Nu știu alții cum sunt dar eu în situații limită mă simt cel mai bine 😀
Gândurile mi se limpezesc și încep să gândesc productiv. Câteodată nu pot gândi bine decât în astfel de situații.
Eugen mă privește sub sprâncene așteptând o reacție.
– Din câte văd, încerc pe cale rațională, această fițuică pe care trebuie sa o completez cu datele soră-mii, nu necesită semnătura mea.
– Nu…
– Atunci nu aș putea să merg acasă și să vă trimit datele pe mail? Dumneavostră demarați procedura și eu nu mai fac încă un drum.
Eugen dă din cap într-o parte și alta.
– Nu se poate.
– De ce nu?
– Cum știu eu că dumneavoastră îmi trimiteți datele corecte?
– Dar cum știți, dumneavoastră că vă dau datele corecte în acest moment? E doar o fițuică, un sfert de pagină A4, pe care nici nu trebuie să o semnez.
Mă amuză stilul formal al conversației cu cineva care e doar la câțiva ani mai în sus de mine. Fără să vreau , zâmbesc. Eugen înterpretează gestul greșit.
– Domnișoară, nu înțelegeți că NU se poate? Regulile sunt așa. Dacă nu aveți datele aici, mergeți înapoi (300Km) și vă întoarceți când le aveți pe toate.
– Bun, răspund mai mult pentru mine decât pentru el. Fac stânga-mprejur și mă mut cu toate bagajele la o masă izolată unde nu era nimeni.
Formez numărul maică-mii. Sună și sună și sună și nimic.
Ardeleanul cel roșcovan tocmai terminase de vorbit la ghișeu și se îndrepta cu pași iuți înspre baie.
Închid și formez numărul lui taică-miu. Sună și sună și sună si iar nimic.
Bateria cărămizii mele se luptă să-și păstreze vizibile două liniuțe. Caut în jos, în agendă si dau de Anthony. Îl sun.
– Si?
– Anthony! Que bien que me lo has cojido. Estais en el almuerzo?
Două secunde..
– X?
– Si!
– Hola que tal? Como van las cosas? Has podido arreglar tus papeles?
– Necesito un dato de mi hermana pero no lo puedo conseguir, porque no tengo su numero de telefono.
– Como que no tienes el numero de tu hermana?
– Pues, es que ella lo cambia cada dos por tres…
– Quieres hablar con tu padre?
– Si, por favor.
Îmi spun în sinea mea că la întoarcere am să-i dau o ladă de bere lui Anthony. Fără alcool ,că doar e musulman, dar în fine…gestul contează :D.
L-am cunoscut prima dată în 2005. El negro -un pic mai înalt ca mine – mă obligă mereu să zâmbesc. Asta pentru că îmi zâmbește mereu cu toată ființa. Vorbește spaniolă cu accent franțuzesc și râde la fiecare prostie pe care o scot din gură ( și nu sunt puține 😀 ).
Venisem în acea vară pentru prima dată în Spania și îmi completam carnețelul de practică în aceeași fabrică în care lucrau și el și tata. M-a văzut în papuci de plajă și m-a urmărit prin toată hala până cand i-am schimbat cu niște pantofi de lucru obligatorii pentru cei ce lucrează în fabrici unde se prelucrează metal. Faptul că erau cu 4 mărimi mai mari decât mărimea mea ( și mă împiedicam în ei de câte ori voiam să alerg dintr-o parte în alta) era irelevant. El era liniștit: putea să cadă peste mine și o macara, degetzelele mele erau în siguranță. 😀
-Na, ai rezolvat?, aud o voce gravă
-Tata, ascultă-mă bine. Îmi cer datele lui Y (sora-mea)..
-La ce le trebuie?
-Cică buletinul nu mi-l trimit aici, trebuie să mi-l scoată cineva în țară.
Îl simt pe tata cum își rotește privirea prin telefon.
-Și tu de ce nu știai asta?
-…
-Bine că doar ție ți se întâmplă mereu așa ceva!
-…
-Tu ce-ai în capul ăla? Ești o iresponsabilă!
Simt cum începe să mi se coboare o umbră întunecată peste tâmple. Mă lupt cu ea. Dacă umbra învinge, eu am pierdut.
– Tata, poți să mă cerți cât vrei tu peste o oră, dar acum n-am nevoie de așa ceva. Am nevoie de datele lui Y.
– Și eu de unde să ți le dau? Vino înapoi, sun-o pe soră-ta și-apoi te întorci…
– Nici moartă!
– Iar ești încăpățânată?
– Ascultă aici. Încerc să o sun pe mama dar nu-mi răspunde. Ea are o copie de pe pașaportul lui Y.
– Na închide că încerc să dau io de ea.
După 10 minute infernale, timp în care numărasem toată gresia din viceconsulat și observasem că tocmai ajunsese o nouă figură în biroul lui Eugen, determinându-l pe acesta să-și îndrepte cămașa, mă sună mama.
– Ai cu ce să notezi?
– Da. Zi!
Notez și notez tot ce trebuie să scrie pe pașaport. Întreb apoi într-o doară când expiră.
– Anul trecut…, răspunde mama și o simt cum caută un scaun pe care să se așeze.
– Bun, îi răspund pe cel mai neutru ton. Ai numărul lui Y?
Românca și mai vreo două persoane recent trecute pe la ghișeul lui Eugen se îndreaptă grăbiți spre baia de care voi avea și eu nevoie în curând.
Îmi notez numărul soră-mii și închid, încercând să-mi desprind mintea de la imaginile apocaliptice care o invadau.
Decid să stau și să mă gandesc.
Îmi alunecă privirea pe un bust proeminent ascuns sumar în spatele unei bluze galbene.
– Doamna X? , mă întreabă bustul și pentru că e la 5cm de nasul meu – zona rezervată prietenilor intimi – fac involuntar un pas înapoi.
– Da, răspund mecanic privind o mască perfect retușată și o coafură blondă impecabilă.
Cum de își pierde lumea din orele de somn ca să-și lase fiecare fir de păr aliniat la perfecție cu celălalt, în timp ce machiajul rivalizează în detaliu cu un tablou de Klimt, trece de puterea mea de înțelegere. Poate pentru că sunt și o leneșă fără pereche din categoria : ma trezesc la fără 10 ( după ce sună ceasul de 10 ori) și ies pe ușă la fără 5. Culmea e că niciodată nu întârzii.
– Ați reușit să ajungeți până la urmă…
Îmi dau seama că vorbesc cu doamna viceconsul…
– Mda…am reușit sa-mi iau o zi liberă…
– V-au rezolvat colegii, așa-i? mă întreabă ea privind la un Eugen, a cărui figură trăda cea mai profundă seriozitate si cel mai adânc profesionalism.
– Încă nu…îmi lipsesc datele surorii mele…
– Păi vedeți dacă nu vă informați…nu știu cum am putea rezolva…
– Nu face nimic, îi răspund. Urmează să o sun și să aflu datele.
– Cum doriți, se retrage ea, lăsând în urmă un parfum dulceag care-mi displace instantaneu.
Sun.
– Ce?
– Y sunt X. Zi-mi numărul tău de buletin.
– Ce?
– Măi, nu mă ține la povești și zii aici numărul.
Două secunde…
– X?
– Nu, maica tereza…Am nevoie de numărul tău de buletin, urgent. Vorbim mai încolo pe mess și îți explic.
După încă două secunde kilometrice aflu numărul cel norocos, completez fitzuica și predau documentația conpletă lui Eugen, care o răsfoiește ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată, verifică din nou toate datele și pune ștampila de OK. Plătesc taxele și în schimbul lor primesc un dosar frumos legat, cu toate documentele pe care le-am predat eu + ștampila viceconsulatului pe o foaie de hârtie valabilă pentru o lună cu rol de document de identitate provizoriu.
– Ridic ochii mari în ochii cei înfundați ai lui Eugen.
– Vă mai pot ajuta cu ceva?
Aproape că mă pufnește râsul după această întrebare.
– De ce îmi predați mie toate documentele pe care vi le-am predat eu?
– Păi trebuie să le trimiteți dumneavoastră acasă la sora, iar ea să meargă la poliția din Lugoj și să depună dosarul.
– De ce nu le trimiteți dumneavoastră direct la poliția din Lugoj?
– Nu ne luam angajamentul că vor ajunge în siguranță la destinație.
– Dar nu văd cum aș putea ajunge la timp. Dacă trimit azi, dosarul ajunge în două săptămâni, timp după care poliția din Lugoj întră în concediu pentru altele două, iar titlul meu de călătorie valabil pentru o lună va expira.
– Păi atunci grăbiți-vă și trimiteți cu o recomandată care ajunge în 3 zile, îmi dă Eugen prima soluție reală din acea zi.
Îi multumesc și îl întreb dacă pot folosi baia de după colț.
– Dar nu avem aici nicio baie, îmi răspunde râzând. Dacă vreți baie, la barul de vis-a-vis.
Convinsă că sunt luată la mișto, mă apropii de colțul cu pricina pe unde se perindaseră ardeleanul, românca și prietenul spaniol și o groază de alții care intrau în viceconsulat ca la ei acasă. Am ajuns la timp ca să văd că de fapt fusesem luată la mișto în tot acest timp: Plicuri, sacoșe și alte pachețele frumos învelite, ordonate cu gust pe o masă oficială.
Rămân uluită, ca în finalul primului film din seria Saw ( atunci când criminalul căutat se dovedește a fi mortul din încăpere, cu tot cu viorile alea tragice din final ) și las umbra neagră să curgă șiroaie pe tâmplele mele. Doar pentru o secundă. Plec cu un gust amar. Am de condus 3 ore și stresul la volan e echivalent cu o sticlă de vin bauta pe stomacul gol.
– Ai rezolvat? mă intreabă mama la telefon după 3:30 ore
– Voiau șpagă de la început.
– Normal că voiau, beep în gura lor de beep.
– Nu vorbi urât.
– N-am chef. Ai mancat ceva azi?
– O salată…
– Asta nu-i mâncare. Treci pe la noi că am făcut o ciorbă.
– Am mâncat una pe ziua de azi, mulțumesc.
– Ei lasă că așa te înveți minte. Lumea e așa.
Schitze si Mitze (1)
Schitze si Mitze (2)
Viteazul Jumatate 