Înțeleptul și nebunul

Standard

Se spune că, ceea ce au în comun Nebunul și Înțeleptul satului e Piatra aruncată în lac.

Nu e.

Ce au în comun e monstruosul egocentrism și narcisism de care suferă:

Unul că, vezi-doamne, a aruncat o piatră – O PIATRĂ (Hura! Hura! Publicul în delir) – în lac și NIMENI din UNIVERS n-a mai aruncat alta la fel, iar celălalt că, vezi-doamne, doar EL – cavalerul Înțelept de la Înțelepții din Deal (Hura! Hura! Publicul în delir) –  ar putea ( și ar avea MENIREA ) să o scoată.

Niște proști amândoi. Prizonieri ai iluziilor.

Privesc amândoi același lac și n-au chef să se privească decât pe sine. Niciodată înspre celălalt.

Și, de fapt, nici n-au chef  să rezolve problema.

Din cauza statusului, of course:

Nebunul ar deveni Înțeleptul care a aruncat piatra în lac, iar Înțeleptul s-ar transforma în Nebunul care a scos-o.

Și asta no way!

Ca doar tre să respectăm niște aparențe, ce dumnezeu…

Dimineața

Standard

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

*

M-a trezit brutal

o Dimineață ciufulită de august.

Mi-a furat pijamaua

și s-a culcat la loc, în ea.

Pe partea cu buzunarul de la piept,

unde aveam rătăcite

câteva cuvinte moi.

*

De-atunci doarme nerușinată,

cu Somnul meu printre așternuturi,

cu nasul la perete, hoața,

și nu s-ar mai trezi:

*

așa-s de moi

cuvintele mele din buzunarul de la piept…

Scopuri

Standard

Când m-am pornit din San Javier înspre Alicante, nu știam că Scopul era să fotografiez Luna plină din noaptea de 22 -23 iunie 2013.

Credeam că era:

”- Hai în Alicante!

– Hai că vin!

– !!!

– !!!

Urmat de mai multe hăhăieli în jurul mai multor sticle de Alambra/Mahou/etc, echivalente pentru mine cu zgâriatul degetelor între frații de cruce.

Dar probabil că așa e cu scopurile. Le ochești undeva, aproximativ, deasupra liniei orizontului și pornești înspre ele. Rapid. Fără scuze și tărăgăneli stupide.

Scuzele și tărăgănelile nu sunt decât refuzuri mascate.

Așa că  ”Hai în Alicante!” devenise elementul ”unde” care trebuia înscris în ecuația de mai jos:

unde+când+cumva+cât timp+de ce=Hai că vin!

Nu știu de ce, dar mie îmi place să respect ecuații.

În sens invers și amestecat. 😀

– Relaaaaax! îi mai scriam eu Lianitei în timp ce mă amuzam pe seama listelor cu stațiile de autobuz, hărțile, opririle și orarele pe care mi le trimisese pe mail toată săptămâna. Nu din dorința de control, ci din încântarea de-a juca jocul HARTA COMORII. Joc la care mie mi-este imposibil să stau pe margine. 😀

– Ce poaaaate să se întâmple? Om ajunge noi cumva pe la tine prin Alicante! Hi hi hi! îmi roteam eu ochii pe tonul arogant al acelui iepure tăntălău din fabulă, dându-i coate soră-mii ( aka celălalt iepure tăntălău din fabulă).

De fapt, nu trebuia să ajungem ”cumva”, ci  CUMVA. Adică luând autobuzul San Javier – Alicante, vineri la ora 20:30. Punct. Cum și Când. Două dintr-o lovitură. Mai mult decât speram. Mai mult decât voiam să cred că se poate întâmpla. Așa de ușor.

”Neprevăzutul??” gândeam în mintea mea de Prometeu. ”NE-PRE-VĂ-ZU-TUL nu există! Doar noi și deciziile noastre!” mă umflam eu în toate penele din Univers, uitând că și lui Prometeu îi mâncaseră unii ficații.

Autobuzul Costa Azul –  cel mai frumos nume de autobuz din câte existau !

Ecuație rezolvată.

^_^

Că doar, oricum, în afară de oprirea autobuzului la stația greșită ( pentru că era clar de tot că noi – NOI – îl așteptasem la cea corectă! ), ce s-ar fi putut întâmpla?

”Păi cam exact aia”, se gândea, probabil Costa Azul, cotind spectaculos, sub privirile noastre înmărmurite, pe o stradă din dreapta, cu scopul, mai mult decât evident, de-a ne arăta că, da: există undeva în eter și altceva în afara deciziilor noastre:

Ale Lui.

O reclamă pentru Costa Azul ar putea suna așa:

Iarba crește pentru că așa vrea Costa Azul. Copiii se nasc și merg la școală datorită lui Costa Azul.

TIMPUL s-a inventat când s-a întrupat din vid primul orar al lui Costa Azul!

Deciziile noastre versus deciziile lui Costa Azul:

0-1.

Întotdeauna.

Costa Azul –  cel mai ticălos nume din Univers pentru un autobuz!

– Buz buz/ auto-buz/ nu credeam c-ai să mă buzzz…

Scopuri. Scopuri. Scopuri.

Scopurile trebuie meritate. De aceea ni se arată în cale atâtea încercări.

Și bucle negative.

Cea mai comună e bucla lui ”Trebuia_să” accentuată de lovituri de călcâi în podeaua lumii:

Trebuia_să mă interesez mai bine!

Trebuia_să insist mai mult la informații!

Trebuia_să n-am încredere în colegul de la lucru care spunea că stația aia e SIGUR stația corectă. Pentru că nu era!

– !!!

Trebuia_să ascult de Lianita. Ceea ce făcusem, așa că era un Trebuia_să anulat.

Trebuia_să aia și să ailaltă.

Și-apoi după Trebuia _să _al _meu, la fel de negativ, Trebuia_să_al_lor:

– Trebuia să existe un ghișeu pentru fiecare stație de autobuz din San Javier, așa cum ar fi fost normal! De-a ce ne jucam?

Unde s-a mai pomenit să nu ai tu un suflet de om, la un ghiseu, pe care să-l întrebi dacă autobuzul X oprește în stație la ora 8, iar el să-ți răspundă scârbit, între două plescăieli de gumă, pe jumătate toropit de la căldură, că da. Și tu să insiști: – Dar sigur?? Și el să urle duios la tine că da, da, da și de ce nu te prinzi din prima ce vrea el să-ți spună și să nu-l mai pui să repete, că nu e plătit ca să repete și dacă o face, o face din mărinimie și Punct.

Și-apoi după Trebuia_să_al_lor versiunea tragi-comică,  De ce-urile exagerate, urlate isteric în sinele personal:

-Deeeee ceeee???!!!!!

Cu smuls imaginar de păr și haine:

– De ce San Javier?! De ce-mi faci asta San Javier?

Și-apoi cu ciudă:

– Prostu´ de San Javier! Prostu´ Satului de San Javier! Sfânt de prost! Primul Primar care a decretat că sufletele de oameni stau în rai, nu la ghișeele de autobuz. Stau acolo și fac un nimic absolut! Că doar ce poți să faci într-un Rai decât să stai într-o plictiseală eternă? Cu o listă de orare de autobuz pe care nu o respectă nimeni și pe care orice prost  – cu el în frunte – o poate citi.

Și acestea fiind stabilite, Soarele Speranței răsărise în mine pentru că eu – EU – nu o puteam citi. Ce vină aveam EU atunci dacă eram dășteapta satului?  Aia care nu știe unde să se proțăpească și să aștepte un autobuz? Prin urmare, ca orice om dăștept, exclus din Rai, am decis:

– Plecăm în mașina mea peste jumătate de oră!

Cum” și ”Când” incluse din nou pe listă. Prometeu avea ficați noi. 😉

– Unde să pleci noaptea? nădușea mama. Că e noaaaapte și e friiiig în iunie și dacă faci pană la motor și rămîi fără baterie la telefon și banchetă din spate și singură și pustie?!  Să o lași acasă pe soru-ta că mai vreau să-mi rămână un copil! mă încuraja ea.

– Ei, cum să nu mă duc? De-al dracului mă duc! Din cauza lu prostu de San Javier mă duc. Că altfel nu m-aș duce așa. Mă duc și mă duc!

– Ne ducem! mă susținea soră-mea.

– Păi duceți-vă! râdea tata de noi. Lolec și Bolec în călătorie! punea el titlul ”călătoriei” noastre, în caz de ne-am fi gândit să aveam nevoie de unul.

– Păi ne ducem! i-am strigat înapoi. Ăsta era și scopul!

Pentru că așa se întâmplă când vine vorba de scopuri: Îți dai seama că ele există. Și când asta se întâmplă, nu există forță a naturii, destinului sau ghinionului care să te oprească.

– Na uite că ne-am dus! i-am comunicat soră-mii 50km și 100 de ”cojones” mai încolo, după ce ne întorsesem din drum de 3 ori pentru motorină, acte și GPS.

Drumul înspre un scop poate fi într-un șantier perpetuu.

Despues de 500 metros, gire a la izquierda! zicea -înclinat- GPS-ul spaniol, transformat instantaneu in dona Juana cu tzâtze ascuțite ( pentru că sigur de-aia vorbea așa de ascuțit).

– Ce zice? Care stângă?

– Cealaltă! mă lămurea soră-mea.

Despues de 100 metros, gire a la derecha y permanezca a la izquerda! urla politicoasă doamna Juana.

– ?!

Gire! Giiire!!

-?!

Recalculando el camino...

– Tuu! Asta-și bate joc de noi!

– Să urmăm mai bine indicatoarele, bâguia soră-mea cu o nuanță de neliniște în voce, în timp ce îi explica Lianei la telefon că suntem pe undeva prin Alicante, dar că iar am schimbat punctul de întâlnire. ;;)

Punct schimbător din cauza fiestei de San Juan, care constă în, așa cum am reușit să aflăm, blocarea tuturor străzilor pe care ar fi dorit să avanseze cineva proaspăt sosit din San Javier, înt-o vineri pe la 12 noaptea, după ce îi fusese amputat – în mod fraudulos – dreptul de-a suferi de răul autobuzului Costa Azul, la ora 20:30. Facă-se voia Lui.

– Bun. Cred că trăim. Suntem întregi, avem tot, nu? o înghionteam la final pe soră-mea care începuse să spere într-un loc de parcare pe care-l ochise în Universul paralel.

Pentru că asta-i ultima șmecherie când vine vorba despre scopuri. Întotdeauna exagerăm drumul înspre ele. Ca și cum am vedea munți de netrecut din pietricelele de pe drum. Dar, de îndată ce ne descotorosim de ochelarii de aproape ai bunicii și eliminăm orice filtru care ar mai putea distorsiona lucrurile, le vedem ( mai aproape de ) așa cum sunt:

Cu niște continente, tu! îmi explica Liana în ultima seară din Alicante, în timp ce vorbea de ISO și diafragme și lucsi prin care să prinzi pe ecran Luna plină, iar eu pricepeam că ce revelație faină e când treci din modul automat pe cel controlat de tine.

Și știu că n-am zis, dar tot atunci mi-am dat seama că acesta fusese Scopul de la început :

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Furtuna

Standard

Nush ce am cu furtunile, dar îmi plac.

În vreme de furtună, lucrurile se schimbă. Mai ales pe plaja din Los Narejos. Valurile se aud mai clar. Nisipul scârţâie mai sonor sub călcâie şi nu e nici ţipenie de om. Ceea ce e relaxant :D.

Prima furtună de vară din acest an ( se recunoaşte uşor pentru că nu-ţi îngheaţă picioarele când aterizezi prin bălţi) n-a fost chiar la fel ca aia shakespeariană, dar nu m-am plâns. Mi-am îmbrăcat în grabă bluza de vânt, am scotocit prin toată casa după umbrelă şi am ieşit ( apoi când am văzut ce-am văzut m-am întors ca să scotocesc după aparatul de pozat ):

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În drum spre plaja:

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

mă gândeam ce e drăgutz că a înflorit poarta de la chinguirito…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

dar chinguirito era închis 😦

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

aşa că după 3 bălţi ( prin care binenţeles că am trecut), 5 mişcări pseudo-acrobatice ( pe care binenţeles că le-am ratat) am ajuns la destinaţie:

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Şi nimeni pe străzi.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Asa de nimeni că-mi venea să bat la uşile tuturor şi să-i scot afară. Dar au ieşit şi fără să bat eu. Imediat după ce a ieşit soarele. Traversând străzile pline de apa care se scurgea la vale. Aşa că mi-am strâns umbrela ( că e ciudat să te plimbi cu o umbrelă roşie atunci când nu mai plouă) şi m-am plimbat, ca într-un labirint separat de râuri, până acasă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

End 😛

Șervețele pe gresia din bucătărie

Standard

Toñi cântă în fiecare zi.

Zarzuela, copla, bolero și alte cântece din Andalucia ei cea dragă. Nu se oprește din cântat decât atunci când ajunge cu mătura în dreptul meu.

Are un timbru plăcut care mereu îmi smulge un zâmbet. Ea nu știe, dar multe din rezolvările problemelor la care lucrez i se datorează. Într-un fel curios, sunetele ei mă opresc din desenat și mă smulg din orice blocaj.

Apoi, după ce aranjează biroul, trece pe lângă mine și mă întreabă dacă poate să facă ordine și pe masa mea. Știe că am să-i spun că nu. Sunt o maniacă a ordinii. Ordinea mea.

Îi răspund că n-are decât să aranjeze mesele băieților, dar ea zice că n-are ce să aranjeze la ele.

Îmi aduce uneori pliante cu versuri despre Buenas vibraciones.

– Că nu e nevoie să porți pe umeri bolta cerească. Stă ea și singură, îmi spune înainte să înceapă o nouă zarzuela.

Se oprește câteodată în mijlocul coridorului și râde de mine. Spune că am o privire îndepărtată atunci când mă holbez la culegătorii de anghinare de pe câmpia de vizavi, iar eu îi scot limba și-i spun că vorbește prostii.

– Am să șterg geamul ca să vezi mai bine…

îi spun că n-am nevoie să văd mai bine, dar ea zice că am.

Și nu știu cum, dar mă prinde întotdeauna cu ochii înspre soarele care apune după El Cabezo și mă întreabă dacă nu obosesc de la atâta gândit, iar eu fac pe clown-ul din nou și încep să-i vorbesc în diminutive până când o fac să hohotească și să-mi cânte ¨Ojos verdes¨. Cel mai mult o distrează când îi spun că El Cabezo nu e un munte și că ¨Munte¨ e un titlu exagerat pentru un șervețel aruncat parcă de cineva foarte înalt pe gresia unei bucătării.

Are cancer de 5 ani și azi e mai tăcută. O surprind cum privește culorile care apun dincolo de geamul meu din stânga. Și aștept să facă haz de mine ca în fiecare zi.  Îi desenez și o caricatură cu o față zâmbitoare și o lipesc de monitor.

Suntem singure în birou. Băieții au plecat la montaj.

Mă privește lung și-mi spune, fără să mă avertizeze, că sunt o lumină din viața ei.

Și-mi trece vag prin minte că sunt o lumină din viața cuiva. După care nimic.

Pentru o clipă mă simt înciudată. Ca într-o competiție. Și vreau să-i spun și eu. Toate cuvintele pe care le știu. Toate cântecele și glumele și jocurile mele de clown pe care nu i le-am arătat. Pe care încă nu le-am inventat. Care zac în mine în arome de imagini și așteaptă să fie turnate în forme vizibile pentru cei din jur.

Și vreau să îi prăvălesc în brațe un cer de flori. Repede. Înainte ca vorbele ei să treacă prin mine și să ia tot. Dar vorbele ei trec. Și iau. Și mă lasă fără nimic de spus.

Așa că îi răspund cu o îmbrățișare lungă și mută.

De mâine nu va mai veni să-mi șteargă geamul prin care mă holbez la culegătorii de anghinare de pe câmpia de vizavi. Se întoarce în Andalucia ei cea dragă. La căsuțele albe îngrămădite între munți:

– Știi tu, îmi șoptește ea cu ochi luminoși, între munții aceia care seamănă cu niște șervețele aruncate de cineva foarte înalt pe gresia din bucătărie.

Se depărtează cântând.

De-atunci tot încerc să scot un sunet și nu pot.

Milioane de întâmplări

Standard

Cartagena salvaje

De fiecare dată când las întâmplarea din mine să se întâmple şi nu o copleşesc sau alerg după ea cu o plasă de fluturi, lucrurile ies bine. Miraculos de bine. Întotdeauna.

Când las întâmplarea din mine să se întâmple, îmi arunc mintea undeva şi plec haihui. Ca atunci când ajungi acasă şi îţi arunci geanta şi hainele aiurea şi ieşi apoi, în tălpile goale, pe câmpie şi îţi iei zborul.

Şi mintea din stânga după tine, cu o plasă lentă de fluturi. Să te prindă. Să te studieze la microscop. Să extragă din tine formula aia care te face să zbori şi să explodezi în raze de lumină. Pentru că ea nu poate accepta acel „miraculos de întodeauna bine”. Aşaa…fără analize şi radiografii şi scheme şi liste şi planuri.

Şi se pune pe dojană: că oamenii nu zboară – doar e interzis prin legea gravitaţiei; că oamenii nu se plimbă desculţi pe câmpii, lovindu-se de nori; că e foarte bine să crezi în miracole, dar e interzis să le trăieşti. Şi n-are sens ca să trăieşti ceva care nu se poate repeta, închide, încorseta în spaţiu-timp, cataloga şi eticheta drept: Ok. Preparado para fabricacion.  Ai fi nebun sau egoist şi n-ar fi frumos.

Şi mă întorc după o vreme. În plasa cea lentă pentru fluturi din mintea mea cea stângă.

După ce las întâmplarea din mine să se întâmple. Pentru că doar atunci, viaţa – întâmplarea asta rotundă şi plină ca o lună, se întâmplă.

Cealaltă parte a străzii

Standard

– Pietonii TREBUIE să folosească TRECEREA DE PIETONI ca să poată traversa strada, îi explica bunica într-o zi Deicăi.

– De ce?

– Aşa sunt regulile! încerca ea.

În zadar. Interogatoriului abia începea.

– De ce?

Uneori, bunica şi-ar fi dorit o nepoată mai rezervată. Nu bolnăvicioasă ca nepoata doamnei H din blocul 4, ci doar un pic mai…echilibrată. Pentru că Deica înota la extreme: dacă nu ţopăia la orele de catehism, căsca sonor în timpul slujbelor de duminică. Dacă nu boteza toţi norii de pe cer cu nume de animale inventate, rămânea tăcută ore întregi, pentru ca apoi să întrebe de ce existau merele în rai, unde se presupune că totul e bun, dacă erau aşa de rele?

Etc.

– Unde se găsesc de cumpărat TRECERILE DE PIETONI?

Deica se gândea serios la cât de util ar fi să aibă una în ghiozdan şi să o folosească de câte ori ar fi vrut să treacă strada. Pentru că pe strada principală din cartierul lugojan, trecerile de pietoni lipseau cu desăvârşire.

– Nu se găsesc…

Bunica privea amuzată şi uşor îngrijorată înspre creştetul şaten, întrebându-se ce plan măreţ se mai pregătea înăuntrul lui.

– Vine cineva de la primărie şi le pictează pe asfalt, adăugă ea. Şi e  nevoie de multe planuri şi multe calcule matematice…

La asta Deica strâmbă din nas.

– … şi aprobări şi alte calcule. Şi întocmită o cerere…

– Ce complicat, bunico!

– Vezi? se linişti ea. Mai bine colorează ceva în cartea de colorat.

După 3 ore de tăcere, bunica deschise uşa camerei unde o vrăbiuţă colorase toata după amiaza. Aşa cum era de aşteptat, aceasta zbură pe lângă ea, încălţându-şi sandalele în grabă.

– Eşti un geniu, bunico! îi strigă ea ascuţit, lipindu-şi toată faţa de obrazul ei, într-una din acele îmbrăţişări care smulg aerul din plămânii victimelor.

Mergea până la prietena L de la etajul 3 ca să-i arate ce colorase. Şi să nu o aştepte la cină pentru că era o chestiune de VIAŢĂ si MOARTE!

Bunica rămăsese gură cască, în timp ce bunicul hohotea înfundat, sorbindu-şi cafeaua în bucătărie.

Unii spuneau că oricum nu era nimic interesant de cealaltă parte a străzii principale. Doar o fabrică de textile neinteresantă, de unde se întorceau părinţii tuturor pe la ora 19:00, văietându-se până pe la ora 22:00 că urmau să se trezească a doua zi pe la ora 06:00, pentru a ajunge din nou acolo la ora 07:00. Fix! În mişcări drepte.

Şi era INTERZIS COPIILOR.

ASTA făcea lucrurile interesante.

Pentru că fabrica avea o frumoasă grădină plină de corcoduşi, meri, pruni şi duzi pentru căţărat, nenumărate cutii şi ascunzători secrete, iar legendele locale vorbeau despre un hambar plin cu resturi de materiale în carouri, numai bune pentru croit fuste plisate de toate culorile, tuturor păpuşilor din lume! Din Univers!

Cel puţin despre asta credea prietena L de la etajul 3, că era vorba în avalanşa de explicaţii pe care o declanşase Deica în pragul uşii.

– Hai! îi răspunse ea, după ce Deica îi ceruse politicoasă doamnei M – mama lui L – să o lase pe aceasta afară la joacă.

Şi doamna M acceptă liniştită. Deica era aşa un model de comportament! Şi mergea la orele de catehism în fiecare Sâmbătă!

– RAIUL ! exclama Deica ţopăind într-o după amiază târzie de vară, în faţa blocului 9.

Raiul se afla în partea cealaltă a străzii şi toţi copiii, în afară de nepoata bolnăvicioasă a doamnei H din blocul 4, voiau să ajungă acolo.

Problema era TRECEREA DE PIETONI. De fapt, absenţa ei.

– Să colorăm una pe asfalt! răsări ideea din mulţime şi toată lumea ridică mâinile , în semn de aprobare.

– Am eu cretă de calitatea 1! îşi ţuguia buzele Aurel de la etajul 1.

– Şi nişte glet întărit! se scotocea Bogdănel prin buzunare.

Nimeni nu se mira. Bogdănel avea întotdeauna buzunarele pline de glet sau var întărit. Constructorii au nevoie mereu de ceva de scris, în cazul în care i-ar prinde furtuna de idei. Bogdănel spunea că nu vrea să-l prindă furtuna. N-avea loc în buzunare şi pentru o umbrelă.

– Nu ajunge! Ne-ar trebui o sută de cutii! calcula Deica rapid în cartea de colorat. Sau 5!

– Are nenea G mai mult glet întărit în faţa casei, veni cu soluţia Bogdănel.

Şi nimeni nu se mira nici de data asta.

– O sută de cutii sau cinci?

– O sută cinci!

Când ieşi bunica la plimbare, îngrijorată de aventura pe Viaţă si Moarte în care părea adâncită nepoata ei  ( pe care, în acel moment, şi-ar fi dorit-o mai rezervată ) observă ceva ciudat:

În dreptul blocului 9, pe strada principală, maşinile care începeau să circule de la ora 19:00, opreau subit pentru a ceda trecerea unei cete zgomotoase care părea că inventase un joc din traversarea străzii.

– Încă o dată! strigau toţi în cor, cu privirile aliniate înspre nefericitul şofer care, aflându-se pentru prima dată în faţa unei treceri colorate de pietoni, nu putea alege decât să se oprească şi să lase puştii să treacă în fugă de câteva ori, dintr-o parte şi alta, înainte să-şi dea seama de înşelătorie.

Grădina fabricii alunecase în uitare. La fel şi hambarul cu resturile de materiale. Raiul îşi mutase domiciliul pe o trecere de pietoni.

Bunica rămăsese blocată în mijlocul trotuarului. În astfel de momente ştia sigur că o nepoată mai rezervată ar fi plictisit-o de moarte.