În primul an de facultate o duceam rău sufletește. Dar rău de tot.
Sufeream de dor de acasă ca un câine. În ploaie.
Șchiop.
Cu țepi în coadă.
Timișoara nu era Lugojul.
Orașul – aglomerat.
Lumea – un strop mai grăbită.
Stelele – puțin mai sus ( sau eu – puțin mai jos), iar în centru, culorile se amestecau în așa hal, încât mă temeam să nu se lipească gri-ul străzii și de mine.
– Ai mâncat? mă întreba mama la telefon în fiecare seară, ca și cum ar fi verificat rezerva de oxigen a unui scafandru.
– Da…
– Ce-ai mâncat?
– Niște pâine cu ceai…
– Aia nu-i mâncare. Ai terminat ciorba de duminică?
– Mai am puțin din ea…
– De ce nu mănânci? Nu vezi că ești piele și os? Eu de-aici te văd.
Întotdeauna m-a surprins această capacitate extrasenzorială a mamei de-a vedea prin telefon.
– Ai colțunii în picioare? continua interogatoriul, clona lui Wonder Woman.
– Da…
– Nu-i ai!
– Ămmm…
– Iar cobori la telefon în picioarele goale?
Prinsă cu mâța-n sac. Orice aș spune, ar fi folosit împotriva mea.
Cum de știa și asta, nu-mi explic.
Coboram în fiecare seară, în papuci, fără șosete (iresponsabila de mine), de la etajul 5 al căminului 21 până la cabinele telefonice de la parter, unde făceau coadă, în fiecare zi, bobocii din anul 1.
Obligatoriu.
Dacă nu sunam, bunicile și mamele noastre erau în stare să-l alerteze până și pe ministrul de interne, sau mai rău, să hacker-ească un satelit și să ne detecteze din spațiu, după amprentele termale și șosetele neîncălțate.
– Să mergi mâine la gară, că îți trimit niște borcane de zacuscă și gem de caise prin nenea Nelu mecanicul.
– Nu trimite, nu merg…
– Vrei să mori de foame?!
Departe de mine astfel de gânduri sumbre.
– Am cursuri…
– Stai că ți-o dau și pe bunica la telefon să-ți spună ceva.
– …
– Și nu-ți mai roti ochii peste cap.
Cum de știa asta?
– Kislanyom, începea bunica suav în telefon, ți-am pus în pachețel și brânzică din aia dulce. Dar dacă ai cursuri mâine, atunci lasă, urma ea teatral,…cu atâta drag ți-am făcut pachețelul. Nu e mult, dar e de-acasă…
Acasă…
Război pierdut.
– Biiiineee, lasă că merg.
I have a weak heart. Asta e clar.
– Să nu lipsești de la curs! E primul an…, mai adăuga ea din politețe.
În camera de la etajul 5, plină ochi de postere colorate, ne împărțeam zilele între cursuri, seminarii și gogoașe înfuriate, 5 fete cucuiete.
– Hai să mergem la o gogoașă, îmi spunea V entuziasmată pe la 12 noaptea.
– Hai, îi râdeam întotdeauna înapoi.
– Hai să gătim niște cartofi prăjiți, îmi spunea G entuziasmată pe la 1 noaptea.
– Hai, îi râdeam eu căscând.
– Ai cursurile de ieri? mă întreba A îngrijorată
– Nu. Am fost la gară să ridic un pachet de-acasă.
– Uite-le pe ale mele.
– Ai mâine examen la analiza. Ai învățat? Lasă poezelele și învață! Uite..asta e poanta cu derivatele parțiale…, îmi explica O cu 6 ore înainte de examen.
Din toate părțile, o armată de mame, reușea să mă înconjoare mereu și se încăpățâna să-mi poarte de grijă. O fi fost pentru că le lăsam 😀 . O fi fost din cauza atitudinii mele miserupiste, când prindeam tramvaiul în ultimul minut și trenul în ultima secundă, sau când refuzam să nu râd de ceva la fiecare curs ( când nu râdeam, dormeam cu pixul în mână), sau când prietena M îmi vorbea despre algoritmi de programare și eu mă minunam de frumoasele parcuri din Timișoara pe care le vedeam înflorind spectaculos în primăvara primului an departe de casă ( la sute de mii de km sufletești 😀 ).
– Vii azi acasă, așa-i? mă întreba mama la telefon.
– Nu știu, că am examen parțial săptămâna viitoare…
( și seară de gogoși, și bere, și cântă Cargo pe centru…)
– Vii și punct. Lasă că îl iei. Ți-a făcut bunica un tort de fructe!
– Da?
– Vrei să ți-o dau la telefon? Că e aici cu mine și de-abia așteaptă să vii.
Alt război pierdut.
– Biinee vin…
Încă vedeam Lugojul ca pe un loc. Încă nu-mi dădeam seama că acasă înseamnă un grup de persoane dragi. M-aș fi întors de mii de ori, de peste mări și țări, cu Soarele într-o mână.
Nu pentru un loc, ci pentru un zâmbet.
Viteazul Jumatate 