul de rușine să critic un sistem din mijlocul canapelei de acasă și să îi las pe alții să decidă în locul meu. Unii spuneau că oricum nu contează ce vom vota pentru că va ieși cine trebuie. Și după emoții ca la un meci de fotbal din categoria ”Să_câștige_ai_nostri_și_mai_ducă-se_naibii_ai_lor”, ne-am amintit că aveam în ziua următoare un examen parțial și că nici un reprezentant al clasei politice nu ar fi ajuns vreodată în sală pentru a se prezenta în locul nostru.
Cine mințea atunci? Noi. Pe noi. Pentru că oricât de imaculat ar fi fost Parlamentul, nu ar fi venit în vecii veciilor nimeni să ne măture prispa casei, să ne strângă șosetele de sub paturi și să ne facă ordine sau dezordine în vieți. Constituțional, nu pot interveni :D.
Și de ce ar face-o? Chiar aceasta este partea frumoasă din lumea adulților. Posibilitatea de-a fi orice ne dorim să fim, nu e o poveste pentru liniștit copiii în nopțile furtunoase. Să ne imaginăm o lume în care nu e nevoie să stea nimeni în umbra noastră și să ne spună ora la care să ne trezim în fiecare zi, mâncărica pe care trebuie să o îndesăm în ghiozdane, hainele pe care să le purtăm, gândurile pe care să le gândim. O lume în care le-am putea face foarte bine oricând și oricum am avea chef.
Dar e prea înfricoșător, gândim de multe ori. Așa că ne adâncim din nou în ceea ce numim real și rândul lumii și așteptăm. Pentru că întotdeauna există o variabilă X, cu un fund după care cineva stă și așteaptă. Și ce știm să facem cel mai bine cu liberul arbitru, dacă tot îl avem? Absolut nimic.
De-aceea, șmecheria este să afli care minte. Chiar dacă se va dovedi că e vorba despre tine.
Democrația – mai mult decât un drept – e o răspundere comună ce trebuie îngrijită în fiecare zi. Începând cu votul acela prăpădit pe care mulți îl ignorăm din silă, comoditate și lipsă de interes și terminând cu refuzul de-a da și a primi șpagă.
E dreptul de-a te plânge, dar e și obligația de-a acționa. E ca o Dulcinee capricioasă pentru care trebuie să mergi până la capăt de lume ca să o meriți: asta așteaptă ea, de fapt, de la tine. Și chiar dacă, poate, într-un final, crezi că e un miraj, TU exiști aici, acum, ca protector și reprezentant al ei. Prin TINE, ea devine reală.
Asta e ce pricep azi, la mai bine de 20 de ani de la revoluția aceea ciudată în care un actor prost, care monopolizase TV-ul câte două ore în fiecare zi, fusese executat. De-atunci, alți actori continuă să-și vadă liniștiți de treabă. Nu?
Viteazul Jumatate 